Anna Frank a Transilvaniei

/
0 Comments


O fetiță de treisprezece ani, dintr-o familie de evrei înstăriți, cu viziuni liberale și cu o educație aleasă, redactează în anii Holocaustului un jurnal. În paginile lui, la început scrie despre trăirile ei personale, despre idilele mărunte cu băieți, notează relația ei cu familia ei. În paralel, se descrie permanenta teamă de ofițerii naziști, de deportare și de viitorul sumbru. Descrierea aceasta pare un rezumat școlăresc al jurnalului Annei Frank. Însă nu despre acest text este vorba. O altă fetiță, din Oradea, pe nume Éva Heyman, își începe jurnalul ei în 1944, la data de 13 februarie, cu o notă de profundă fatalitate. Ea va fi deportată, câteva luni mai târziu, la Auschwitz, unde va muri câteva luni mai târziu, gazată, selecționată chiar de către dr.Mengele. Textul ei parcurge un sinuos drum, incomplet, care ratează receptarea lui de către publicul larg, spre deosebire de norocosul caz al Annei Frank.          

1.Jurnalul uitat al ghetoului orădean.
Despre literatura Holocaustului, ce s-ar mai putea spune nou? Suntem poziționați în etapa de analiză academică, de suprasaturație tematică în acest domeniu, după cum ne demonstrează Saul Friedlander. Această ipoteză este întărită și de către studiul lui Éric Conan, Henry Rousso despre etapele de conștientizare a unor evenimente-limită[i], precum Holocaustul, începându-se cu (1) o formă de uitare (1944-1955),  urmată de (2) consolidare a discursului, (3) demitizarea lui și, în ultimul rând, (4) formarea unei obsesii referitoare la acest discurs. Dincolo de o categorizare ce poate să pară sterilă, această etapizare a constituirii discursului Holocaustului ne poate oferi o explicație a uitării/ ignorării unui jurnal al unei fetițe, Éva Heyman, supranumită în literatura de specialitate (cât este ea existentă) drept Anna Frank a Transilvaniei.
Jurnalul Évei Heyman[ii] se integrează într-o categorie aparte a literaturii Holocaustului. Jacob Boas[iii] încadrează acest text într-o antologie dedicată copiilor care, în timpul Holocaustului, își consemnează trăirile personale într-un jurnal. De remarcat este faptul că toți aceștia vor muri, iar textele lor vor parcurge numeroase peripeții pentru a fi recuperate și publicate. De pildă, Éva Heyman este deportată la Auschwitz, ultima ei consemnare fiind în ziua deportării evreilor din Oradea. Mama ei, supraviețuitoare a Holocaustului (în faimosul tren de aur), va reveni la Budapesta, cu mințile pierdute, unde va recupera jurnalul fetiței și îl va publica. Inițial, volumul a fost publicat de către mama Évei, Ági, în 1948, după care, în urma depresiei, se sinucide. Este interesant de observat cum, în versiunea maghiară, ca autoare apare Ági Zsolt, iar titlul este Fiica mea, Éva[iv] , ca și cum textul ar fi o creație a mamei sale. În anul 1964, textul a fost tradus în limba ebraică de către Yehuda Márton, cu titlul Yomanah shel Evah Hayman. De la versiunea din limba ebraică, în 1974 se publică traducerea în limba engleză, cu titlul The Diary of Éva Heyman, iar o a doua ediție apare în 1988, cu titlul The Diary of Éva Heyman: Child of Holocaust[v]. În 1991 de-abia apare un volum în spațiul românesc, prefațat de către Oliver Lustig, iar în 2013 în limba franceză, sub titlul J’ai vécu si peu[vi]. Vedem, deja, cum jurnalul este editat timid, ediția în limba română fiind aproape inaccesibilă publicului.
Jurnalul este fascinant din două puncte de vedere. În primul rând, asistăm la oglindirea unui amplu fenomen, precum cel al Holocaustului, din perspectiva unui pre-adolescent. Pe de altă parte, mica istorie a fetiței, trăirile personale și impulsurile ce o determină să redacteze un astfel de text ne oferă o monstră din ceea ce, din punct de vedere psihologic, ea înțelege din spațiul familial. O abordare din două perspective ar fi utilă tocmai pentru a putea valorifica pertinent textul: cea psihologică și cea contextuală.

