I. rațiunea

cum te dai jos din tren clădirea își înșiră cărămizile ca și cum ar fi treisprezece rânduri paralele.treisprezece rânduri paralele care se întind de-a lungul privirii tale.

dincolo de mâncărimile pe care scaieții din jurul pereților 

ți le-ar da precum trei ace înfipte în retina firavă, ce abia mai percepe trei culori pătate,

cam la 32 de kilometri de cel mai apropiat oraș natal al tău 

cam pe unde încep munți și se nasc câmpii și pe unde oameni cad cu căruțele în șanț pentru ca mai apoi să mintă în birtul comunal că de fapt au avut vedenii,

cam pe acolo te dai jos, la ultima stație

povești cu sate bântuite am mai auzit noi, ziceau poeții supărați 

poezii și filme, cam toate cu aceasta se mănâncă, ți-ar reproșa regizorii

dacă te-ai hotărî să citești micile indicații pe care ți le spun

în fața unui cenaclu cu oameni serioși și citiți.

privirea ta stă tâmpă pe propteala cișmelei unde moșul tău își lega calul ca să-și aștepte fata venită de la școala unde ar fi învățat să deseneze cai și flori și panseluțe și plachete frumoase

greșesc povestea,scuză-mă

moșul tău n-a lăsat-o pe fată să mai meargă la școli înalte de oraș

-oricum, propteala cișmelei stă acolo în fața ochiului tău între scaieții care-ți zgârie finuț cea mai limpede culoare de verzui

și gara cu treisprezece rânduri de cărămidă numărate și scrise de arhitecți ce au sărit din capetele orășelelor cu iz vienez

îți imaginezi puțin cerul albastru ca și fereastra de skype în care norii nici măcar nu-și mai au rostul 

și dedesubtul lor gara cum se întinde până dincolo de trenuri sub care verii tăi își ascundeau pachete de țigări

te muți în spatele ei, pe un drum prăfuit

prăfuit și pelticit 

pelticit și împleticit de țiganii care ți-au mâncat toate fructele pe care le cultivi în pământ în fiecare primăvară

fă tu jocul acesta: le dai bătaie și le dai mâncare

cu ei ai vrea să chefuiești ca-n filme, însă vremurile alea au trecut-

te duci pe drumul prăfuit din care mai vezi o casă în care sună un radio ucrainean în care se aud știri lejere 

te mai duci puțin

 timp în care îți povestesc eu cum stau înșirate gardurile vii 

ca niște soldați ce-i împușcăm dimineața pe răcoare

deja vezi șoseaua 

șoseaua galbenă de atâta albastru din cer 

te pui pe drum și-ți focalizezi bine de tot ca la piață obiectivul

bați asfaltul cu piciorul până râzi de tine

așa sunt satele astea de pe la noi, cu asfalt tare; 

nu mai credem în pășuni și în minuni

nici în georgice și bucolice

mai chefuim în cafeneaua culturală de la colț

aplicăm proiecte și mergem în străinătate kulfoldon arbeit macht frau

dacă nu reușești să ții pasul, ține-te de perete, ca atunci când bei până dimineața și nu mai poți duce piciorul stâng acasă

dacă vrei stai pe lavița asta unde babele tale îți pișcau obrajii până te ascundeai sub fustele mamei până trecea năpasta

II. impresia

reducem puțin cadrul- e o clădire portocalie pe care poți s-o vezi și pe google maps

îți poți imagina același albastru cer de skype și sub el un acoperiș mediocru de roșu

și flori

flori cum numai pe străzi laterale mai poți vedea la femei care le țin în case pline cu fluturi

-nu mai complicăm povestea-

auzi din depărtare cum pușcă de asfalt palma pe o melodie pe care doar moșul meu o mai cânta

fele apă, fele borviz, ca să fenteze bețivii de dincolo de gard

melodiile alea pe care ca să-ți închipui

se aud până la gara aia cu treisprezece rânduri de cărămidă

trece prin asfalt

se aude până unde am putea noi să mergem acum 

dar retina ta nu o poate cuprinde 

oricum, îți spun eu să pui vreo trei oameni în fața ta, ca un mărunt joc

unul plânge după nevastă-sa din sudul județului 

altul râde de primul

ultimul ar vrea o mică filosofie la pahar, dar nu mai are bani

astea sunt satele de pe la noi, nu din povești bătrânești,

așa facem în zile de sărbătoare când ne îmbrăcăm frumos și venim mânjiți cu noroi

gătim în bucătăria de vară tot soiul de dichisuri învățate de la bunicile ce au fost slugile grofilor

