în toate culturile arabice, ne-am obișnuit să găsim mici licurici- jumătate oameni, jumătate duhuri- ce pot să încâlcească în câteva minute un oraș întreg, ce au darul de a buimăci toți filosofii din lume sau, din contră, să ajute mici teologi să scrie tratate foarte bune. totul depinde de ce vrei, ce cum te poziționezi și ce dorești cu adevărat. ceea ce nu știam este locul unde-i poți întâlni. abia în Dresden, am priceput mitul. cu degete încă tremurânde, îmi amintesc încă de legendele tale, spuse cu o voce joasă, într-o franceză medievală, ce-mi încâlceau toate gândurile. știam foarte bine: în micul oraș de pe Elba nu putem crede în asemenea bazaconii. abia atunci mi-ai spus numele tău.

djin cu ochi albaștri, venit din Franța, loc în care marile minuni se întâmplau, fără excepție, pe peronul Gării de Nord. nu te-ai născut în deșertul Saharei, în plus, ghidușie!, aveai pielea galbenă plină de pigmenți ce ar fi făcut-o dureroasă și rozalie la cea mai mică atingere a soarelui de mai. sâmbătă seara,când ți-am cerut să-mi spui o poveste, ți-ai amintit de un plicticos text în care dincolo de Burckhartstrasse și dincoace de deșertul Arabiei se întindea un oraș fabulos.
urechile mele auzeau deja trompetele din Beirut, sunetele de muezin și melanjurile cu Led Zeppelin, deși îmi spuneai, ciudat djin, că povestea aceasta se întâmplase acum mulți ani, când nu era electricitate, îmi reaminteai să nu deschid ochii înainte de a ajunge la porțile ferecate ale orașului interzis, să-mi umezesc buzele și să recit cu tine, djin, toată poezia veche. 

abia atunci am realizat că amândoi suntem departe de berlin, de paris nord, de lume și de Place de la Republique. vorbeam un slang nomad, pierdut printre atâtea identități de care nu mai aveam răbdare să ne amintim.

Un produs Blogger.