Cu maneaua la control

/
0 Comments

 De prin clasa a șaptea-opta îmi amintesc polemica despre manele vs. orice altceva. Inițial pe afară cu subiectul -știam doar ceva variante de la ProTV-ul de pe atunci, variante lăutărești destul de ușurele-  știam că e o zonă în care trebuie să iei poziție. Toată lumea o lua, ca și cum ar fi fost un nou curent artistic ce șochează mai tare ca avangarda și cumva trebuie să știi. Desigur, intelectualitatea înclina în mare parte înspre demonizarea fenomenului, aducându-se, pe bună dreptate, argumente de tipul inculturii muzicienilor, versuri agramate, muzici întocmite după ureche și, mai nou, după sintetizatoare.
Trecusem prin valul rockului și al metalelor grele prin liceu, unde vorbește ideologia rockerească prin tine și scuipi după orice țigănuș cu burțile întinse și cu lanțuri groase.Țiganii urlau după noi într-o maghiară rurală, iar noi le ziceam înapoi ce știam de neam. Dezbaterea asta de înjurături ca în filmulețele de pe youtube nu s-a dus mai departe. Oricum, știam, ne-am fi luat-o dacă era vorba de bătăi jenante.
Chestiile s-au mai nuanțat puțin prin facultate, când am descoperit formația Trei Parale și am văzut că de fapt și de fapt, maneaua poate fi și altceva decât masa întinsă în mijlocul drumului pe Ferentari sau aruncatul cu bănet peste curvet. Aflasem și de scriitori ce, ostentativ sau nu, fac doctorate pe texte de manele și trag chefuri cu lăutari ca-n Craii de Curtea-Veche. Nu în ultimul rând, am văzut ce pot face polonezii, sârbii sau grecii cu stilurile astea care au trecut și pe la ei - o variantă postmodernă, fără pretenții de reîntoarcere la un univers rural mitizat, ci o sinteză normală.

Maneaua în varianta cultă de Sol Major.
Începem cu puțină istorie: maneaua prima dată apare sintetizată într-o formă scrisă și descrisă, la Dimitrie Cantemir. Eruditul iluminist cu care ne lăudăm prin manualele de clasa a XI-a e cunoscut în Turcia drept muzicologul Kantemiroglu, cel care ar fi inventat printre primii o formă alternativă de notare a muzicii orientale. În orice caz, în ierarhia aceasta, îl urmează Anton Pann în secolul XIX, care adună o serie de melodii populare cu nuanță de manea. 
Aici este locul de start pentru cei de la Trei Parale: iau partiturile vechi, instrumentele vechi ce se cântau pe atunci și cântă pe la diverse expoziții, festivale și spectacole. Unul dintre ei este etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român din câte am înțeles, ceea ce arată că actul pe care ei îl fac este autentic. Merită să-i ascultăm deoarece pornesc un trend cât se poate de normal, de valorificare a unei muzici ce, istoric vorbind, a fost pierdută.
Însă, ca printr-un recul, ei pierd tocmai unde câștigă cel mai mult: dacă faci muzică revivalistă, lumea vine la ea, o ascultă, o aprobă, te aplaudă, dar nu dansează pe ea ca pe un ultimul hit de la mare. Distanța estetică și empatică este mult prea mare pentru a trece de granița unui act cultural asumat. Această problemă e nesemnificativă față de ce reușesc să aducă în prim-plan.

 
Un alt grup, mai natural și mai vechi, din speța muzicii lăutărești-manele de high-class este Taraf de Haidouks. Au cântat pe scenele pariziene ale anilor 1990, când franțujii nu erau obișnuiți cu gipsanii de pe maidan, au fost în filmul superb despre țigani Latche Drom și ca bonus, fură microfoanele de la concerte. Năravul nu se schimbă ușor. Oricum, faptul că au rămas la instrumente reci i-a propulsat în zona culturii mici, de tipul Radio Guerilla. Față de cei de la Trei Parale, ei stau mult mai bine la capitolul „priză la public”. Poți să-i chemi la  nuntă fără să te temi că lumea o să stea ca la spectacol și maxim va aplauda de trei ori entuziasmată. Cu ei faci hore, dansuri pe masă, dansuri pe jos, dansuri din buric cu un bunic. Un scurt sample poate dovedi calitatea întâia de instrumentiști:


Unii scriitori chiar cochetează cu manelele.