2. Éva Heyman și mica istorie.
Atât Éva Heyman, cât și Anna Frank sunt aflate într-o perioadă de tranziție dinspre copilărie înspre adolescență. Această perioadă intermediară este determinată de modificări corporale și comportamentale pe care fetele de obicei tind să le consemneze în jurnale. Studiile de psihologie cognitiv-comportamentală ne demonstrează faptul că fetele, față de băieți, sesizează o insatisfacție față de dezvoltarea corporală[vii]. În cazul băieților, tranziția timpurie dinspre copilărie spre adolescență se dovedește a fi mult mai avantajoasă, ei căpătând o stimă de sine mult mai puternică[viii]. Starea de insecuritate, sentimentul destabilizant al familiei parțial dizolvate accentuează o dezvoltare precoce a adolescenței. Éva Heyman provine dintr-o familie de evrei divorțați. Mama Evei își reface viața alături de jurnalistul Béla Zsolt, pe care îl adulează. În acest mecanism, în discursul Évei constatăm un sentiment de frustrare, datorat neatenției acordate de către mamă.
La nivelul cogniției, adolescentele timpurii tind să realizeze mult mai ușor conexiuni informaționale, să se descurce mai ușor la școală, să fie mai ușor admirate de către ceilalți.[ix] Acest lucru este vizibil în primul rând în cazul Annei Frank, care amintește cum ceilalți o adulau, era în centrul atenției. Vedem acest lucru și în modalitatea de a avea încredere în propria inteligență. Ambele fete doresc să își continue talentul de scriitoare, Éva dorind să devină       foto-reporter- 
„eu și atunci voi putea deveni fotoreporter, căci din această profesie și atunci se va putea trăi”[x], 
iar Anna scriitoare. Pe baza pasiunii pentru scris, se va contura soluția de supraviețuire în cadrul Holocaustului. În cadrul psihologiei cognitiv-comportamentale, mecanismul de refugiere în redactarea unui text se numește ventilare emoțională, iar scrisul capătă nu o formă de terapie, ci de proiectare dincolo de angoasele cotidiene. În cazul băieților, scrisul este dominat de o formă de explorare a unei cunoașteri diferite, în timp ce, în cazul fetelor predomină scrisul despre sine[xi].
Micile detalii familiale ne ajută să înțelegem cum funcționează o familie burgheză evreiască orădeană. Éva este fiica lui Ági Rácz, iar relațiile ei cu ea sunt dominate de un ambiguu raport. În primul rând, Éva o iubește sincer pe mama ei, dar datorită lipsei ei dese din sfera familială, este mult mai mult atașată de Juszti, guvernanta ei de origine austriacă. Uneori, relația dintre mamă și fiică se apropie de cea dintre două surori:  
„La Pesta ne prefăceam mereu că Ági este sora mea mai mare, iar Juszti- guvernanta noastră.”[xii]  
Tatăl ei natural este Béla Heyman, despre care, în puținele consemnări despre dânsul, aflăm că „arată într-adevăr a arian și este un bărbat foarte frumos; Agi nu l-a iubit și de aceea au divorțat”[xiii]. În schimb, există numeroase referințe referitoare la relația dintre Éva și bunicii ei materni. Bunicul ei, Rezso Rácz este un proprietar de farmacie bogat, iar bunicii paterni dețin un important hotel în Oradea. Există câteva indicii în sensul în care Éva este traumatizată de episodul divorțului dintre cei doi părinți, chiar dacă încearcă să îl depășească: „(...)un pic însă o invidiez.În primul rând, părinții ei n-au divorțat, dimpotrivă, se iubesc foarte mult.”[xiv]. Totodată, în jurnal apar consemnări referitoare la schimbările legate de adolescentă. Episodic, apar referințe la Vádas Pista, un băiat pe care îl place și, cu care, se va împrieteni în ghetou, împărtășind primii fiori de dragoste:
 „Cred, Micul meu Jurnal, că nu mai este îndrăgostit de Vera Peter (o pretendentă)  și eu mă bucur de acest lucru chiar și aici în ghetou.”[xv].
În data de 25 martie 1944, interesul se schimbă din direcția introspecțiilor către analiza situației tot mai precare a evreilor în comunitatea orădeană. În acel moment, conform jurnalului, Éva vede pentru prima dată soldați nemți. În planul consemnărilor, constatăm că tematica familiei se schimbă în favoarea interesului pentru planul internațional. În permanență ea inserează în narațiune parafrazări ale celorlalți membrii de familie referitoare la război.

