Pentru unii melomani, jazzul devine mai mult decât o simplă experiență senzorială; ajunge să submineze inconștient întreaga ființă, până când devine état d'âme. Petre Ilieșu se pliază întocmai pe acest șablon al evoluției muzicale. Volumul Jazz ca stare de spirit, apărut la Editura Planetarium în 2010 se dorește a fi atât o evocare a unor „feerice festivaluri de jazz”, cât și o scriere memorialistică, presărată de evenimente mărunte, dominate de zodia notelor și a măsurilor.

La fel ca Bela Kamocsa, care în Blues de Timișoara (Editura Brumar, 2010) declara că acest oraș, datorită situării, are muzicieni valoroși, și Petre Ilieșu a fost influențat în perioada liceului și studenției de situarea în proximitatea altor culturi, care ofereau o altă perspectivă. El amintește de emisiunile sârbești de la Novi Sad, care transmiteau concerte jazz și care i-au modificat productiv afinitățile. El declară că într-o primă fază a trăit alături de o generație care se vroia când disco, când flower-power. Nu ajunge să se dezică de fiecare din genurile parcurse în timp, deoarece nu dorește să realizeze o ierarhie interioară. Într-un mod alternativ, el vede aceste perioade drept palete cromatice care reflectă într-un mod diferit același adevăr artistic.

Nume precum Esbjorn Svensson, Vijay Iyer, Garbarek, Anjona Thomas sau Jean Luc Ponty sunt prezentate din prisma ascultătorului, indiferent că este în fața unei scene cu o acustică impecabilă sau în fața unui laptop, așteptând ca anumite persoane să apară în virtualitatea programului Yahoo Messenger. Fără îndoială, muzicianul în jurul căruia pendulează întregul volum este Esbjorn Svensson, despre care declară că este un pianist care a oferit un concert uluitor în Timișoara, cu câteva luni înainte de moartea lui. Ilieșu este mulțumit de modalitatea acestuia de a fuziona clasicul, jazzul melodic cu ritmuri de drum’n’bass și fusion.

Scriitorul trăiește o relație tainică cu fiecare dintre jazzmani. Dacă Vijay Iyer este interpretul care îl „acompaniază” pe scriitor într-o zi de duminică, alături de cana de ceai verde care așteaptă să fie băută, Garbarek aduce prin muzica sa problema distanțării și a apropierii prin artă. Oregon este un partenerul muzical în plimbările cu mașina de pe drumurile lăturalnice. Constatăm și o opinie antitehnologică puternică; alternativa pentru ieșirea din ”Epoca de Plastic”, după cum pastișat este caracterizată decada noastră, rămâne tot muzica, deoarece este o depășire atât a Cuvântului, cât și a Materiei.

Eventualul lector este atenționat, oarecum cu o voce sfătoasă, despre faptul că fiecare dintre acești artiști din volum reprezintă nu doar un nume cu rezonanță străină, ci un „întreg teritoriu muzical, o insulă de referință în arhipelagul jazzului”. Jazzul ajunge să fie un mod de a ajunge la Ființă, prin depășirea oricărei bariere a temporalității, devenind o necesitate, un drog, o constatare și o senzație ultimă pentru Petru Ilieșu. Erudiția nu lipsește, autorul vorbind ca o autoritate în domeniu, dar fără a construi un text științific anost: sunt niște opinii pertinente ale unui meloman înrăit după liberele compoziții ale jazzului.