Sâmbătă la amiază, o liniște de mormânt se așternea pe străzile din zona Bastille. Cu câteva ore înainte, avuseseră loc atentatele în care și-au pierdut viața peste 100 de oameni. Cu toate acestea, oamenii nu erau încă lămuriți de ceea ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Desigur, în era digitalului, fiecare a aflat de eveniment, dar desfășurarea exactă a evenimentului cumva părea să fie absentă. Zona este una destul de șic și atrage mulți turiști în fiecare week end. Nu se știa decât că au avut loc câteva atentate, că armata a blocat străzile, că școlile au fost închise și că a fost instituită starea de urgență. Confuzia merge chiar mai departe: turiștii credeau că nu mai pot ieși din țară, după ce Francois Hollande a declarat, ca granițele să fie închise. Decizia, realizată oarecum pripit, a fost rapid corectată de către Președintele Francez: cetățenii vor fi doar verificați la graniță.

Lumânări în semn de omagiu.
Între timp, parizienii se mobilizează: devin solidari cu familia victimelor și se depun flori la locul unde au avut loc atacurile. Există o mare diferență între discursul mediatic și situația reală de pe stradă. În timp ce toate posturile de televiziune emit informații noi despre anchetă și discursurile politice ce urmează acestor atacuri, străzile pariziene sunt aproape pustii. Instituțiile publice sunt închise, teatrele și cinematografele nu-și primesc obișnuiții clienți, iar restaurantele sunt aproape goale. Majoritatea oamenilor ies pe stradă doar pentru a cumpăra strictul necesar de la supermarketurile deschise. Alerta autorităților este maximă: sâmbătă seara de exemplu, întreaga zonă a Turnului Eiffel a fost izolată, de teama unui posibil atac. Alarma s-a dovedit a fi falsă, vestea nu a fost dată publicității, tocmai pentru a nu stârni panica. În aceste zile, datorită „stării de urgență”, statul francez poate controla presa.



Ce știm?

Până în momentul de față din cauza atentatelor, au murit 129 de persoane, iar alte 100 sunt în situație critică. Trei echipe au atacat câteva puncte distincte ale Parisului, în decurs de o jumătate de oră. De ce au ales tocmai aceste locații? Pe lângă faptul că acestea sunt frecventate de către mulți oameni vineri seara, teroriștii s-au aflat în cadrul unui neajuns: serviciile de informații au avut bănuiala unor posibile atacuri vineri. În schimb, nu se știa unde. Trebuie să precizăm: în Paris, după momentul Charlie Hebdo, așa zisele „nivel de alertă” sunt destul de frecvente și populația s-a obișnuit cu aceste măsuri. Cu alte cuvinte, instituțiile sunt păzite cu atenție, armata apără marile gări și toate punctele-cheie ale Parisului (turnul Eiffel, Luvru, etc.). În această situație, teroriștii ar fi riscat destul de mult dacă ar fi acționat în gări (care vineri seara sunt excesiv de aglomerate). Singura variantă plauzibilă a fost cea a ocupării unor săli de spectacole sau întruniri (Bataclan, Stade de France) și a acțiunii directe în stradă (Voltaire, Charonne).

Școlile, muzeele, piețele și bibliotecile sunt închise.
Cum reacționează Franța?

