După ce acum trei ani, tot dezbăteam cu Andrei Faur/Răzvan Roșu problema Ardealului până ajungeam să nu ne mai vorbim câte două zile până unul dintre noi venea împăciuitor la ceilalți, m-am hotărât, dacă tot avem vacanță și e timp să parcurg, volumul Transilvania mea a lui Sorin Mitu, profesor la universitatea clujeană. Cartea nu ne dă adevărul absolut în materie de studii transilvane, însă e un bun reper, cel puțin de început. Scrisă cu ștaif, cu finețe și cu verb, fără a avea spiritul anost al unui profesor ramolit, cartea dezbate problema identității transilvănene. Fără să ne ascundem după perdele roșii, știm că e o dezbatere vivace, în care unii spânzură Avram Ianci în secuime, alții, gen Pavel Coruț debitează interese străine paranoizante ce vor să ne cotropească esența geto-daco-latino, iar în zona asta academică, s-au scris cărți, dar se pare că nimeni nu le citează. Bun, și vorba asta e dreaptă: cărțile academice se citesc mai mult pentru un interes mărunt, profesional (de genul licență, master) din simplul fapt că omit latura estetică, a verbului care lămurește. Sorin Mitu face acest lucru, fără să cadă în cealaltă extremă, de simplificator și compilator de analize istorice.

1. Cum se dau de gol autorul și cititorul.

Ca orice istoric serios, lucrarea începe prin a-și declara metodele, limitele și conceptele cu care lucrează. Artificiul prin care Transilvania mea se distinge de un doctorat profesionist pe această temă este faptul că își revendică propria istorie personală. Mai simplu zis, Mitu ne spune că interesul lui pentru Transilvania se naște, logic, din virtutea faptului că este ardelean. Că familia lui a fost una de cărturari, că soția lui este unguroaică, și din câte înțelegem, colaborează cu dânsa -mici detalii care, dincolo de a fi picanterii, demonstrează faptul că cercetătorul este impregnat, pătruns de obiectul cercetării sale (în sensul fenomenologic). Din punct de vedere literar, oricine îți dă voie să faci treaba asta, dar istoricii pot să fie recalcitranți când subiectul apare imersat în text. Jongleria frumoasă este faptul că se revendică dintr-o epistemă postmodernă, în care, cu maturitate și fără jenă, își analizează chiar și opțiunile trecutului, care (de ce nu?) l-au călit pe cercetător într-o analiză mai pertinentă:

În paralel, veneam și eu cu prejudecăți și așteptări de la cartea aceasta. Prin liceu, supărat pe naționalismul delirant al manualelor și pe centralismul forțat și vizibil de jenant, am cochetat cu o formă de ardelenism. Discursul multietnic și multinațional m-a prins și pe mine, într-o formă radicală la început, mai potolită acum. Prin anul 2 de facultate, înainte de plecarea în facultate, prietena mea îmi făcuse un cadou cu Republica Transilvania, lucru de care mă bucuram pe atunci nespus, dar cu care acum nu pot să spun că în continuare militez. Și ea e unguroaică (prietena), și eu am crescut într-un mediu „fele apă, fele viz” și, în lipse de anumite nuanțări teoretice, începusem să idealizez această zonă. În etapa post-adolescentină, credeam că, alături de alți prieteni, eram singurii de pe lume care gândeam federalizarea României, că 1918 a fost o perioadă nefastă. Până să vedem alternativele de idei ce curgeau în acea perioadă, eram supărat pe miticism, pe balcanism. Prejudecățile, ne învață și Jauss&Iser, vin pe baza unui fond pre-existent, într-o oarecare măsură. Nu le poți ignora, dar nu poți nici să le atribui valori totalizatoare.

2. Cum Avram Iancu avea gagici maghiare, ca-n bancurile cu Funar.

Studiul vine dintr-o direcție multidisciplinară, focusată pe formarea ideii de Transilvania în mentalul colectiv. La o primă vedere, am putea spune că autorul se joacă cu deconstrucția istorică, în sensul lui Lucian Boia (Istorie și mit în conștiință românească). Chiar dacă volumul lui Boia este unul reușit, rămâne descoperit pe partea de documentare, de cercetare arhivistică și de chițibușereală profesională. De aceea, unui Ioan Aurel Pop îi este foarte ușor să-l atace pe partea de documentare. Sorin Mitu, suflă și-n iaurt, e mai precaut și prețios când vorbește despre Transilvania lui, analizează texte literare, române și maghiare, modalitatea de constituire a acestei idei pe parcursul istoriei. Se joacă foarte elegant și cu conceptul de geografie simbolică, fără a abuza de ea, spunându-ne că românii, înainte de epoca romantică, în scrierile occidentale apare nu ca un inamic, ci ca un personaj exotic, drept bunul sălbatic.  Adică, pentru burghezii maghiari sau austrieci fancy, românul era văzut drept un ciudat, ce-i drept, uneori cam mirositor, dar neafectat de toată tărășenia și scârba urbană, cu un suflet pur și inocent, dârz, cu mâini muncite și credincios. Deși în realitate, se mai și îmbăta, se mai și bătea și umbla la femeile din vecini.