Bun, am înțeles treaba manelei- poate fi un gen muzical destul de complex, care cu siguranță solicită o înțelegere a muzicii per ansamblu un pic mai bine decât un mixaj la mâna 100 a unei piese tehno. Cei de la Trei Parale, Damian Drăghici, Goran Bregovici sau alții ne învață că nu trebuie să sărim iute cu gura când auzim cuvântul manea.Dar când e vorba de maneliști, ce facem? Mai scuipăm după ei?
În 2014 s-au mai șlefuit și ei, trec mai permisivi pe stradă cu rockerii, față de nebunii ani 2000 când se făceau mici măceluri în numele unor idealuri mărunte.  Rockerii au devenit burtoși, tătici sau motocicliști, iar maneliștii s-au enclavizat tot mai mult în piețe, magazine de bișniță și de consignație. Plus că a luat avânt și vânzarea de droguri- un etalon inițial asociat cu depravații vestici puși de-a valma într-o oală- până când și maneliștii au început să guste. Nu mai sunt tabere, sunt mici ierarhii cu poziții interschimbabile, ca-ntr-o corporație.
Cam asta ne învață Adrian Schiop, un scriitor din București ce anul aceasta a scos romanul Soldații.Poveste din Ferentari la editura Polirom din Iași. E o carte inspirată din realitate, ce te învață pe șleau care e situația în ghetoul bucureștean al anilor 2010. Cu un caracter scârbos pe alocuri, cu o introducere voit-șocantă pentru un public românesc- un gest puțin gratuit, nenecesar, cel puțin în introducere.
 Însă Schiop oferă o cercetare minuțioasă a acestei zone marginale, ignorate. Scriitorul știe foarte bine că astăzi este la modă să vorbești despre marginali, dar nu o face doar din principii multi-, pluri-, europenistoide. Primul rând, stă curiozitatea de a vedea cum gândește un Ferentari încă prins în perioada postdecembristă, cum se construiește șmechereala sociologic. Din păcate, uneori pică de naiv, după cum chiar el recunoaște. E un outsider deși ar dori să devină insider cu toată inima. Ca și orice wannabee, de altfel. Opțiunea cred, vine din domeniul plictisului și al fascinației față de exotic. De aici, sunt câțiva pași de mitizare al unui astfel de spațiu pentru un public comod, hipsteresc, ce nu ar avea contact în veci cu țigăneala de Ferentari.


 Iar vecinii noștri fac chiar artă din ele.

 Uneori, mai auzi pe stradă un mârâit înrudit cu „ca la noi la nimenea” sau „scumpă Românica noastră” venit de la un ins care n-a trecut veci granițele și își deplinge condiția de român. Belele și răutăți sunt și pe la vecini: ucrainienii se bat ca orbii, sârbii s-au bătut ca surzii și ungurii sunt cea mai depresivă nație, după statistici. Și încă un punct comun: și ei, da și ei, au maneliștii lor, țiganii și lăutarii lor. Doar că ei au reușit să prelucreze puțin fondul acela cizelat și să nu ascundă sub preș mormanul de moloz. În Serbia de pildă, s-a născut valul de muzică balcanică ce, la o adică e destul de apropiată ca teme și motive de maneaua românească (desigur, specialiștii pot veni cu nuanțe,adăugiri și observații pe tema asta). Vorbesc de prelucrarea unui curent aici. De pildă, Goran Bregovic poate sta ca și exemplu de temelie. El preia temele iugoslave ale anilor 1970-1980 (precum un Saban Bajramovic, Markovic etc.) și le oferă într-o varianță mai dinamică, pentru un public nou. Îmi e greu să pricep cum a intrat Bregovic în playlistul rockerimii prin anii 2000. Țin minte că se dansa pe rupte la rockoteci pe Goran între ceva Pantera și ce știu eu ce black metal șters. Care la o adică e mai aproape de manea de 10 ori față de Metallica. Însă publicului îi plăcea în același timp în care cu toții ne supăram pe manești ca niște ipocriți ce eram.
La sârbi e Goran, bosniecii vin cu o variantă mai rock puțin, cu Dubioza Kolektiv, iar moldovenii, pe influență rusească, îi au pe Zdob și Zdub- cei care îmbină folclorul moldovenesc cu acorduri de chitară electrică de bun-simț. Prin spațiul rusesc, ca o fascinație neoromantică pentru melodii și deliruri de țară pură, foloseau instrumente tradiționale. La noi, pionieri și exotici sunt cei de la Negură Bunget, blackeri care se pliază totuși pe un segment mărunt de populație.
De departe, cei mai faini mi se par cei de la Warsaw Village Band din Polonia. Ei vin cu instrumente tradiționale, folosesc un neofolk necontaminat de povești mitice ancestrale de genul Eluvitie sau Ensiferum, și apropo, au o voce chiar caldă. În Polonia, prin anii 1990 era la modă curentul „disco-polo”- un fel de ETNO de astăzi. Ei s-au hotărât să distileze puțin elementele acestea pe un făgaș nou. Muzică de bun gust: merge dansată, merge aplaudată, merge prezentată.

 În final, câțiva pot spune că o inițiativă timidă s-a făcut de către Subcarpați. Pe filiera unei gândiri romanțate, da, putem spune că adaptează elemente de folclor de tip „Cântarea României” și le face, de departe, mult mai digerabile. Eu vorbesc despre prelucrarea în mod inteligent a muzicii lăutărești înspre ceva durabil și unic. Vecinii noștri ne-au arătat că se poate. Singur, un bucovinean neamț, pe nume Shantel face treburi de soiul acesta:








despre autor:

complex, uneori calculat

You may also like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.