Dincolo de reacția de solidaritate inerentă pe care parizienii au adoptat-o încă din primele ore ale conflictului, nu putem să nu sesizăm un lucru foarte interesant. Dacă în cadrul atentatelor Charlie Hebdo deviza a fost Je suis Charlie („Eu sunt Charlie”- cu înțelesul „oricine poate fi victimă”), de data aceasta este „Pray for Paris”. De ce este surprinzător? Spre deosebire de România, Polonia sau Rusia, unde religia ocupă un loc important în societate, în Franța aceasta este aproape absentă. Rar se face referire la rugăciune. Se evită acest termen datorită unei moșteniri mai ample privitoare la ateism, ce vine din timpul Revoluției Franceze din 1789. Reîntoarcerea la valorile tradiționale este făcută dintr-un impas. Politica de integrare a minorităților a eșuat lamentabil. Primul-ministru Manuel Valls declara acum câteva săptămâni că Franța este confruntată, de facto, cu o situație de apertheid (discriminare puternică) în regiunile marginale ale Parisului, numite banlieue. Cu alte cuvinte, valorile franceze și deviza „liberté egalité fraternité” și-a dovedit ineficiența în cadrul integrării imigranților.
Nu e de ignorat nici atitudinea liderilor politici față de atentate. Pentru prima dată Nicolas Sarkozi, Francois Hollande și lidera extremei drepte, Marine Le Pen, adoptă același discurs. Cei trei vorbesc despre o declarație „de război” și de actul de „barbarie” realizat de către teroriști. Ceea ce puțini francezi știau (sau conștientizau) este faptul că Franța este angajată într-o serie de conflicte destul de controversate: Mali (Africa) sau Siria (Orientul Mijlociu). De aici provine și „supărarea” teroriștilor: pe terenul propriu, ei se găsesc în imposibilitatea de a lupta cu o armată profesionistă, care poate ucide ușor mii de oameni. Astfel, aduc războiul în stradă, în capitală, în Europa.

Să ne temem?

Acest tip de atac nu este nici primul, nici ultimul. Chiar și cu mult timp înainte de 9/11, mișcări teroriste au existat. În secolul XIX, anarhiștii ruși au asasinat un țar. În anii 1970, Germania de Vest era înspăimântată de o grupare teroristă numită Fracțiunea Armata Roșie (RAF). Ei asasinau lideri politici, diplomați sau organizau atentate. Pentru independența Irlandei de Nord mișcarea IRA a organizat numeroase atentate în anii 1960-1970. Ce deosebește atacul de acum este faptul că este realizat în numele religiei. Fundamentalismul și mișcările radicale au existat pe tot parcursul secolului XX, dar atacurile se realizau fie în numele revoluției proletare (mișcări de stânga) fie în virtutea independenței (mișcări de emancipare națională). Astăzi, doar justificarea este diferită.
Ce a rămas neschimbat de la începutul mișcărilor teroriste este un singur lucru: șocul mediatic. Indiferent că vorbim despre anarhistul rus sinucigaș de acum 140 de ani, de irlandezul care plănuia atacuri cu bombe în Londra sau de fundamentalistul islamic de astăzi, interesul lor este de a căpăta vizibilitate. De a fi citit pe primele pagini ale ziarelor. Un atac terorist nu este considerat a fi reușit decât dacă este cunoscut imediat de către toată lumea.

Gestul corect este de a nu oferi decât atenția necesară atentatelor, pentru propria siguranță. Cu alte cuvinte, să ne rugăm pentru morții Parisului, dar să ne amintim și de atentatele din Beirut, Egipt și alte colțuri ale lumii care nu au „șansa” de a fi o capitală europeană. În fond, viața unui om este aceeași, în România, Franța sau Siria. 
o nouă broșură ne spune că muzeul confluence din lyon, cu o formă aproape extraterestră, nu a fost  proiectat de către arhitectul Michel Mercier. de fapt, legenda e următoarea: a fost rodul final al disputei dintre noi doi, ziva. tot acel vacuum din acoperiș, fiarele contorsionate și exponatele totemice s-au născut într-o seară. a doua zi, cetățenii din lyon s-au trezit cu acel monstru și n-au mai știut ce să facă cu el. 




îți explicam următoarea scenă, la marginea patului:
eram amândoi agățați de clădirile din lyon și aachen 
admiram cum reușeai să îți îmbini cu dexteritate pielea solzoasă cu tencuiala de beton
îmi așterneam picioarele lângă pilonii de fier îmbrăcați cu marmură de joasă calitate.

ne-am târât, în cele din urmă întregile cărămizi ce ne-au mai rămas din alte orașe
ne-am certat pentru ele ca și la marginea turnului babel
îmi spuneai cu lacrimi ce-ți curgeau peste obrajii pistruiați ca din streașina de la etajul trei într-o torențială ploaie de octombrie
ploaie ce anunța sfârșitul de vară, sfârșitul de lună și sfârșitul de lume