III. expresia
de data aceasta vezi cum erai mică și-n centrul centrului te ascundeai înainte ca oamenii să-ți facă poză când aveai șepci roșii
dansai dansuri moderne
și nu erai marxistă, cum nu ești nici acum
nici nu te întărâți pe pielea întinsă peste coastele lipsite de intimitate
-mult mai târziu se va întâmpla ultima parte-
peste culorile din retină îți spargi trei cotoroanțe din barul din fața ta
barul în care ți-ai văzut rădăcinile și ochii și pigmenții și porii și tot ce poate veni dintre acele fructe din pământ cu care reușești să furi întreaga planetă
întreaga planetă poți să furi cu acele povești ce cresc
din pământul carbonizat de arme albăstrui închise cu nuanțe de scut medieval

în satele de pe la noi mâncăm carne de porc îmbibată cu vin de mere
doar de sărbători ne liniștim și ne așezăm morții în pământ cu nisip cangrenat
n-o să-ți spun cum ne-am găsit vecinul întins pe jos, liniștit
cum ne vorbeam în limbi străine și necunoscute în timp ce ne reveneam din șoc
-povești de spaimă de întâmplă și în situații mai mărunte-
când, de pildă,
îți faci o poză în fața unui bar cu o muzică tehno ce se aude la radioul scâlciat.

tu poți sta dreaptă, de fapt, poți sta înclinată
ca o trestie cugetătoare ce vrei să devii
cu înțelepciune îți sufulci șorțulețul roșu de colorant și galben de pătat
în spate răcnește bufetul în timp ce trei adolescenți fără tatuaje pe mâini
și fără părinți se joacă biliard
biliard cu bile grele
și cu ochi străvezii
prin care poți să prevezi culoarea
cerului iarna
tu stai, oricum,în prim-plan
așezată în culori castanii ce se răspândesc peste melodiile de acordeon
dinții puțin în strungă ivindu-se printre buzele ce încearcă să zâmbească molcom.

IV.sinteza:
orice vrei să devii poți asta ți-ar fi spus o retorică de liceu
pe care protestatarii o întind pe străzi strigând manipulare manipulare
înainte de asta-ți amintești

în vremuri în care dansezi pe melodii liniștite desculță și ești lăsată tâmpă în mijlocul piesei de oameni care-ți vor da soarele și-și vor lăsa ca fraierii luna din cartier
oriunde poți să vii și orice poți să devii
să-ți lași culorile de noapte între nouă ape mai jos de miercuri sau de joi
sau de marți încolo până la paris
povestea e simplă:
scapi de orice ar însemna aproape sau departe
bătrânii nu ne compătimesc, iar nepoții nu vor scrie disertații despre migrațiile autonome
din locul x în locul y pentru studiul z

deja ne apropiem de culoarul dinspre colț cu aripi demne de zâmbet de mai și de sărbătoare
în care mâncăm și ne împărțim și ne împărtășim poveștile
-dacă deja ți-am plictisit mintea cu proiecții colorate între lobii creierului-
te-ai fi liniștit atunci când apele ar fi curs între mașini
te-ai fi liniștit în măsura în care am fi putut discuta despre drumuri
drumuri care caută cumva trei oameni care să le străbată
să le străbată și să le bată cu o botă cu care cu ochii am fi întins câteva imagini
demne de scris într-un eventual text de dinainte de moartea morților și zâmbetul bețivilor de la colț:

prea ambiguu. pe scurt, dansăm între aripile lebedelor care ne oferă protecție.
mâncăm din carnea  lor cât ne pot da
dintre intestinele lor ticsite cu viitoare icre și îndesate ouă și îndesate idei și indesați copii
printre care le-am fi dat noi niște nume cu origine sănătoasă- nume din patru litere
alese din întâmplare
alese pe alese fără să fi consultat dicționarele pe la pagina cu maraton și marasm împreună.

