Atunci când pronunțăm numele lui Derrida, din capul locului trebuie să afirmăm faptul că este unul dintre cei mai controversați filosofi ai secolului XX. El este văzut ca principalul promotor al deconstrucției, o metodă filosofică nouă, care pune sub întrebare întreaga structură a însăși epistemelor lumii.
1.Deconstrucția.
Termeni-cheie: deconstrucția, structură, semn, limbaj.
În cadrul unei convorbiri cu Jean-Louis Houderbine și Guy Scarpetta , el lămurește într-un sens mai larg ce este deconstrucția. Astfel, principalul scop al ei este de a evita o neutralizare a unor opoziții binare de tip clasic și de a-l analiza, de a-l locui în câmpul închis al ei.
În Structura, semnul și jocul în discursul științelor umane Derrida afirmă că întreaga cunoaștere este bazată pe structură. Aceasta nu este neapărat o coexistență pașnică, de tip „dacă nu este A, atunci B”, ci asistăm și la o ierarhie violentă, în care o valoare din cele două de pildă primează.
• Primul pas al deconstrucției este de a răsturna ierarhia la un moment dat. Necesitatea acestei faze este structurală, iar ierarhia opoziției duale se va reconstitui întotdeauna. În literatură sau în structură există întotdeauna un element al indecidabilului, o unitate de simulacru, care nu devine al treilea element (un pharmakos). El dă exemplul spațiului (care nu este nici început, nici sfârșit, nici afirmație, nici negației).
• Diferanța lui Derrida nu are același caracter ca și cel al diferenței din cadrul sistemului hegelian. Diferanța este conflictuală și productivă.
Totodată, el afirmă că întreaga cultură a fost bazată pe nevoia de structură. Ce determină o structură? Derrida afirmă că un centru echilibrează și orientează structura, nu se poate concepe o structură neorganizată. Paradoxul poate fi faptul că centrul există atât în structură, cât și în afară. Întreaga filosofie de dinainte de Nietzsche a pus accentul pe anumite concepte ce pretind să ajungă până la sursă, la determinarea Ființei ca prezență. Ruptura epistemologică are loc atunci când începe să fie analizată „structuralitatea structurii”. Acest filosof își revendică metoda odată cu
1. critica nietzscheeană a metafizicii;
2. critica freudiană;
3. distrugerea heideggeriană a ființei.

Un semn de exclamare este cel referitor la analiza conceptelor de bază al întregii istorii a filosofiei nu înseamnă deconstrucție. Avem distincția dintre inginer și bricoleur. În cazul literaturii, pentru analiza unui text, noi preluăm, la fel ca bricoleurul, diverse metode pentru a-l accesa sau a-l analiza.
Alternativa este jocul, non-totalizarea sau neimpunerea unei anumite limite conceptuale. Astfel, bagatelizând, nu putem determina centrul, iar ideea este suplementaritatea, tensiunea între joc și istorie. Există două interpretări ale interpretării:
1) descifrarea jocului- adică centralismul discursului.
2) afirmarea jocului-și afirmarea pluralității de voci.

(1) Deconstrucția nu e o metodă. Orice metodă presupune un set de reguli și criterii. Deconstrucția are un singur criteriu: a permite alterității (celălalt, diferitul, non-eul) să vorbească.
(2) Orice exercițiu de acest tip este unic în contextul în care este efectuat. Nu poate fi re-făcut, re-dat. Trebuie ca tu să te plasezi în text și să lași o „urmă” în text.
(3) Deconstrucția doar permite să se vadă ceea ce deja se întâmplă într-un text.
(4) Deconstrucția arată felul în care gândirea binară este modelul logocentric al gândirii occidentale.
(5) Deconstrucția pune sub suspiciune orice sistem închis de gândire.
(6) Deconstrucția dovedește falsitatea centralității, a ordinii, a rigorii și a autorității, prin
(7) refacerea conceptelor, care nu sunt raționale, naturale sau pure.
(8) Il n`y a pas de dehors texte. Nu există nimic în afara textului. Contextele textelor sunt la rândul lor texte. Nu există o lume nontextuală.
(9) Deconstrucția nu este un program, deoarece ea există deja în interior, diseminându-l, contaminându-l.
(10) Deconstrucția nu este metoda lui Derrida și de Man, ci ceea ce se întâmplă indirect în toate textele, fără legătură cu vreo perioadă anume.