Pentru unii melomani, jazzul devine mai mult decât o simplă experiență senzorială; ajunge să submineze inconștient întreaga ființă, până când devine état d'âme. Petre Ilieșu se pliază întocmai pe acest șablon al evoluției muzicale. Volumul Jazz ca stare de spirit, apărut la Editura Planetarium în 2010 se dorește a fi atât o evocare a unor „feerice festivaluri de jazz”, cât și o scriere memorialistică, presărată de evenimente mărunte, dominate de zodia notelor și a măsurilor.

La fel ca Bela Kamocsa, care în Blues de Timișoara (Editura Brumar, 2010) declara că acest oraș, datorită situării, are muzicieni valoroși, și Petre Ilieșu a fost influențat în perioada liceului și studenției de situarea în proximitatea altor culturi, care ofereau o altă perspectivă. El amintește de emisiunile sârbești de la Novi Sad, care transmiteau concerte jazz și care i-au modificat productiv afinitățile. El declară că într-o primă fază a trăit alături de o generație care se vroia când disco, când flower-power. Nu ajunge să se dezică de fiecare din genurile parcurse în timp, deoarece nu dorește să realizeze o ierarhie interioară. Într-un mod alternativ, el vede aceste perioade drept palete cromatice care reflectă într-un mod diferit același adevăr artistic.

Nume precum Esbjorn Svensson, Vijay Iyer, Garbarek, Anjona Thomas sau Jean Luc Ponty sunt prezentate din prisma ascultătorului, indiferent că este în fața unei scene cu o acustică impecabilă sau în fața unui laptop, așteptând ca anumite persoane să apară în virtualitatea programului Yahoo Messenger. Fără îndoială, muzicianul în jurul căruia pendulează întregul volum este Esbjorn Svensson, despre care declară că este un pianist care a oferit un concert uluitor în Timișoara, cu câteva luni înainte de moartea lui. Ilieșu este mulțumit de modalitatea acestuia de a fuziona clasicul, jazzul melodic cu ritmuri de drum’n’bass și fusion.

Scriitorul trăiește o relație tainică cu fiecare dintre jazzmani. Dacă Vijay Iyer este interpretul care îl „acompaniază” pe scriitor într-o zi de duminică, alături de cana de ceai verde care așteaptă să fie băută, Garbarek aduce prin muzica sa problema distanțării și a apropierii prin artă. Oregon este un partenerul muzical în plimbările cu mașina de pe drumurile lăturalnice. Constatăm și o opinie antitehnologică puternică; alternativa pentru ieșirea din ”Epoca de Plastic”, după cum pastișat este caracterizată decada noastră, rămâne tot muzica, deoarece este o depășire atât a Cuvântului, cât și a Materiei.

Eventualul lector este atenționat, oarecum cu o voce sfătoasă, despre faptul că fiecare dintre acești artiști din volum reprezintă nu doar un nume cu rezonanță străină, ci un „întreg teritoriu muzical, o insulă de referință în arhipelagul jazzului”. Jazzul ajunge să fie un mod de a ajunge la Ființă, prin depășirea oricărei bariere a temporalității, devenind o necesitate, un drog, o constatare și o senzație ultimă pentru Petru Ilieșu. Erudiția nu lipsește, autorul vorbind ca o autoritate în domeniu, dar fără a construi un text științific anost: sunt niște opinii pertinente ale unui meloman înrăit după liberele compoziții ale jazzului.

Paloarea de Ioan Morar este un volum ce configurează poezia într-un domeniu al scrisului determinat de angoasă și de teama față de o moarte iminentă. Volumul a apărut în 2010 la Editura Brumar din Timișoara și adună parabolic poeme scrise obsesiv în maniera unei dureri a existenței și a dorinței de purificare prin pozie. Elementele metatextuale vin și completează în surdină un text liric plin de imagini șocante, uneori cu un iz stănescian („vreau să facem un viaduct pentru sângele /străin”), alteori folosindu-se o sintaxă mai mult blagiană, care dorește să accentueze o criză identitară („nu numai pentru că ești tu/ mai mult pentru că sunt eu”).

Imaginile aduc în fața cititorului diverse ipostaze ale unor forme aflate într-o difuziune lichidă. În fapt, textul în sine este pentru Ioan Morar o imposibilă situare în spațiu, o relativizare și plutire într-un univers neînțeles. Asistăm în volumul Paloarea la un nou „horror vacui”, o spaimă cauzată de lipsa oricăror certitudini. Soluția poetului este căutarea în alteritate. El nu va recurge însă la modelul Rimbaud, folosit ca și pretext ”Eu este un Altul”, ci la schimbarea termenilor ”Altul e eu” (în poemul et altera pars).

Poemul circus optimus subliniază necesitatea trăirii în jurul propriei povești. Lumea este alcătuită din mai multe discursuri, sunt mii de voci care strigă în diferite tonalități lucruri incongruente. Această stare înlocuiește atât spațiul, cât și timpul, devenind chiar o gamă matricială: „aici ne-am născut”. Poetul precizează că în orice discurs urmărim doar anecdota, oferindu-ne exemplul „poveștii cu gladiatorul”, în care la final mereu leii vor fi cei lăsați liberi să ucidă. Această angoasă determină elanul, vitalitatea și exuberanța.

Ideea imposibilității exprimării Cuvântului este exprimată și în poemul-manifest et altera pars. Și în acest poem avem exprimată prin mijloace imagistice similare viziunea sinelui în alteritate. Poetul este astfel la rândul lui o succesiune de voci anterioare lui.

O altă dimensiune pe care o putem observa în Paloarea este afinitatea poetului pentru termeni și procese observate de și în către medicină. El încearcă să metaforizeze și să construiască un poem al corporalității, în care literele iau forma celulelor, identitatea textuală este ADN-ul, iar fluxul sanguin este parcurgerea textuală. Uneori prea „tăios” și responsabil, cu o sfătoșenie pioasă, aflăm soluția „nedumeririlor ființei” care este linia ADN-ului, privit atât ca un lanț de molecule, cât și ca o identitate genealogică. Omul este minimalizat și văzut ca „un popas al palorii”, adică este prins într-o succesiune de puncte continue, într-un „film în care joacă toată lumea”.

O focalizare inedită este oferită asupra unui caz de moarte clinică; pentru Ioan Morar fiecare dintre noi are ascunsă moartea „într-un ungher al trupului”, iar acest fenomen se află la marginea rațiunii medicilor, în contrast cu „întunericul din lăuntrul nostru”, un loc fecund, al Misterului. Se mizează pe afirmarea unei estetici a ascunsului, e esențelor: „în sânge e numai sânge/ zic anatomiștii /ce vezi e numai ce vezi/ În sânge nu e numai sânge /În moartea mea sunt și eu”. Spaima urmărește, întocmai ca un dublu, pe parcursul întregii vieți; ea ajunge să ne ocluzioneze firea, declară poetul. Singura religie veridică în care există supraviețuire, „viață după moarte”, este scrisul: „apoi m-am întors la scris ca la o religie în care nu mor toți”. Astfel, refugiul morții este textul care fixează o identitate pentru eternitate. Construcțiile metaforice vin în completarea acestei idei: „cu ce e mai bună o lumânare de ceară/ decât lumânarea de sânge/ și carne/ care sunt eu?”. Această construcție explicitează structura întregului volum: imaginea lumânării care se consumă, la fel ca arta, pentru a lămuri și a lumina, chiar și pentru scurt timp o anumită frumusețe. Ritmul morții este accentuat parcă tot mai mult înspre final, unde poetul își asumă rolul de nod într-un lanț mult prea lung prin amintirea unei mame „stând fără vârstă/ ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredității/ și dezghiocând păstăile de mazăre dulce”.

Comparațiile exprimă și ele acest fior al trecerii, ce pare a fi un lamento scris într-o gamă minoră. Ele par a fi rupte din monologul unui condamnat la moarte, care nu mai are țel sau speranță: „obosit/ca o carte ținută prea mult/în întuneric/ca o primăvară/adusă cu forța/am rătăcit apărat/de o pavăză neputincioasă”. La Ioan Morar se simte o convulsie a gândurilor care ajunge să fie foarte bine structurată în poem. Dezordinea și spaima ce sunt transformate în frumos, cu un remarcabil simț estetic.

(Revista Steaua nr.8/2011)