În benzinăriile de dincolo, se simte un miros puternic, pe care nu-l poți uita, nici dacă ai vrea să o faci cu mii de parfumuri stridente de la D&G. Sau cu pisici moarte Te gândești așa: pe aici se spală veneticii ce vin din Ucraina, aici își schimbă murdarele șosete șoferii care mănâncă semințe, pe aici poate că o fi trecut și TIR-ul cu Nicu Covaci când i-a trecut pe ceilalți phoenicși încărcați în stații de sonorizare (deși, știi bine că nu e așa, doar faci, de dragul ficțiunii, un joc de soiul ăsta). Într-una din Austria, curgeau autostrăzile într-un mod foarte alambicat: de aici Vestul își aduna veneticii, veneau belarușii cu caviar pescuit din râuri spurcate, fugeau rușii care furaseră nimicuri, pe acolo săreau pruncii blonzi polonezi și înjurau de mama focului și pentru fiecare sinonim al cuvântului „futu-i” primeau o acadea. De aceea, erau așa de grași toți, umflați de glucoza aia macerată cu semnul Haribo. 

Acolo, în benzinăria aia înveți antropologia fără să vrei și fără să o știi- pricepi din două vorbe care-i șeful autocarului, fără să le pricepi limba- le vezi baiurile, vezi viitoarele vânătăi de pe spatele femeilor, trecutele certuri scuipate printre dinții de aur sau porțelan, vezi casele din ochi și fiarele din minți, vezi cum pierd la barbut bărbații din Seini în orașe din patru litere sau bărbați cinstiți care au acasă doi copii în margine de câmp, iar unul dintre ei trebuie să doarmă cu mă-sa, că aia are vedenii de când i-a murit soțul. Poveștile acestea le poți dibui fără să îți scoți pixul și să faci cercetări cantitative, ele plutesc în jurul camionului ca și bucățile de tablă legate de câine. Sărmana potaie slăbită, oricât ar fugi, parcă povara aia bate mai tare cu cât fuge. Noi râdeam de povestea aceasta, când eram mici și aveam prea mulți câini, dar nu pricepeam că și omul mai trebuie să șadă locului și să-și demice gândurile. 

(Revista Steaua, nr.7-8/ 2014)

---

 De prin clasa a șaptea-opta îmi amintesc polemica despre manele vs. orice altceva. Inițial pe afară cu subiectul -știam doar ceva variante de la ProTV-ul de pe atunci, variante lăutărești destul de ușurele-  știam că e o zonă în care trebuie să iei poziție. Toată lumea o lua, ca și cum ar fi fost un nou curent artistic ce șochează mai tare ca avangarda și cumva trebuie să știi. Desigur, intelectualitatea înclina în mare parte înspre demonizarea fenomenului, aducându-se, pe bună dreptate, argumente de tipul inculturii muzicienilor, versuri agramate, muzici întocmite după ureche și, mai nou, după sintetizatoare.

Trecusem prin valul rockului și al metalelor grele prin liceu, unde vorbește ideologia rockerească prin tine și scuipi după orice țigănuș cu burțile întinse și cu lanțuri groase.Țiganii urlau după noi într-o maghiară rurală, iar noi le ziceam înapoi ce știam de neam. Dezbaterea asta de înjurături ca în filmulețele de pe youtube nu s-a dus mai departe. Oricum, știam, ne-am fi luat-o dacă era vorba de bătăi jenante.

Chestiile s-au mai nuanțat puțin prin facultate, când am descoperit formația Trei Parale și am văzut că de fapt și de fapt, maneaua poate fi și altceva decât masa întinsă în mijlocul drumului pe Ferentari sau aruncatul cu bănet peste curvet. Aflasem și de scriitori ce, ostentativ sau nu, fac doctorate pe texte de manele și trag chefuri cu lăutari ca-n Craii de Curtea-Veche. Nu în ultimul rând, am văzut ce pot face polonezii, sârbii sau grecii cu stilurile astea care au trecut și pe la ei - o variantă postmodernă, fără pretenții de reîntoarcere la un univers rural mitizat, ci o sinteză normală.

