o nouă broșură ne spune că muzeul confluence din lyon, cu o formă aproape extraterestră, nu a fost  proiectat de către arhitectul Michel Mercier. de fapt, legenda e următoarea: a fost rodul final al disputei dintre noi doi, ziva. tot acel vacuum din acoperiș, fiarele contorsionate și exponatele totemice s-au născut într-o seară. a doua zi, cetățenii din lyon s-au trezit cu acel monstru și n-au mai știut ce să facă cu el. 

îți explicam următoarea scenă, la marginea patului:

eram amândoi agățați de clădirile din lyon și aachen 

admiram cum reușeai să îți îmbini cu dexteritate pielea solzoasă cu tencuiala de beton

îmi așterneam picioarele lângă pilonii de fier îmbrăcați cu marmură de joasă calitate.

ne-am târât, în cele din urmă întregile cărămizi ce ne-au mai rămas din alte orașe

ne-am certat pentru ele ca și la marginea turnului babel

îmi spuneai cu lacrimi ce-ți curgeau peste obrajii pistruiați ca din streașina de la etajul trei într-o torențială ploaie de octombrie

ploaie ce anunța sfârșitul de vară, sfârșitul de lună și sfârșitul de lume

șantier, la marginea patului:

construcție grea, ce nu puteam s-o mai împletim cu naivitate și cântec

din pântecul tău răsunau posibile cuvinte ce-mi dădeau teamă și speranță

nu mai știam dacă sunt în aachen hbf, în europa sau într-o colonie uitată de pe marte

în timp ce construiam, cu tăinicie, scenă după scenă, din hainele tale ieșeau noi personaje:

cetățeni responsabili - ce-ți purtau fără jenă pardesiul, pălăriile și îți foloseau prosoapele reci

așteptam momentul în care să intervii, să pui parcuri din propriile tale grădini, iar eu să-mi sacrific ochiul pentru a face un nou cer

orașul s-ar fi întins din aachen hbf- paris nord,

ar fi cuprins toți migranții pe care tu-i iubeai mai mult ca pe propria ta mamă

ziva, ce-mi mai amintesc este doar atât:

o sfoară lungă întinsă între toate orașele noastre, cu câteva haine uscate roase de soare.