șantier, la marginea patului:
construcție grea, ce nu puteam s-o mai împletim cu naivitate și cântec
din pântecul tău răsunau posibile cuvinte ce-mi dădeau teamă și speranță
nu mai știam dacă sunt în aachen hbf, în europa sau într-o colonie uitată de pe marte



în timp ce construiam, cu tăinicie, scenă după scenă, din hainele tale ieșeau noi personaje:
cetățeni responsabili - ce-ți purtau fără jenă pardesiul, pălăriile și îți foloseau prosoapele reci
așteptam momentul în care să intervii, să pui parcuri din propriile tale grădini, iar eu să-mi sacrific ochiul pentru a face un nou cer
orașul s-ar fi întins din aachen hbf- paris nord,
ar fi cuprins toți migranții pe care tu-i iubeai mai mult ca pe propria ta mamă

ziva, ce-mi mai amintesc este doar atât:
o sfoară lungă întinsă între toate orașele noastre, cu câteva haine uscate roase de soare.
în pădurile din nasutow ți-ai întins gândurile la fel ca și cum se răspândeau hărțile pe masă:
drumurile peste care am sărit și am răsuflat la marginea lor, ascultând ceardașuri la radio
ne-am întâlnit de abia în liniștea lăsată dintre cântece
cântece care îmi aminteau de ce a fost în biblie, în coran și-n mahabrata
cântece care îți alinau imaginile ascunse din perioada războiului


ziva, nu-ți puteam cuprinde ochiul nici cu o mie de camere video pentru a înțelege ce a fost în bosnia
bosnie din care ai reușit să fugi, ascunsă între mușchii mamei tale,
mama ta, care nu te dorea, dar îți explicam că oricum, și karma o fi bună pentru așa ceva,
ziva, de atunci am înțeles- când ne-am ascuns între prăvălii cu ciudate nume
mușchii tăi de la picioare repetau cu mine la unison un dans tembel, de care în permanență eram fascinați
dansul tău,  îi înnebunea pe toți-
pentru că nu erai nici margareta cu părul roșu, nici sulamitha cu părul de cenușă-
dansul tău își cerea tributul morții și al vieții în scurt răstimp, deși dansam pe amuzante ritmuri balcanice
tribut ce l-am primit, ca botez final, peste câteva luni, pe acea autostradă din eifel.

ziva, pe atunci nu înțelegeam ce înseamnă globalizare
cum fug imigranții pe sub mână și ce se ascunde în albul ochilor lor și în roșeața de după plâns
în pădurile din nasutow, să știi,  doar dansul mai conta, dans scălâmbăiat, printre lăzi de bere, idei spurcate nerostite și halbe nelimpezite.

