acum câteva luni am costatat cum s-au spart borcanele cu gânduri în mintea mea. era o mizerie de neconceput, în fiecare dimineață mă trezeam și mă temeam să miros izuri înțepătoare (care de altfel, nici nu erau atât de nocive). de atunci, am încercat, cu chiu cu vai, să restitui cochetăreala ce o avea cămara cu tot soiul de gânduri aranjate frumos, pe rafturi cu etichete și termeni de valabilitate. însă mai rău am făcut- salvam o dulceață, mânjeam altele două aiurea, pe pereți. m-am speriat și, desigur, mi-am spus că așa nu se mai poate, voi muri fără să mănânc nimic.
mi-am redus standardele digestive și parcă dulceața de pe perete cu un iz de var e mai gustoasă așa. am învățat să mă bucur de cioburi și să le găsesc utilitatea pragmatică. așa am învățat că, în loc să înjur că nu am cuțit, la fel de bine pot să iau o bucată de sticlă mai ascuțită. desigur, nu te poți feri în bezmeticeala aia și uneori, chiar când nu te aștepți, atingi ceva mâzgă cleioasă din ceva borcan de castraveți din 1994 sau te tai călcând fără papuci seara când intri în bucătăria de vară. trebuie umblat cu prudență prin spațiul ăsta nou, în care te miri de unde sare câte-un șobolan după ce trei zile la rând nu ai mâncat decât chestii sofisticate. dar și așa, reacțiile nu sunt la fel ca pe vremuri, când spărgeam agitat oale aruncând după el. pur și simplu, îl prind de coadă și îi dau drumul afară, în grădină.
Un produs Blogger.