Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.
Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.
Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:
-Ce faci? Nu ţi-e cald?
Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:
-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.
Perseverentă, ea continuă:
-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.
Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:
-Totuşi, nebunei nu îi este cald!
-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...
-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...
-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.
De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura...
E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.
La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...
-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.
-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...
Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.
-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.
Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.
Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.
Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.
-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.
-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.
Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.
-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.
Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.
-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.
Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.
Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile.

Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă:
-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa...

Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.
Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:
-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...
-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?
-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.
Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.
Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.
Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.
Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.
Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:
-Tată! strigă Monica.
Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.
-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...
Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...
...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!
-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.
-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?
-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.
Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.
După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.
Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.
În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:
-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...
-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...
În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".
-Sunt bine, mulţumesc.
-Şi eu, şi eu....
Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:
-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea?
Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.
Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.
Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).
Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.
Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.
-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.
-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.
-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.
-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.
-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.
În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, pomeneşte cu bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.
Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:
-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.
Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.
Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.
-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.
Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.
Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.
Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.
-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...
-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...
Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi
le-a oferit fericirea.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.
-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.
Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.
-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...
Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.
-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?
-Parcă acu un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!
-E aci, stai....
Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:
Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim

fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.
La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă
în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.
Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.
"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."
Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:
-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!
Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte,

FERICIRE.
Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.
Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...
Adică mai mulţi bani:
-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.
-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...
Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".
Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...
-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...
-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.
Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."
Poate trăim vremuri frumoase, v-aţi gândit? Probabil că fiecare din noi ne întristăm sau ne doare sincer sau mai puţin onest, atunci când vedem ghiolbanii care se distrează cântând "pe manele", cei care aruncă mizerii pe jos sau nu salută din bun simţ. Dacă suntem afectaţi, înseamnă, logic, că avem o urmă de simţ estetic rămasă în noi...Ne-am cam săturat de chiloţii atârnaţi la balconul blocului-chibrit. Ştim că jafurile cele mai mari se întâmplă sub cunoştinţa poliţiştilor, iar baniii de mult nu mai sunt o problemă. Dintr-o scurt argument, pentru că nu sunt. Nu sunt mândru că sunt român, dar nici nu mi-e ruşine. Conştientizez că Ceahlăul nu este muntele Olimp, dar ştiu că în vest sunt şi oameni harnici, care nu dau în cap şi nu fură cărora li se mai zice din când în când români.
Probabil că şi mass-media a suferit un duş rece, după momentul 1989. Dacă până atunci, îţi lăudai până şi găurile din ciorapi, acum se acuză totul. Problema cea mai mare este că avem darul nefericit de a demonta şi demola cu uşurinţă orice mentalitate, dar lăsăm un vast spaţiu gol în locul acestuia. În care, printre crăpături se infiltrează apa care întocmai ca într-un perete de zgârie-nori, roade pe interior. Rugineşte, distruge chiar şi ce a mai rămas. Rezultă false modele, monici columbene şi sexy brăilence, care se bucură sincer de prostia lor.
