Romanul lui Ioan Buteanu, apărut în anul 2009 la editura Eikon reușește să surprindă traseul evolutiv al unui pește dintr-un oarecare acvariu, dintr-un oarecare oraș banal. Întreaga narațiune este contaminată de elementul simplității, fără nicio doză de încărcare a firului epic. Astfel, „Dintr-un tufiș se aude Miau!” se încadrează într-un veritabil postmodernism care reformulează dintr-o perspectivă ludică anumite idei, filosofii, mentalități ale timpului trecut.

Prin lecturarea acestei cărți, putem observa cu ușurință că Ioan Buteanu își asumă „joaca de-a textul”, combinând asemenea unui jazzman, partitura veche a teoriei darwiniste cu improvizații literare, ce ne amintesc de scrierile lui Mircea Cărtărescu. Chiar incipitul textului ne plonjează printr-o tehnică narativă oarecum clasică, în mijlocul problemei romanului: „Într-o dimineață cețoasă de toamnă, într-o baltă mocirloasă cu malurile frământate toată vara de copite de vaci și de oi, lângă un sat stupid de lângă câmpie și în bâzâitul unui imens transformator de curent electric din apropiere, un pește se trezi cu capul mare”. Nuanța de simplitate este dusă la excesiv, cititorul are impresia că romanul se scrie în fața ochilor săi, prin doza de schematizare ce este mai apoi dezvoltată de-a lungul epicului.

Acest pește, după cum putem sesiza, nu este un pește oarecare. Cum altfel? Atunci nu ar constitui un punct de interes viabil pentru un roman. Personajul are astfel caracter supranatural, sesizabil din al treilea capitol, unde încet-încet își dezvoltă caractere „evolutive”, reușind să citească, la început fără să înțeleagă capitolele din Charles Darwin: „În minte îi rămase ideea ambițioasă că speciile n-ar fi niște entități inexpugnabile și, repetând, adică de neatacat și de necucerit.”

Nu putem evita trimiterile filosofice (prezentate ca niște pastișe, mici pilule de înțelepciune orientale), începând de la contemplarea sinelui: „apoi am fi vrut să spunem că se retrase într-un colț și adormi, dar borcanul rămânând în continuare rotund, spunem doar că se cufundă în sine și adormi. Voit, adâncit în odihnă și în sine.”, parafrază ce reia pe un ton oarecum glumeț îndemnul socratic : „Cunoaște-te pe tine însuți.”.

Din acest moment se produce revelația cunoașterii și dorința ascensiunii evolutive. Peștele încearcă să devină reptilă, pentru a se autodepăși într-un mod perpetuu. Domnul Feshtișor ajunge să cunoască chiar și tainele scrierii, a confesiunii de tip diaristic și încearcă să se destăinuie, să își scrie propriile opinii, chiar și micuțe poeme. Instinctul logoreic izbucnește aici parcă dintr-o parte ce există în fiecare, dar a rămas până la momentul revelației amorțită, e Cântecul pomenit în notițele sale.

Evoluția lui este legată totdeauna de cadrul său imediat: camera lui Max, cel care învață germana, devine pasionat de filatelie și de numismatică. Acțiunea devine tot mai bizară și pare desprinsă puțin din picturile suprarealiste ale lui Dali. Parcă doar în acel context este natural să vedem peștișori care noaptea pleacă din acvariu, călătoresc prin „sistemul de țevărie al orașului, racordul veceurilor și al chiuvetelor de la bibliotecă” și ajung să citească Logosul scris.

Orice roman bun trebuie să aibă și un love story. Și de cine ar putea mai bine să se îndrăgostească un pește (pentru a avea și eternul șoc amoros, ca orice Luceafăr frânt), decât de o pisică? Autorul construiește portretul pisicii din perspectiva ludică, cu nuanțe de suspendare extravagantă: „O ființă mică, albă, pufoasă. Părea ușoară și foarte liberă, ca un fulg desprins dintr-o pasăre, adică mai diafană decât o pasăre. Un fulg care plutea foarte aproape de pământ, și care, de-abia de-abia părea să atingă parchetul, mobilele, covorul...cu mersul ei catifelat”.

Desigur, ca în orice iubire interzisă, platoniciană chiar, muza rămâne indiferentă, iar cu o aceeași doză umoristică, îl regăsim pe peștișor sărind afară din acvariu crezându-se motan...când de fapt, nu este altceva decât un simplu pește. Capitolul Buf! dezvoltă acest șoc pe care îl are la contactul cu solul.

Peripeția continuă, există și un drum, pentru ca la final, peștișorul să ajungă la fel ca și Santiago din „Alchimistul” în același loc al obârșiei, închizând ciclul existenței sale.

Cartea pare a fi o metodă de relaxare a unui intelectual (posibil filosof) care poate încerca exerciții de hermeneutică pe acest text, dar în același timp își păstrează valența ludică, amintindu-se că evoluționismul și metafizica merg mână în mână și se pot scrie și fără manualul de biologie, carnețelul de notițe despre trăsături și caracteristici distincte, dar cu o doză de amuzament copios. Este o carte de plajă, care totuși propune o viziune când kantiană, când heracleitică asupra vieții. Rămâne ca fiecare din noi să ne amintim de peștișorul de aur care în copilăria noastră putea să ne îndeplinească trei dorințe.