Maneaua în varianta cultă de Sol Major.

Începem cu puțină istorie: maneaua prima dată apare sintetizată într-o formă scrisă și descrisă, la Dimitrie Cantemir. Eruditul iluminist cu care ne lăudăm prin manualele de clasa a XI-a e cunoscut în Turcia drept muzicologul Kantemiroglu, cel care ar fi inventat printre primii o formă alternativă de notare a muzicii orientale. În orice caz, în ierarhia aceasta, îl urmează Anton Pann în secolul XIX, care adună o serie de melodii populare cu nuanță de manea. 

Aici este locul de start pentru cei de la Trei Parale: iau partiturile vechi, instrumentele vechi ce se cântau pe atunci și cântă pe la diverse expoziții, festivale și spectacole. Unul dintre ei este etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român din câte am înțeles, ceea ce arată că actul pe care ei îl fac este autentic. Merită să-i ascultăm deoarece pornesc un trend cât se poate de normal, de valorificare a unei muzici ce, istoric vorbind, a fost pierdută.

Însă, ca printr-un recul, ei pierd tocmai unde câștigă cel mai mult: dacă faci muzică revivalistă, lumea vine la ea, o ascultă, o aprobă, te aplaudă, dar nu dansează pe ea ca pe un ultimul hit de la mare. Distanța estetică și empatică este mult prea mare pentru a trece de granița unui act cultural asumat. Această problemă e nesemnificativă față de ce reușesc să aducă în prim-plan.

Un alt grup, mai natural și mai vechi, din speța muzicii lăutărești-manele de high-class este Taraf de Haidouks. Au cântat pe scenele pariziene ale anilor 1990, când franțujii nu erau obișnuiți cu gipsanii de pe maidan, au fost în filmul superb despre țigani Latche Drom și ca bonus, fură microfoanele de la concerte. Năravul nu se schimbă ușor. Oricum, faptul că au rămas la instrumente reci i-a propulsat în zona culturii mici, de tipul Radio Guerilla. Față de cei de la Trei Parale, ei stau mult mai bine la capitolul „priză la public”. Poți să-i chemi la  nuntă fără să te temi că lumea o să stea ca la spectacol și maxim va aplauda de trei ori entuziasmată. Cu ei faci hore, dansuri pe masă, dansuri pe jos, dansuri din buric cu un bunic. Un scurt sample poate dovedi calitatea întâia de instrumentiști:

Unii scriitori chiar cochetează cu manelele.

Bun, am înțeles treaba manelei- poate fi un gen muzical destul de complex, care cu siguranță solicită o înțelegere a muzicii per ansamblu un pic mai bine decât un mixaj la mâna 100 a unei piese tehno. Cei de la Trei Parale, Damian Drăghici, Goran Bregovici sau alții ne învață că nu trebuie să sărim iute cu gura când auzim cuvântul manea.Dar când e vorba de maneliști, ce facem? Mai scuipăm după ei?
În 2014 s-au mai șlefuit și ei, trec mai permisivi pe stradă cu rockerii, față de nebunii ani 2000 când se făceau mici măceluri în numele unor idealuri mărunte.  Rockerii au devenit burtoși, tătici sau motocicliști, iar maneliștii s-au enclavizat tot mai mult în piețe, magazine de bișniță și de consignație. Plus că a luat avânt și vânzarea de droguri- un etalon inițial asociat cu depravații vestici puși de-a valma într-o oală- până când și maneliștii au început să guste. Nu mai sunt tabere, sunt mici ierarhii cu poziții interschimbabile, ca-ntr-o corporație.