Training Course

13-22 November 2015 | ULCINJ, Montenegro
(deadline for application: 5 October 2015)
Training for future multipliers in Street Campaigning!!!
We invite all the interested people to read thoroughly the information included in this call. If you are not sure if this is the right training for you please contact us in advance so we can clarify any question!
Background of the project
Reaching groups of young people that are excluded, isolated, discriminated, building a tolerant and healthy divers community is always a hard, challenging and difficult task. Streets have a huge potential in terms of informing, making awareness, including and building a community therefore specific methods designed for street work are highly recommended in this field and specially in times when they are not so widely applied.
The main goal of the project is to raise the capacity of youth workers to contribute to a cohesive society though alternative youth friendly methods (street methods and techniques that could reach more and more young people);
More specific objectives are:
• To increase the knowledge level of young people and youth workers in topics like: active participation, discrimination, corruption, global interdependencies, social and global justice, social exclusion
• To create pro-active attitudes towards social exclusion and global issues;
• To encourage participation and involvement of young people in social processes;
• To develop sense of common responsibility for the future of their local communities from a global and social perspective;
• To develop practical skills in street animation and campaigning methods (street theatre, clowning, joggling, flash mobs, animation, etc.);
• To stimulate the participants to act as “change animators” in their own organization and regions;
• To introduce Erasmus+, as a great provider of inclusion and learning opportunities.
During the training course, participants will go to an in-depth process of exploring global and social topics and how to apply “think global, act local” motto in their own lives and organizations by acquiring new alternative methods for making awareness/information/inclusion. The participants will develop practical working competencies in working with the street campaigning methodology and they will be capable to transfer this learning in their communities.
The training structure
1) Research and deeper understanding–of various social issues relevant for the participants (social exclusion, active participation, discrimination, various global issues etc. – based on the needs of the group and the local context;
2) Methods – various techniques of street work and campaigning (developing practical skills in juggling, clowning, image theatre, street theatre, human library, games, etc.)
3) Developing, Planning, Implementing and Evaluating a Street Campaign- the group will go through all the important steps of creating a street campaign, which they will actually do in the training and implemented on the streets of the training location.
Target group and criteria
- Youth workers (no age limit but preferably over 18) that have responsibility in running projects/initiatives (paid or voluntary) in their organizations (because at the end of the TC they should develop a street campaigning project for their organization)
- Should have some basic relevant experience that entitles them to multiply easily a new methodology;
- Interest in various social and global issues towards which they wish to bring a change;
- All participants should have an English level of at least medium level (to be able to participate in discussion and in training activities);
- The participants should be resident of one of following countries:
Montenegro, Macedonia, Serbia, Albania, Croatia, Romania, France, Spain, Italy, Estonia
Important notes
- Applications from people residents in other countries then the one mentioned before (regardless if they are nationals of the countries mentioned before will not be accepted) ;
- If you are experienced in street campaigning and you are not sure this training suits you, write to us!
More details at: 
https://www.salto-youth.net/tools/european-training-calendar/training/animate-the-change.5293/
Živa, numele tău  aducea viață în întunecata bosnie
îți așteptam cu toții înfrigurați sufletul pentru ca să-l devorăm ca pe o uscată carne macră
îmi spuneai că de unde veneai, oamenii ard și te credeam
Živa, Živa, eu te credeam pentru că din ochii tăi curgeau poveștile moșilor tăi bosnieci
din splina ta umflată deduceam cum maică-ta te bătea fără motiv, după război-
părul tău îmi dovedea că te-ai adaptat lumii celei noi căreia tatăl tău n-a mai putut să stea lucid.

Živa, îți reamintesc incantația pe care o strigam pe autostradă:
Živa, alături de tine am fugit lunatic peste decibelii polonezi,
Živa, tu ești cea cu care dansam mazurci spurcate,
doar ca să ne închinăm politicos unei zeități păgâne.
Živa, tot în Paradisul polonez ne-am ascuns în grâul copt și mi-ai cântat despre nepal
despre nepal și namaste și despre iarbă
despre cum nu putem să zburăm peste identitățile noastre
identități pe care totuși le-am tors, le-am împletit
Živa, în momentul în care îți spuneam, Živa,
ne gândeam la fluturii cu ochii verzi care își ascundeau vâna între cauciucurile sparte.



Živa, mi-am distrus orice fel de frică atunci când apăsai pe pedala de accelerație
îmi doream să murim împreună în acea clipă pe autostradă
moment care nici azi nu știu dacă e realitate sau vis

printre degetele tale ce nu știau să cânte la pian mă ascundeam
în gândurile ce se diluau în cafeneaua din cartierul latin ne așteptam la o explozie a vrunui terorist
ne-am liniștit:
a ars doar o țigară, și după două zile, un apartament învecinat.

Živa, între noi s-au topit religiile și în timp ce fugeam prin lume nimeni nu ne întreba dacă suntem refugiați
nimeni nu ne-a întrebat dacă citim coranul seara sau dacă batem infideli cu sete
Živa, printre pălăriile tale ne ascundeam întregul corp, apoi ne îndesam și țările de unde veneam
țări pe care nu le mai știam numi și ne lua oricum prea mult timp.