Circula un banc, care chipurile, ar fi fost adevărat. O nimfomană maghiară a dat un anunț în ziar „unguroaică focoasă caut român dornic de răzbunarea neamului”. Cât de adevărat o fi fost, nu știm. Ce ne spune însă Sorin Mitu, tot din ziua picanteriei, este faptul că Avram Iancu ar fi avut câteva ibovnice maghiare. De-o fi avut, de n-o fi avut, nu putem ști sigur, decât deduce, însă această măruntă problematizare a cam fost evitată de către istoriografie, după cum ne arată Mitu, tocmai datorită incomodității temei. Pentru regimul național-ceușist, în primul rând, Crăișorul  Munților ar fi trebuit să fie cast, vetust, netulburat de probleme lumești (deși, NB., după eșecul Revoluției de la 1848, el a luat-o razna). În al doilea rând, pentru comunistoizi, ar fi meritat o moață, o luptătoare gen Pelaghia Roșu sau alte consătence de-ale ei. Povestea este detaliată în capitolul IV, unde se dezbate problema feminității româncelor.

Tot din suita bancurilor istorice am putea trage o explicație à la lăcătușul de la colțul blocului. Cică Funar, pe patul de moarte, ar fi vrut să se culce cu o unguroaică, pe principiul să îi articuleze tot neamul prin ultimul act clandestin. Așa și Iancu, o fi vrut răzbunarea neamului, ca și unguroaica focoasă...

3. Cum scriu romancierii maghiari despre români

Dincolo de analiza documentară a acestor cazuri, Sorin Mitu analizează cum s-au format stereotipurile referitoare la români și maghiari. În oglindă, în paralel, așa ar fi vrut în teorie. Șmecheria imagologiei, o deducem de la profesor, e una foarte simplă: ca și când mergi la babele satului și vrei să afli adevărul despre o situație, nu o crezi pe prima cotrogaliță. Mergi și la prima, mergi la a doua, o descoși cu răbdare pe cea de-a treia, mai ai răbdare și cu moșul care zice că nu-i așa că-i altcumva, iar abia mai apoi îți poți face o situație completă. Un panopticon onest. În teorie așa-i frumos, doar că situația este inegală în text. După ce ne explică, în Preliminarii la o istorie a imaginilor reciproce româno-maghiare despre cum va lucra, într-o excelentă mini-sinteză teoretică despre imagologie (cu presărări teoretice din Lucian Boia, Larry Wolff sau Edward Said), se oprește mai mult asupra perspectivei maghiarilor asupra românilor. Lucrează cu conștiinciozitate pe Ürmösy Sándor, Kőváry László sau Jókai Mor. Mi-a plăcut cum analizează prelucrările scriitorului maghiar Jokai Mor referințele despre români, revoluții și sate. Dar, teoria expusă nu pușcă cu realitatea. Prea s-a oprit la unguri, i-a citit, iar românii au rămas în planul secund. 

Nu se oprește aici; în ultimul capitol analizează cum erau văzute idealurile Revoluției Franceze de la 1789, cum erau văzuți franțuzii și irlandezii. Modelul irlandez, se pare, era mult mai aplicabil pentru lupta de autonomie/ independență/federalizare/etc. decât revoluția idealistă franțuzească (care, din cauza raționalismului și a secularizării, ardelenii români nu au receptat-o cu prea bune intenții).  Una peste alta, aflăm că intelectualii transilvăneni erau în temă cu evoluțiile europene, nu aflau printr-un ecou marginal realitățile epocii. Datorită apariției unei mici elite, lupta națională a putut fi susținută cât de cât.

Una peste alta, cartea este una pragmatică, refuză din start o explorare idealistă a temei fără să cadă în extrema cealaltă, a deconstrucției violente. Pe alocuri, oferă chestiuni lămuritoare chiar în privința istoriografiei, punând degetul pe rană în privința situației reale a percepției istoriei la publicul larg. Ne explică fără să abuzeze de termeni de psihanaliză de ce românii se simt frustrați în raport cu maghiarii (sentimentul de inferioritate generează sisteme de compensare de tipul sămănătorismului, național-ceaușismul, etc.), de ce se speculează (și mai ales unde) imaginile alterității, pentru a prosti masele și în ultimul rând, cartea ne dă de gândit când ni se spune că dușmanii vor să ne cotropească țara pentru a ne fura identitatea sacră și ancestrală. Cartea apare  la Polirom, în colecția Istorie, costă sub 20 de lei, este recomandabilă pentru cei ce cochetează cu istoria sau doresc să fie în temă cu identitatea Transilvaniei. Ca să știe data viitoare când vine secuiul iredentist tatuat cu Magyar Nemzetimarhasag sau românul care s-a documentat istoric de pe site-uri youtube.com care ne spun că doar acolo pot să posteze „adevăruri cutremurătoare”.