Electra (după Sofocle și Euripide) în regia lui Mihai Măniuțiu
În această săptămână am asistat la prima mea piesă văzută pe scena Teatrului Național clujean. Este vorba de Electra după Sofocle și Euripide, piesă de care am fost destul de impresionat. A fost vorba de un spectacol realizat de către cei de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, care au dovedit măiestrie în arta lui Thalia.

Piesă cu un fir care a urmat în mare măsură firul epic descris de către anticii Sofocle și Euripide, dar și cu improvizații pe alocuri. Tușa (post?)modernă adusă de către regizorul Mihai Măniuțiu a fost transformarea corului antic într-o șleahtă de vagabonzi ce mi-au amintit puțin de musicalul Notre Dame de Paris, precum și vaietele Electrei, care au fost transpuse muzical într-un registru popular. De care? Moroșenesc, of course. Cu cântece de pe valea Izei, ce semănau destul de mult a frații Petreuș.
Chiar și în text, văicărelile Electrei (îndeosebi în varianta lui Sofocle), te obosesc. Muzica maramureșeană parcă mai vrei să o asculți. Nu mi-a plăcut în schimb reprezentarea lui Agamemnon drept un cal care la un moment dat era plimbat alandala de către corifei prin sală.
Și totuși, mă gândesc fără să adopt o postură de tragism ultranaționalisto-patetic, oare aceste sentimente nu sunt universal valabile și se manifestă la fel prin artă?

”Când s-o-mpărțit norocu fost-am io dus la lucru!”
”Visul unei nopți de vară” de Shakespeare
Cu entuziasm, am renunțat la o sâmbătă seară de partylit prin Janis și alte locuri scumpuțe pentru a viziona ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. O piesă care a fost destul de interesantă, cu good parts and bad parts. Am fost în primul rând impresionat de efectele speciale și de partea acustică, îndeosebi de cântăreața de la început, cu o voce profi. Momentele onirice din cadrul piesei au fost foarte bine delimitate de către restul scenelor, prin efecte de muzică, lumină și fum.
Scena de comedie a fost realizată în mare parte de către grupul de actori care trebuiau să prezinte piesa în cadrul nunții. Mi s-a părut un umor de prost gust, cu accente de Vacanța Mare, Grupul Vouă sau Divertis. Titania să sufle în falus...come on, guys...
Orașul meu e prea mic pentru orice
cameră foto.
Il est plus petit pour ca- plin de
bătrâni alcoolici, cu fețe ticsite de
guri de canal peste care cad în fiecare seară,
sunt ca niște șvaițere râncete
ce abia aștepți să le arunci în ghena de la etajul 10.

Aud,
auzi,
auzi girofarul și semnalele de sâmbătă
seara, când prea obosit apare căzut demonul
ca să fotografieze și el
bătrânii cu găuri în fețe, iar apoi
să râdă când developează hârtia.

te-apuci să vezi cum
copacii înghit cerul încet,
te-nghit și pe tine, iar tu
stai,
stai, ca mine:
stau și mă uit cum tâmpesc,
fără cer,
înverzindu-mă.

de aceea, Emil,
seara, își scoate și el aparatul foto,
stă pe albe
trepte de acoperiș (ce duc spre cer)
și vede prin ochi și lentile
un oraș de mărimea unui mic pixel.

chiar mai puțin de-un pixel,
e un fir de praf,
e un fir de nor ș-o moleculă.
de aceea, Emil, trist,
stă pe acoperiș la doi metri de centru și
bântuit de suflete înghesuite de bârfe
spune că
la ville est plus petit pour ma camera,
this city is too small
for my camera, atoms and life.

demonul, în schimb, se distrează
sâmbăta destul de tehnic cu lumina de blițuri de
care, inevitabil, toți dăm dovadă
în sete de vanitate și exces.
hulă de zei facem și furt de sceptre divine,
de aceea, orașul e prea mic,
dar plin de demoni,
care te văd pe-un vârf de ac,
preț de-o secundă
când fericit, spui ”cheese”!
Un produs Blogger.