Živa, între aachen hbf și paris nord ne-am forțat creierii, ne-am întins povestea despre fluturi și despre război și despre pian și despre soare-răsare
Živa, aceste rânduri s-au născut în interiorul pielii tale cât timp te temeai de noi.
Istoria este ciclică sau are un drum aleatoriu? Este determinată de vreo forță supranaturală sau este doar un eveniment care se întâmplă și în care inevitabil suntem cuprinși? Neagu Djuvara, combină erudiția cu un limbaj destul de accesibil pentru a demonstra că istoria și studiul ei sunt cuprinse într-o sferă infernală a relativității. Nu avem de ce să nu-l credem, doar bătrânul Einstein ne-a dovedit că acest algoritm funcționează chiar și în domeniul considerat fix, inamuabil al fizicii.

Studiul „Există istorie adevărată?” a apărut la Editura Humanitas, în anul 2008 și pornește de la o premisă a unui sorbonard, Raymond Aron: prezentul creează trecutul. Această afirmație sună ca o premisă paradoxală deoarece suntem obișnuiți cu atitudinea pozitivistă de tipul: știm cum s-a întâmplat un eveniment, îl avem fixat între niște date, bifăm faptul istoric și trecem mai departe. Dar dacă apare o altă fațetă, o altă viziune ce răstoarnă totul peste cap? Istoricii, observă Djuvara, sunt valizi doar pentru două-trei generații, iar cei care răzbat peste această durată sunt mai degrabă prozatori care își nuanțează discursul istoric cu epitete și imagini frumoase. Teza este structurată în șapte părți și încearcă să elucideze diferite fenomene ale filosofiei istoriei prin întrebări care expun mult mai clar o anumită problematică.

Definiția istoriei este pusă sub semnul susceptibilului (1) prin deconstrucția formulării lui Henri-Irenne Marrou: „cunoașterea și povestirea trecutului uman”. Neagu Djuvara propune ca această disciplină să fie definită ca „studiul trecutului din perspectiva prezentului”. Exemplificarea cea mai simplă și validă o putem oferi dacă privim istoria comunistă. Anumite evenimente, precum perioada interbelică sau monarhică au fost tratate cu răceală și cu considerația a fi decadente, în detrimentul promovării clasei țărănimii până la momentul anunțării a 2000 de ani de la statul dacic, în contextul în care nu exista nicio certitudine în privința datelor! Prezentul (ca doctrină comunistă) scrie trecutul (își selectează ce dorește din calupul de informații existente).

Ni se propune o clasificare a istoriei în funcție de (a) actualitate (istoria trăită, povestită prin viu grai), ca (b) vestigii (statui, arheologie care oferă prin existența lor multiple interpretări) și (c) istoria scrisă, ca gândire.

Trebuie să avem în vedere că unele popoare nu au conștiință istorică, iar atunci (2) nu putem vorbi de un fapt istoric. Istoria apare, în formularea lui Djuvara, drept un accident istoric al Greciei Antice. Primul istoric cu ambiții științifice pare a fi Herodot, continuat cu mai mare siguranță de către Tucidide. Grija pentru documentele scrise apare doar odată cu „le travail de benedictin” spre sfârșitul Evului Mediu. Faptul istoric este o verigă ce ne ajută să înțelegem istoria.

În general, (3) există două tipuri de accepțiuni în privința cunoașterii istorice: comprehensiunea, valabilă pentru logica formală, prin linia lui Ludwig Wittgenstein și explicația, valabilă prin valența heideggeriană și hermeneutica existențială. Cu alte cuvinte, istoria nu oferă accesul la un singur Adevăr (concluzii de tipul: Așa este sigur, niciodată nu va fi altfel), ci oferă mai multe piste de veridicitate (putem privi anul 2010 ca și anul când s-a desfășurat Campionatul Mondial sau când a murit o anume personalitate sau când un cuplu s-a căsătorit)..

Ce înțelegem prin cauză în istorie(4)? Știința ar dori să explice, ca și în cazul unei reacții chimice de tip substanța A+substanța B+catalizatorul C=D. Problema însă în cazul istoriei este mult mai spinoasă și necesită a backlook la bătrânul Aristotel, care distinge între cauza formală, cauza materială, cauza eficientă și cauza finală. Autorul explică fiecare dintre aceste concepte într-un limbaj foarte simplu și concluzionează spunând că istoria depinde exclusiv de factorul uman, iar acesta trebuie tratat nu ca o stare, ci ca devenire.

Până și noțiunea de adevăr este relativizată. (6). Cititorului i se face o analogie cu un proces juridic, unde minciuna poate fi realizată prin omisiune, adăugare sau fals. La fel și un istoric poate să evite un anumit fenomen, să adauge propriile sale fabulații sau să nege un fapt istoric, dar pe lângă acestea, mai poate să interpreteze greșit unele fapte exacte. Totuși, un istoric nu trebuie să fie nicidecum obiectiv, dacă urmăm definiția „prezentul creează trecutul”. El trebuie să evite aceste patru capcane, nu trebuie să lase ca faptele să vorbească, ci întocmai ca într-un joc hermeneutic, să se transpună în pielea omului care trăiește fapta. Exemplul dat este cel al istoriei Transilvaniei, unde istoricul trebuie să aibă o viziune nepărtinitoare, dar nici demiurgică.

Această idee este continuată în capitolul următor, unde se observă legăturile dintre narator și narațiune (7), precum și limita obiectivității istorice. Astfel, doi observatori diferiți vor avea două opinii diferite asupra aceluiași fapt: „orice măsurare implică un observator care este în univers, nu avem dreptul de a neglija situația și mișcarea observatorului”. Istoricul este determinat și de anumite afinități personale, convingeri sau prejudecăți din mediu său familial, național, religios sau rasial, adoptarea unor teorii de interpretare istorică și de alegerea unui crez moral.

Până și (8) evenimentele sunt puse sub sfera relativizării, din perspectiva interpretării. Ni se oferă exemplul ce îl găsim și în romanul lui Bulgakov „Maestrul și Margareta”, unde răstignirea lui Iisus este pusă dintr-o altă prismă, cea a istoricului roman care vede cum un eretic precum Yeshua ha Nozri este răstignit.
Stilul scrierii este clar, se oferă numeroase exemple pentru lămurirea problemei și a conceptelor filosofice.
clădirile înalte întotdeauna îți împărtășesc nevoia de catedrală, ne învață Golding. de pildă, acum vreo trei zile m-am întâlnit cu un om foarte ciudat, ce scria poeme proaste și se ascundea în mințile oamenilor care au dat de viciosul microb al cititului. dincolo de politețuri și finețuri de genul sărumâna, prozse bardzo, do widzenia, mi-a spus, într-o engleză foarte stâlcită (mi-a plăcut însă teribil faptul că nu folosea timpuri verbale și îmi lăsa libertatea de a deduce temporalitatea) cum a vrut, ar fi vrut, va vrea sau cum în acel moment s-a apucat de scris pe un zgârie-nori poeme.
astăzi mulți pictori se apucă de chestiuni de soiul ăsta, berlinul e plin de grafitti și de street-art, cracovia își jelește evreii morți prin picturi murale, iar în paris, lângă centrul pompidou stă o uriașă negresă care, cu un lung deget peste gură, pare să îți fie părtașă, deși nu știm exact la ce secret. literatura însă este pentru oamenii care stau în fața unui balcon, cu perne moi și cu ochelari cu ramă groasă neagră pe ochi, cu un ceai aburind și alte dichisuri de soiul ăsta. nenea ăsta dorea cumva să evite orice ritualizare în comoditate. 

idee bună, dar omul scria prost.

m-a dus la sky tower, pe drum mi-a povestit că în manhattan nu dorește să se apuce de un astfel de proiect, pentru că acolo sunt prea multe reclame, iar poeții întotdeauna sunt supărați pe tot ceea ce începe cu COM-, cu excepția comunismului. ca să vă lămuresc, sky tower este o bizară combinație între ceasurile lui dali și același melanj modern între sticlă și oțel. ne-am urcat în vârf, am mai urcat niște trepte, am mai luat un lift de mărfuri,omul și-a pregătit pasta albă și s-a apucat de scris. desigur, când te apuci de scris pe un zgârie-nori, pornești cu un proiect în cap, nu scrii poeme dadaiste și nici nu desenezi aiurea. ideea lui era să facă un soi de epopee, pe care oamenii să o citească seara, când îți plimbă cățeii scunzi și urâți. 

poetul cerurilor își legă o sfoară de mijloc, sări ca o viespe beată, icni când cablul se întinse, se așezase comod, scria cu migală de călugăr franciscan, în timp ce eu îi preparam vopseaua. spunea că lucrează la o imagine de erou mitic, ce avea doar un punct vulnerabil în tot corpul, dar nu știa exact să îmi spună zona în engleză. în aceeași măsură, era prea superstițios ca să mi-o arate cu degetul. 

spre seară, fugisem până în centru ca să îmi cumpăr un binoclu, să văd ce a scris. câțiva gură-cască se adunaseră și ei să citească ce s-a mai scris în ultimele două zile. nu vedeam caracterele prea bine, eram sigur că era din cauza glaucomului vedeam aburit. era o limbă nouă, zicea el, și toți erau fascinați de chestia asta. mă gândeam că s-or fi apucat polonezii să învețe o nouă limbă și că acrobatul o fi vreun Tolkien precoce.

cealaltă zi mi-am spălat ochii cu atenție, mi-am fixat dioptriile, am băut două cafele tari de la starbucks și m-am dus în parc. pe atunci, sufeream de tot soiul de tulburări ale minții și țineam neapărat să am un caiet albastru în care să notez reclame pe care le citeam pe drum, înspre casă. am copiat ca un tocilar conștiincios caracterele pe care le vedeam. erau caractere grecești, mă gândeam că folosește cu un anumit scop alfabetul ăsta paralel, ca refuz al latinismului sau alte idei trăznite de soiul ăsta. În agenda mea albastră așa apare consemnată introducerea de pe zgârie-nori:
μῆνιν ἄειδε θεὰ Πηληϊάδεω Ἀχιλῆος

neștiind greacă, m-am dat bătut. l-am felicitat pe om pentru idee, primise bănuți europeni mulți, arhitecți plănuiau să ridice un alt sky tower pentru al doilea roman- critica aștepta să îl primească cu brațele deschise. în zgârie-nori s-a deschis o librărie, o bibliotecă, o pizzerie, o brutărie. afacerea mergea de minune în interiorul clădirii.

ulterior, mi-am pierdut agenda în holul facultății de litere și omul care mi-a restituit-o, m-a întrebat de ce am reclame de la ikea, șaorma cu de toate, barul viilor, fântâna cu bere și alte titluri trăznite alături de introducerea de la iliada. tonul era destul de supărat, mă așteptam să mă pocnească îndată cu homer peste ochi pentru acel sacrilegiu, pe care din inepție l-am comis.

mama mă-sii, mi-am zis. am luat un autobus, am plătit câțiva bețivi care să protesteze pentru această infamă falsitate, dar nimeni nu ne-a băgat în seamă. scriitorii erau mulțumiți de homer, academicienii lăsau naibii manuscrisele salvate din biblioteca din alexandria pentru a studia aici textul în original, se ofereau burse, era o întreagă iliadă a kitchului.

pielea ta se întindea peste toată pustia saharei. în acele nuanțe îmi aminteam toată evoluția speciilor pământului: în tegumentul tău se ascundeau solzii reptilelor, penele micilor croncănitoare ce se zbăteau prin mâlurile Africii, dar recunoșteam și câteva pete din blana fină a leopardului. în momentul în care bătea soarele atât de toropitor în camera mea, îmi spuneai că ochii tăi sunt furați din brazilia, iar că nervul tău a venit din Europa de Est. într-adevăr, erai pentru mine cea mai neașteptată combinație posibilă: părinții tăi s-au cunoscut într-un orășel de pe East Coast, deși taică-tău venea de la câțiva kilometri de orașul meu natal.

în acel moment în care îmi povesteai despre locul din care ai fugit, pentru a sta ascunsă între parizieni, stăteam tâmp,deoparte. nu puteam să spun nimic. știi și tu foarte bine că toți fugim din țările natale departe, departe, pentru a putea cânta din degete la pianul continental. amândoi veniți ca să îngânăm melodii, aveam în bagaje ascunse amintiri de care doream să scăpăm, dar în același timp, aveam povești de spus lumii. astfel s-a derulat conversația noastră ciudată, în care tu-mi tăiai din șuvițe și-mi desenai deasupra ochilor totemuri din țările ce până și ție îți erau străine.

cel mai ciudat eveniment dintre noi n-a fost ăsta, știi bine. venise femeia de servici a căminului într-o după-masă cu copila ei, în bucătărie.țin minte că în amândoi ni s-a trezit un instinct foarte ciudat, în momentul în care ne-am jucat cu acel copil hiperactiv. copilul acela, șaman al pustiei, ce ne explica într-o portugheză stâlcită, amestecată cu franceză despre ce înțelegea el din lume la patru ani. cam așa sunt și eu acum: încerc să-ți explic în limba mea deși tu precis nu poți înțelege. știu că doream să râzi la acea amară glumă despre viață, dar nu puteam. și tu nu pricepeai din priviri. Singura consolare era pielea ta, care  se întindea oricum peste toată pustia saharei, galbenă, dar neagră în același timp.
între sprâncenele tale și nasul tău se întindea valea ciudată prin care trecuserăm doar cu câteva secunde înainte. în acel loc, ziceau bătrânii de prin India, că se ascund tot felul de centre cu care ai putea să controlezi lumea. mi-am zis că e prea multă bătaie de cap. în acele secunde, cum stăteam eu tâmp,  am recapitulat:

țin minte cum în munții tatra, departe, am venit cu tine într-un sat, am dansat pe șine de era să ne calce mașina, iar apoi, ai plâns ca proasta în cimitir de ziua ta.  înainte de toate aceste treburi, aveai flori în păr, pomeți în obraji și beai cafea în toată dimineața. după o vreme, ți-au crescut din orbite ochi albaștri, părul ți s-a întins și a devenit blond și beai bere belgiană seara. știi, te purtai politicos cu toată lumea și mă derutai. erai un om de acțiune și fugeai prin toată lumea pentru că-ți era prea frică să stai locului și să faci medicamente.trecuserăm prin aceleași povești, știam că undeva în pivnița de acasă, fiecare avea borcanele sparte și i-a luat o vreme să le sorteze. până la urmă, am știut că mințile ne erau liniștite, în orice caz.
ne-am mai întâlnit pe lângă canalul st.martin, într-o noapte și abia atunci ne-am înțeles fiecare pe limba lui. vorbeai în rusă și mai prindeam uneori câte-un svoboda,  mai explicai suka, iar eu nu ziceam niznaiu. aveai prea lung părul, prea lungi vorbele și prea obositoare culori pe geacă. în plus, începea să plouă, rece și mărunt. aveai un tatuaj pe spate, cu o dată scrisă, dar îmi era prea lene să întreb dacă e data căderii zidului Berlinului. 
mi-ai mai povestit, când stăteam prin școli nemțești dezafectate, o treabă, despre cum învățăm. de data asta, aveai păpuși pe care le agățai pe pereți ca într-un trib african, deși veneai dintr-o țară iugoslavă. vorbeai o limbă din care nu pricepeam mai nimic, dar înțelegeam totul. îmi spuneai că ți-au crescut alți centri neuronali, dar nu erai paranoică sau chestii de genul.de obicei cei puțin săriți, dar inteligenți, îți povestesc chestii de genul ăsta. nu erai de soiul acela- chiar  îmi plăcea teoria ta despre tot și toate. era chiar interesant: căutam baruri rămase de pe timpul războiului unde vindeau bere comunistă și se asculta muzică de la un radio jerpelit.


toate treburile astea păreau să se reunească între acele două linii de pe fața ta, în acea pădure și dincolo de văile pierdute. mă simțeam din nou, la școală, la orele de trigonometrie.numai acolo, lumea se reduce la câteva puncte  pentru 50 de minute. mă jucam cu retina, adăugam încet forme și culori.căpătaseși bucle, ce se desenau organic, în jurul ochilor și în spatele frunții.în depărtare, îmi amintesc cum vedeam castelele din vale, lungite, și în depărtare, un turn din Nancy, ce pâlpâia avioanelor ce ar fi aterizat. 
Un produs Blogger.