3.Eva Heyman și Marea Istorie.
Éva Heyman, născută în orașul Oradea, într-o zi de 13 a lunii februarie, își începe jurnalul într-o notă marcată de un mascat pesimism: 
„am împlinit treisprezece ani, m-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri.”[xvi] . 
Din primele pagini, deja aflăm faptul că provine dintr-o familie bogată de evrei maghiarizați. Bunicul ei, Rezsö Rácz, este un cunoscut farmacist local, fiind unul dintre susținătorii clauzei maghiarilor transilvăneni după Pactul de la Trianon din 1918[xvii]. Tatăl bunicului Evei, Alexandre Rosenberg, a fost primul rabin neolog orădean, între 1868-1878, înainte de a se stabili în Arad. Bunica Evei provine dintr-o bogată familie de proprietari de vie din zona Aradului[xviii].
 Putem observa că Éva se raportează la categoria evreilor îmburgheziți, maghiarizați după dualismul austro-ungar din 1867, nu la cea a evreilor radical ortodocși, care trăiau predominant în zonele rurale. Limba de circulație între acești evrei este maghiara, iar majoritatea publicațiilor apar în acest idiom.Tatăl natural al Évei era un architect dintr-o familie foarte înstărită, ce deținea un hotel și numeroase apartamente. Mama ei (Ágnes Heyman) și tatăl ei vitreg (Béla Zsolt) trăiau în Paris în momentul în care Hitler invadează Polonia, dar dorul de fiica ei o determină pe mama ei să revină în Oradea[xix].
Din primele pagini putem deduce deja câteva informații referitoare la situația dificilă a evreului în spațiul Transilvaniei de Nord. Márta Műnzer, o prietenă apropiată a Evei, era o evreică ce a fost deportată în 1941 în regiunea Kameneț-Podolsk[xx], într-un mod subit. Episodul în care aceasta a dispărut subit o marchează profund pe fetița Éva. Observațiile din jurnal explică și modalitatea de confiscare a bunurilor evreiești, în virtutea noilor legi antisemite. Putem observa rapiditatea de execuție a manevrelor în spațiul maghiar. În această logică, următoarea etapă o constituie ghetoizarea. În jurnal constatăm teama față de un pericol tot mai real, pe care Éva nu mai are puterea să îl nege:  
„Micul meu Jurnal! Niciodată nu mi-a fost așa de frică.”[xxi].
Ghetoizarea evreilor din zona nordului Transilvaniei (cunoscută pentru comisiile de deiudificare drept Zona II) a început la data de 3 mai 1944, conform decretului nr.6163/1944 și decretul 1610/1944[xxii]. În prealabil, stabilirea granițelor pentru viitoarele așezări temporare, au fost realizate de anumite comisii. Astfel, în anumite orașe precum Zalău, Cluj-Napoca sau Șimleul Silvaniei evreii au fost mutați în interiorul fabricilor de cărămidă, în timp ce în alte orașe, precum Oradea sau Satu Mare, ei au fost strămutați în zone din cadrul perimetrului urban.  În consemnarea din 5 mai, aflăm că Éva este strămutată în ghetou. Din acest moment, focalizarea se schimbă din direcția trăirii personale (N.B. , fără a le exclude!) înspre cea a a explorării spațiului ghetoului. Ghetoul din Oradea era considerat  în anul 1944 unul dintre cele mai mari spații de concentrare din Ungaria, fiind surclasat doar de cel din Budapesta[xxiii]. În fapt, au existat chiar două ghetouri în care, per total,  au fost adunați 35000 de evrei.[xxiv]

 
 În cadrul fiecărui ghetou, se înființa o trezorerie în care administratorii îi torturau pe evrei pentru a afla eventualele comori încă ascunse. În apropiere de fabrica de bere Dréher, locotenentul colonel Jeno Péterffy aplica torturi inumane pentru a afla diverse informații de la suspecți[xxv]. Éva Heyman precizează trăirea personală a fetiței, când bunicul ei este chema pentru a raporta eventualele comori ascunse. Pentru a păstra aparența unei normalități, un gramofon emite o melodie, ce, în mod ironic, se referă la o fetiță ce este singură pe lume: „Csak egy kislány van a világon”. În acest moment, textul funcționează ca o mărturie a faptelor externe în detrimentul focalizării trăirilor interne ale Evei. Informațiile referitoare la funcționarea ghetoului sunt veridice, prin similitudinea mărturiilor și depozițiilor despre ghetoul orădean, consemnate de către Hilberg. Ascunderea mâncării și culpabilizarea pentru faptul că nu a fost altruistă sunt niște mici observații care arată modalitatea de raportare a unei fete de 13 ani la duritatea ghetoului.

În cazul jurnalului de față, între istoria măruntă, a propriei subiectivități și Marea Istorie, există o membrană foarte fină, aproape insesizabilă. Acest caiet, ascuns de către slujnica credincioasă, rămâne o mărturie suplimentară a Șoahului, după 70 de ani de memorie. Acest jurnal rămâne un text ce trebuie utilizat ca mijloc de mărturie istorică, tocmai datorită sincerității debordante și a limbajului simplu. În acest sens, considerăm că o nouă editare, mai profesionistă, actuală, este necesară, tocmai pentru a împărtăși publicului mărturiile despre ghetoul orădean.
(Revista Steaua, nr.7-8/ 2014)
[i] Éric Conan, Henry Rousso, Vichy, un passé qui ne passe pas, Paris, Ed. Gallimard, 1996.
[ii] Éva Heyman, Am trăit atât de puțin –Micul meu Jurnal, Traducere de Oliver Lustig, Editura Alex, București, 1991
[iii] Jacob Boas, We are Witnesess: Five Diaries of Teenagers who died in Holocaust, Foreword by Patricia C.McKissack, Scholastic Inc., New York, 1995.
[iv] Ágnes Zsolt, Éva lányom, Budapest, 1948.
[v] Ambele variante apar în Israel, la editura Yad Vashem, cu o introducere și note de Judah Marton, în traducerea lui Moshe M.Kohn.
[vi] Éva Heyman, J’ai vécu si peu, éditions des syrtes, Genève, Suisse, 2013. Traduit du hongrois par Jean-Léon Muller, Préface de Carol Iancu.
[vii] Richard M.Lerner, Lawrence Steinberg, Handbook of Adolescent Psychology, John Wiley and Sons, Inc., Hoboken, New Jersey, 2004.
[viii] Ibidem, p. 29.
[ix] Ibid., pp.33-35.
[x] Ibid., p.50.
[xi] Lawrence A.Kurdek, Gender Differences in the Psychological Symptomatology and Coping Strategies of Young Adolescents în The Journal of Early Adolescence, Winter, 1987, pp.395-410.
[xii] Ibid., p.59.
[xiii] Ibid., p.46.
[xiv] Ibid., p.62.
[xv] Ibid., p.111.
[xvi] Éva Heyman, op.cit., p.43.
[xvii] Jacob Boas, op.cit., p.117.
[xviii] Conform prefeței lui Carol Iancu din traducerea în franceză a textului.
[xix] Ibid., p.119.
[xx] Familia Műnzer a făcut parte din evreii care nu aveau cetățenie maghiară. Această comunitate a fost deportată într-o zonă denumită Kameteț-Podolsky, unde 23.000 de evrei au fost executați. Cf. Jacob Boas, op.cit., p.127 și Raul Hilberg, op.cit.
[xxi] Éva Heyman, op.cit., p.87.
[xxii] Decret în care se interzice evreilor să locuiască în comunități mai mici de 10.000 de persoane. Raul Hilberg, op.cit., p.118.
[xxiii] Lawrence P.Davis (ed.), Black Book on the Martyrdom of Hungarian Jewry, Central European Times Publishing Company, Zurich, 1948.
[xxiv] Randolph L.Braham, A Magyar Holocaust, Elso Kotet, Forditas Schimdt Maria ,Gondolat Budapest, Blackburn International Incorporation, Wilmington, 1988 (1981), p.459.
[xxv] Randolph L.Braham, Politica genocidului, Holocaustul din Ungaria, Traducere de Cătălin Patrosie, Editura Hasefer, București, 2003, pp.133-134 și Jacob Boas, We are Witnesess: Five Diaries of Teenagers who died in Holocaust, Foreword by Patricia C.McKissack, Scholastic Inc., New York, 1995, p.141.


despre autor:

complex, uneori calculat

You may also like

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.