Paloarea de Ioan Morar este un volum ce configurează poezia într-un domeniu al scrisului determinat de angoasă și de teama față de o moarte iminentă. Volumul a apărut în 2010 la Editura Brumar din Timișoara și adună parabolic poeme scrise obsesiv în maniera unei dureri a existenței și a dorinței de purificare prin pozie. Elementele metatextuale vin și completează în surdină un text liric plin de imagini șocante, uneori cu un iz stănescian („vreau să facem un viaduct pentru sângele /străin”), alteori folosindu-se o sintaxă mai mult blagiană, care dorește să accentueze o criză identitară („nu numai pentru că ești tu/ mai mult pentru că sunt eu”).

Imaginile aduc în fața cititorului diverse ipostaze ale unor forme aflate într-o difuziune lichidă. În fapt, textul în sine este pentru Ioan Morar o imposibilă situare în spațiu, o relativizare și plutire într-un univers neînțeles. Asistăm în volumul Paloarea la un nou „horror vacui”, o spaimă cauzată de lipsa oricăror certitudini. Soluția poetului este căutarea în alteritate. El nu va recurge însă la modelul Rimbaud, folosit ca și pretext ”Eu este un Altul”, ci la schimbarea termenilor ”Altul e eu” (în poemul et altera pars).

Poemul circus optimus subliniază necesitatea trăirii în jurul propriei povești. Lumea este alcătuită din mai multe discursuri, sunt mii de voci care strigă în diferite tonalități lucruri incongruente. Această stare înlocuiește atât spațiul, cât și timpul, devenind chiar o gamă matricială: „aici ne-am născut”. Poetul precizează că în orice discurs urmărim doar anecdota, oferindu-ne exemplul „poveștii cu gladiatorul”, în care la final mereu leii vor fi cei lăsați liberi să ucidă. Această angoasă determină elanul, vitalitatea și exuberanța.

Ideea imposibilității exprimării Cuvântului este exprimată și în poemul-manifest et altera pars. Și în acest poem avem exprimată prin mijloace imagistice similare viziunea sinelui în alteritate. Poetul este astfel la rândul lui o succesiune de voci anterioare lui.

O altă dimensiune pe care o putem observa în Paloarea este afinitatea poetului pentru termeni și procese observate de și în către medicină. El încearcă să metaforizeze și să construiască un poem al corporalității, în care literele iau forma celulelor, identitatea textuală este ADN-ul, iar fluxul sanguin este parcurgerea textuală. Uneori prea „tăios” și responsabil, cu o sfătoșenie pioasă, aflăm soluția „nedumeririlor ființei” care este linia ADN-ului, privit atât ca un lanț de molecule, cât și ca o identitate genealogică. Omul este minimalizat și văzut ca „un popas al palorii”, adică este prins într-o succesiune de puncte continue, într-un „film în care joacă toată lumea”.

O focalizare inedită este oferită asupra unui caz de moarte clinică; pentru Ioan Morar fiecare dintre noi are ascunsă moartea „într-un ungher al trupului”, iar acest fenomen se află la marginea rațiunii medicilor, în contrast cu „întunericul din lăuntrul nostru”, un loc fecund, al Misterului. Se mizează pe afirmarea unei estetici a ascunsului, e esențelor: „în sânge e numai sânge/ zic anatomiștii /ce vezi e numai ce vezi/ În sânge nu e numai sânge /În moartea mea sunt și eu”. Spaima urmărește, întocmai ca un dublu, pe parcursul întregii vieți; ea ajunge să ne ocluzioneze firea, declară poetul. Singura religie veridică în care există supraviețuire, „viață după moarte”, este scrisul: „apoi m-am întors la scris ca la o religie în care nu mor toți”. Astfel, refugiul morții este textul care fixează o identitate pentru eternitate. Construcțiile metaforice vin în completarea acestei idei: „cu ce e mai bună o lumânare de ceară/ decât lumânarea de sânge/ și carne/ care sunt eu?”. Această construcție explicitează structura întregului volum: imaginea lumânării care se consumă, la fel ca arta, pentru a lămuri și a lumina, chiar și pentru scurt timp o anumită frumusețe. Ritmul morții este accentuat parcă tot mai mult înspre final, unde poetul își asumă rolul de nod într-un lanț mult prea lung prin amintirea unei mame „stând fără vârstă/ ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității/ și dezghiocând păstăile de mazăre dulce”.

Comparațiile exprimă și ele acest fior al trecerii, ce pare a fi un lamento scris într-o gamă minoră. Ele par a fi rupte din monologul unui condamnat la moarte, care nu mai are țel sau speranță: „obosit/ca o carte ținută prea mult/în întuneric/ca o primăvară/adusă cu forța/am rătăcit apărat/de o pavăză neputincioasă”. La Ioan Morar se simte o convulsie a gândurilor care ajunge să fie foarte bine structurată în poem. Dezordinea și spaima ce sunt transformate în frumos, cu un remarcabil simț estetic.

(Revista Steaua nr.8/2011)