Cam asta ne învață Adrian Schiop, un scriitor din București ce anul aceasta a scos romanul Soldații.Poveste din Ferentari la editura Polirom din Iași. E o carte inspirată din realitate, ce te învață pe șleau care e situația în ghetoul bucureștean al anilor 2010. Cu un caracter scârbos pe alocuri, cu o introducere voit-șocantă pentru un public românesc- un gest puțin gratuit, nenecesar, cel puțin în introducere.
 Însă Schiop oferă o cercetare minuțioasă a acestei zone marginale, ignorate. Scriitorul știe foarte bine că astăzi este la modă să vorbești despre marginali, dar nu o face doar din principii multi-, pluri-, europenistoide. Primul rând, stă curiozitatea de a vedea cum gândește un Ferentari încă prins în perioada postdecembristă, cum se construiește șmechereala sociologic. Din păcate, uneori pică de naiv, după cum chiar el recunoaște. E un outsider deși ar dori să devină insider cu toată inima. Ca și orice wannabee, de altfel. Opțiunea cred, vine din domeniul plictisului și al fascinației față de exotic. De aici, sunt câțiva pași de mitizare al unui astfel de spațiu pentru un public comod, hipsteresc, ce nu ar avea contact în veci cu țigăneala de Ferentari.


 Iar vecinii noștri fac chiar artă din ele.

Uneori, mai auzi pe stradă un mârâit înrudit cu „ca la noi la nimenea” sau „scumpă Românica noastră” venit de la un ins care n-a trecut veci granițele și își deplinge condiția de român. Belele și răutăți sunt și pe la vecini: ucrainienii se bat ca orbii, sârbii s-au bătut ca surzii și ungurii sunt cea mai depresivă nație, după statistici. Și încă un punct comun: și ei, da și ei, au maneliștii lor, țiganii și lăutarii lor. Doar că ei au reușit să prelucreze puțin fondul acela cizelat și să nu ascundă sub preș mormanul de moloz. În Serbia de pildă, s-a născut valul de muzică balcanică ce, la o adică e destul de apropiată ca teme și motive de maneaua românească (desigur, specialiștii pot veni cu nuanțe,adăugiri și observații pe tema asta). Vorbesc de prelucrarea unui curent aici. De pildă, Goran Bregovic poate sta ca și exemplu de temelie. El preia temele iugoslave ale anilor 1970-1980 (precum un Saban Bajramovic, Markovic etc.) și le oferă într-o varianță mai dinamică, pentru un public nou. Îmi e greu să pricep cum a intrat Bregovic în playlistul rockerimii prin anii 2000. Țin minte că se dansa pe rupte la rockoteci pe Goran între ceva Pantera și ce știu eu ce black metal șters. Care la o adică e mai aproape de manea de 10 ori față de Metallica. Însă publicului îi plăcea în același timp în care cu toții ne supăram pe manești ca niște ipocriți ce eram.
La sârbi e Goran, bosniecii vin cu o variantă mai rock puțin, cu Dubioza Kolektiv, iar moldovenii, pe influență rusească, îi au pe Zdob și Zdub- cei care îmbină folclorul moldovenesc cu acorduri de chitară electrică de bun-simț. Prin spațiul rusesc, ca o fascinație neoromantică pentru melodii și deliruri de țară pură, foloseau instrumente tradiționale. La noi, pionieri și exotici sunt cei de la Negură Bunget, blackeri care se pliază totuși pe un segment mărunt de populație.
De departe, cei mai faini mi se par cei de la Warsaw Village Band din Polonia. Ei vin cu instrumente tradiționale, folosesc un neofolk necontaminat de povești mitice ancestrale de genul Eluvitie sau Ensiferum, și apropo, au o voce chiar caldă. În Polonia, prin anii 1990 era la modă curentul „disco-polo”- un fel de ETNO de astăzi. Ei s-au hotărât să distileze puțin elementele acestea pe un făgaș nou. Muzică de bun gust: merge dansată, merge aplaudată, merge prezentată.

În final, câțiva pot spune că o inițiativă timidă s-a făcut de către Subcarpați. Pe filiera unei gândiri romanțate, da, putem spune că adaptează elemente de folclor de tip „Cântarea României” și le face, de departe, mult mai digerabile. Eu vorbesc despre prelucrarea în mod inteligent a muzicii lăutărești înspre ceva durabil și unic. Vecinii noștri ne-au arătat că se poate. Singur, un bucovinean neamț, pe nume Shantel face treburi de soiul acesta: