Termeni-cheie: istoria Celuilalt, istoria Aceluiași, istoria subiectivității, arheologie, epistema clasică, epistema modernă, epistema postmodernă.
El se anunță a fi încă prin debutul său studențesc de la Ecole Normale de Paris drept un filosof incomod, ce nu respectă academismul vetust și dorește să își focalizeze și să evidențieze numeroase aspecte pe care până în acel moment au fost omise sau ignorate în cadrul viziunii critice. El se ocupă de diverse problematici, mai mult sau mai puțin literare, precum epistemologia, în volumul Arheologia cunoașterii. El dovedeștecă gândirea noastră este posibilă în anumite configurații, care pot fi continue sau discontinue. El face distincția între epistemologia clasică (având presupunerea de Bine impus cu forța), epistemologia modernă și cea postmodernă (de după 1960). Întregul fenomen diacronic se petrece în funcție a trei mari posibilități:
1. Istoria Celuilalt.
2. Istoria Aceluiași.
3. Istoria Subiectivității.

Istoria Celuilalt este o căutare alternativă în timp, cu focalizare asupra celor respinși de societate, ce devin proscriși. Conform lui Foucault, discursul lor, deși este original într-o anumită măsură (prin posibilitatea unei previziuni oraculare, etc.), nu a fost niciodată luat în serios. Chiar și studiul nebunului în perioada contemporană presupune anumite instrumentare create special (ca de exemplu sanatoriul-inventat de către clasicism). El reinterpretează maxima pe care este bazată întreaga cunoaștere științifică din secolul XVIII încoace: „Dubito ergo cogito. Cogito, ergo sum.”,prin negarea acesteia: „Nu cuget, deci sunt nebun”. Astfel, istoria refulează anumite modele. Putem găsi anumite puncte de intersecție cu gândirea lui Bahtin (forțe centripede vs. forțe centifugi).

Istoria Aceluiași este prezentată în volumul Cuvintele și lucrurile (1966). În mare, Roland Barthes pornește de la premisa faptului că în epistema clasică reprezentarea pură domină. În lume, totul este reprezentabil. Arheologia cunoașterii denumește:
• Practicile de semnificație ale discursului, nu de ideile acestuia.
• Discontinuitățile discursului, nu continuitățile.
• Practicile care conțin și diseminează individualitatea.
• Nu restituie nimic, rescrie ceea ce a fost deja înscris.

Istoria Subiectivității. Michel Foucault anunță în Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, despre posibilitatea unei cercetări referitoare la subiectivitate și la urmărirea dintre adevăr și subiectivitate. El pornește din Antichitatea greacă, ca punct de pornire Platon, modelul reminiscenței și cele trei planuri ale lumii. Următorul punct de referință este perioada romană, prin hedonism. Creștinismul aduce un intermediar care nu spune nimic, duhovnicul (sinele se transformă printr-o finalitate pe care nu o va atinge).