Termeni-cheie: estetica receptării, orizont de așteptare, fuziunea orizonturilor, schimbare de orizont,poiesis, aesthesis, katarsis.
Odată cu Hans Robert Jauss se produce o mutație în cadrul criticii textului. Atât pe baza (prin triada emițător-receptor-mesaj), cât și ca răspuns structuralismului, după 1960, la Konstanz se constituie o școală de estetică a receptării, constituită din specialiști pe varii teme literare, din care îi amintim pe Jauss și pe Wolfgang Iser. Jauss observă că hermeneutica gadameriană pune sub întrebare fenomenologia. Gerard Genette consideră că există două regimuri ale artei: cel constitutiv și cel condițional. Jauss afirmă
că această conceptualizare trebuie depășită: cea a receptorului care are o structură temporară.
În Experiență estetică și hermeneutică literară, criticul urmărește o linie de demarcație clară, care să îi legitimeze metoda: hermeneutica literară, disputa Jauss-Adorno în privința esteticii negative. El consideră incompletă această variantă a valenței duale și oferă o extindere prin prezentarea conceptelor poiesis, aesthesis și catharsis.
1.Poiesis. El consideră prin poiesis valența productivă a limbii și a operei. Prin acesta se renunță la Frumosul atemporal, în favoarea înțelegerii- capacitatea de a înlătura norme învechite.
2.Aesthesis exprimă valența cognitivă a artei, pe baza principiului „o altă cunoaștere a lumii, aceeași pentru fiecare, dar diferită pentru oricare altul”.
3.Katharsis este conceptul central în jurul căruia gravitează întreaga estetică a receptării. Astfel, pornind de la contemplare, la fel ca în tragedia greacă, cititorul ajunge la o participare activă, interesată la discursul literar. Există trei modele în cadrul acestui curent: cea a lui Aristotel (arta care vaccinează), cea a Sfântului Augustin (Imitatio Christi) și Gorgias, prin manipularea prin artă.

În momentul în care un autor își scrie opera, el își concepe întregul discurs pentru un cititor abstract, pe care Umberto Eco l-ar denumi cititor model. El își concepe textele întru un orizont de așteptare, adică o „estimare” către un anumit public care va citi opera respectivă. Jauss pune următoarea problemă: dacă un scriitor care aparține altei episteme, altei culturi reușește să uimească și să facă acel text viabil, atunci el este un scriitor bun. Acest fenomen este cel al schimbării de orizont sau supraviețuirea acestuia în diacronie.