Formalismul este primul curent științific al teoriei literaturii care pune bazele unei cercetări literare, într-un mod viabil. Sătui de abordarea contextualistă de tip autor-operă (abordare ce încă rezidă în modul de abordare didactic curent), ei propun o nouă viziune asupra fenomenului literar. Școala formalistă se formează prin fuziunea a două grupuri de cercetări lingvistice: Școala de la Moscova (din 1915) și OPOIAZ (Sankt Petersburg, 1916). Nu trebuie să evităm contextul istoric în care această orientare critică s-a manifestat. În primul rând, are loc ascensiunea comunismului în fostul Imperiu Țarist. Până la moartea lui Lenin, critica formalistă a fost privită drept o reacție la critica de tip burgheză, o încercare de a forma Noul Om.
După 1934 gândirea formalistă va fi repudiată din punct de vedere oficial de către autorități. Astfel, are loc o interesantă acoladă istorică, aproape unică. Operele lor nu au fost cunoscute de către lumea occidentală decât după 1960, când Roman Jakobson, singurul membru al Școlii Formaliste, le va promova, influențând decisiv structuralismul. Pe de altă parte, aproximativ în aceeași perioadă, în America, se constituie New Criticism, o orientare critică ce își propune să lucreze în primul rând cu textul. Între cele două curente ce evoluează în mod separat, fără a avea contact unul cu celălalt, există numeroase similitudini.
(1) Principalii reprezentanți ai Școlii Formaliste sunt Viktor Șhklovski, Tânianov, Tomașevski. Acești reprezentanți vor încerca să depășească vechea barieră formă-fond prin propunerea unei noi grile critice. Astfel, pe baza distincției lui Marcel Proust dintre eul social și eul profund în lucrarea Contre de Saint-Beuve. Principiile lor sunt:
1. Propunerea unei teorii elaborate a literaturii.
2. Eliberarea literaturii de tendințele religioase, filosofice, istorice.
3. Principala trăsătură a valorii literare este inovația, adică posibilitatea unui text de a evita clișeul, epigonismul. Formaliștii consideră că orice gen literar se uzează,devine șablon. Cu alte cuvinte, literatura este valoroasă atunci când produce înstrăinarea.
4. Propunerea unei științe concrete a literaturii, conform principiului „forma este adevăratul fond al textului”. De asemenea, teoria trebuie să fie dinamică în raport cu textul, să își modifice în permanență instrumentarul.
(2) În fața unui text literar, criticul nu trebuie să aibă un instrumentar gata pregătit, pe care doar să îl aplice în mod particular. Formalismul impune un dinamism, adică metoda care se modifică în permanență pentru a se plia concret . Teoria literaturii se dorește a fi o știință autonomă, lucru infirmat mai târziu pe bună dreptate de către Bahtin, care dorește să pornească de la calitățile intrinseci ale limbii. Această abordare este limitativă în opinia mea deoarece nu reușește să combine și să contragă toate necesitățile textuale. Astfel, primul principiu este anulat de către al doilea. Cu alte cuvinte, se impune întrebarea: Cum poate fi o metodă dinamică, atunci când urmărim doar niște fenomene lingvistice marginale?
Pe de altă parte, se urmărește și o anumite istoricitate a literaturii, prin afirmarea că percepția literară nu este niciodată aceeași, ci se modifică în funcție de timp și de paradigmă. Finalitatea artei este percepția artistică, în alte cuvinte „forma este adevăratul fond al textului”. Criticul Jonathan Culler, în lucrarea „Teoria literară” observă că alături de insistență asupra formei, acest curent se distinge prin încercare de dezasamblare a literaturii, de găsire a propriului ei mecanism.
Coborârea de pe înaltele piedestaluri ecleziastice a determinat regândirea principiilor canonului. Ce determină un text să fie unul literar? Care sunt condițiile pentru acest lucru? Criticul rus Roman Jakobson, care aparține acestei școli și care va răspândi aceste teorii în întreaga lume, e de părere că literaritatea unui text nu trebuie căutate în subiectul sau forma unui text, ci în stilul sau structura acestuia. Cu alte cuvinte, un text devine literar atât prin condiția mimetică impusă în Antichitate de către Platon, dar mai ales prin formă, prin cum este scris un text. Comunicarea verbală devine una literară atunci când ea conține un limbaj figurat, conotativ, axat asupra mesajului, conform schemei situației de comunicare concepută de către Jakobson. Aceste noi curente din cadrul criticii literare au ca susținere instituțională Cercul lingvistic de la Moscova (în 1915) și Societatea pentru studiul limbajului poetic din Sankt Petersburg (în 1916).
În primul rând, literatura se definește prin reformularea realității dintr-o altă prismă decât cea a banalului. Existența în afara artei este una a automatismului care nu oferă în principal nicio noutate. Viktor Borisovici Șklovski aduce în discuție termenul de „literaritate”, precum și „înstrăinarea” pe care o aduce atât textul literar, cât și și arta în sine: „Procedeul artistic este un procedeu al <<înstrăinării>> lucrurilor, un procedeu care face ca forma să devină mai complicată” . El va exemplifica acest efect al înstrăinării în cadrul operei „Holstamer, povestea unui cal” sau în alte opere ale lui Tolstoi, în care analizează spre exemplu biciuirea sau tehnica narativă pe care o folosește Tolstoi pentru a descrie bătăliile în Război și pace.
Abordarea intrinsecă a literaturii are o aplicabilitate limitată. Teoria lui Roman Jakobson cu privire la literaritate nu se aplică în cadrul poeziei postmoderniste, unde limbajul tranzitiv, cu aspecte preluate din lumea cotidiană, nu este folosit cu sensul conotativ. Moda în literatura de astăzi este de a contrage cuvintele înspre esență, dacă analizăm tendințele de la mesajele publicitare scurte la poemele de tip haiku, ce au o largă răspândire. Un alt argument în favoarea acestei idei este faptul că și în limbajul uzual, de zi cu zi, există expresii cu un caracter metaforic, ce evoluează în mod permanent : „Cuvintele se schimbă continuu, nu numai din punct de vedere fonic, ci şi din punct de vedere semantic, un cuvânt nu este niciodată acelaşi; am spune mai curând că un cuvânt, considerat în două momente succesive ale continuităţii folosirii sale, nu este nici același, nici altul” . În ultimul rând, aprecierea noastră critică referitoare la anumite texte se formează și în cadrul contextului în care trăim și a modulului în care este percepută literatura în cadrul unei comunități. Indiferent de faptul că negăm sau suntem adepți ai unui canon, noi ne raportăm indirect sau pasiv în permanență la el.