Totuşi, vorba englezului "there is still hope". Mă bucur că nu m-am născut în Somalia, unde aş fi fost botezat cu siguranţă de gloanţele inamicului de pretutindeni. Sau mai aproape, chiar şi Moldova sau Belarus, care se zbat să scape de flagelul roşu, mai mult ca noi... Şi nespus de mult mă bucur de faptul că sunt transilvănean. Nu trebuie să ne ridicăm deasupra altora prin false aroganţe, argumente cât se poate de vide, gen "Ăla-i ungur, mi-a bătut bunicul şi de aceea urăsc toţi ungurii!" Durerea e cu atât mai mare cu cât încăpăţânarea este mai stridentă. A saluta pe cineva în limba lui maternă pe stradă e un act de bun simţ, respect reciproc. Nu motiv de revărsare a frustrărilor mai mult sau mai puţin istorice.
În a fi român astăzi trebuie să avem simţul cumpătului în gândire şi în concepţie. Da, ca români avem şi propriile noastre defecte care se pot explica foarte simplu din punct de vedere social. Chiar şi Constantin Noica, cel care îşi iubeşte sincer neamul, remarcă, durerea naţiunii româneşti făcând o analogie simplă cu sportivii, pentru care sunt alocate sume enorme şi sunt "viabili" 5-10 ani cu multe remarci din acest punct de vedere. Adică, la Campionatul de Fotbal am ajuns să ne temem de Insulele Feroe sau Monaco, dar avem parte de patru canale de fotbal, în care presupuşi "savanţi" ai acestui sport îşi dau cu părerea, în timp ce unsprezece galbeni sar prin discoteci şi prizează până şi praful de pe tuşă. Filosoful găseşte de folos să se aloce bani şi pentru educarea a unsprezece români, care să ne reprezinte indiscutabil în lume. Avantajul este unul clar: vom avea o cultură sănătoasă, nu doar un colaj prost construit, cu foarfeci boante şi cioburi.
Putem privi şi partea plină a paharului. O umplem în fiecare zi cu băutură de proastă calitate şi bem pe nerăsuflate. Ne închipuim o lume mai bună, dar refuzăm să o clădim. Nu utopia comunistă sau "societatea multilateral dezvoltată", ci un loc mai bun. Simplu. Fără corupţie (dar pe bune!), fără frustraţi, fără să urlăm la ştirile de la ora cinci, ci să mai mutăm şi pe canalul TVR Cultural. Să ştim că există şi artă, fără să devenim însă snobi sau să purtăm tricouri cu Che Guevara fără să ştim de fapt cine este, doar din dorinţa de a ne afişa...Degeaba reciclăm, dacă maşina de gunoi aruncă totul de-a valma, sau dacă ne mândrim cu avortonii distruşi. Sau dacă din două rele, o alegem pe cea mai măruntă.
Realitatea este una a imediatului, putem constata cu uşurinţă. Bineînţeles că astăzi cultura noastră a tinerilor a spart mii de alte bariere. Nu suntem nevoiţi să citim munţi de biblioteci, dar nici să ne limităm la peretele alb din cameră. Avem acces la infinită informaţie (chiar bună, dacă ştii să cauţi prin cotloanele hyperlinkurilor) prin intermediul netului, dar majoritatea deschide fereastra de mess şi maxim trei site-uri, din care necesar unul de hi5. Nu trebuie să mergem neapărat la filarmonică, dar trebuie să gustăm şi altceva...de la jazz la o ceaşcă de ceai servită pe o terasă de vară. Sau o bere într-un pub, sau să ştim că mai sunt şi fire de nisip pe plajă, nu doar megafoane.
Cultura de azi se schimbă, fuge, dansează, bea o cafea şi se energizează. Capătă noi valenţe, sparge geamul de la fereastra domnişoarelor de pension, şochează şi uimeşte. Rupe florile frumos puse de către bătrânele grijulii în rondul din faţa casei, dar dacă este una de calitate, va aşeza cu siguranţă acolo un copac. Deoarece este mai trainic decât efemeritatea florilor. Astfel suntem şi noi, românii adepţi ai unei pseudoculturi: cultivăm flori, le admirăm, dar mai mult decât atât, nimic. Nu lăsăm nimic în urmă, decât urmele de tractor care se vor adânci cu timpul. De fapt, sunt deja adânci, de când plugul muncitorimii comuniste s-a înfipt, a târât după el scriitorii interbelici de calibru şi a adus seminţele „realismului socialist”.
Avem vaga şi greşita impresie că arbitrul ne fură mereu la meciuri. În general vorbind, nu doar din punct de vedere sportiv. Nu. Nu întotdeauna este aşa. Ar suna cam ca şi un pahar rece trântit în mod telenovelistic peste faţă dacă aş spune că de fapt noi ne furăm şi ne minţim. Refuzăm în mod constant să tragem linia, să învăţăm (din) istorie şi să ne repunem pe un traiect cât mai constant. Încă avem credinţa că suntem români şi este explicabil: criticăm şi ne considerăm unii din false ipoteze, superiori. Nu suntem ruşinea Europei cât timp demonstrăm că nu este aşa.
Ne aruncăm privirile disperate spre un trecut glorios pe care de fapt, niciodată nu l-am avut. Durerea şi chinuirea a venit încă de pe timpul romanilor, când contrar multor păreri, imigranţii şi coloniştii aduşi nu au fost tocmai cea mai bună clasă a Imperiului Roman. Aţi fi tentaţi să exclamaţi simplu: şi ce? Australia a avut la bază puşcăriaşi de cea mai joasă speţă, iar astăzi nu cauzează nicio problemă. Din păcate, acest val nu este singurul deoarece au urmat valuri, puhoiuri de popoare migratoare, amintindu-i aici în speţă pe slavi. Au urmat apoi influenţele fundamental bizantine, fie pe filiera Constantinopolului, fie mai apoi de către turcii otomani. Problema se acutizează aici pentru că ei au adus practic "ceremonia" universalei şpăgi şi a bacşişului. Domnitorii erau maziliţi dacă nu contribuiau. Astăzi putem bine observa că politicienii, după aceeaşi practică sunt daţi jos de la putere. Reţeta nu putea fi completată fără falsitatea fără scrupule, numită comunism. Aici s-a îndoctrinat în noi o altă practică, la fel de periculoasă: nepotismul şi "sistemul pilelor".
Şi totuşi, dincolo de aceste probleme, poporul român a reuşit să aducă valori. Paradoxal însă, noi le-am lovit în partea dorsală. Astfel, ne mândrim cu Emil Cioran, în timp ce el deplânge clar situaţia României în "Schimbarea la faţă a României"; Mircea Eliade, se citea doar pe sub mână, iar chiar sculptorului Constantin Brâncuşi i-au fost "amputate" valorile de la Târgu Jiu. Recent Herta Muller, laureată a Premiului Nobel, care mai an de bătea obrazul...
Articolele pot să curgă, putem să ne mulţumim de faptul că ştim citi, socoti şi cumpăra. Pentru unii e de ajuns. Trebuie să ne asumăm vina, să nu arătăm cu degetul şi să aducem noi, doar noi ţara românească pe şine. Să nu lăsăm ca acei "cocalari" de azi să devină politicienii de mâine. Sună dur, dar dacă acest lucru se întâmplă, ne-am greşit ţelul de a a ne defini, prin raport nu doar cu ceilalţi, ci cu toţii împreună.
Oprim topirea dintre sârma ghimpată
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură
împotriva ceasului nestins.
Stingem privirea unui ochi nestins de propria
mea vanitate care arde între iad şi
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar
la "divina comeddia" ), articulăm
necuvintele din
spatele lumii
arse de soare
şi de aşteptări neatinse.

Păziţi de propria noastră temătoare moarte
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc
de tabără din jurul indienilor călători, iar
pofta vine mâncând, dar
ura? vine iubind din disperarea vieţii
de apucarea ei cu dinţii caninilor!
fericirea din dugheana huliganilor şi
mizeria şanţului şi voma beţivilor.
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe,
din covorul alb al durerii, am putea
striga a fericire!
Toamna îşi cădea blestemul pe frunze
prea bolnave şi istovite de greutatea lumii, iar
prin vis, păşeşte cerbul, îmbătat cu metadonă.
Frivol şi temător, vrea să se furişeze printre mesele
turtite, pline de
fum difuz şi trist, spre un colţ
mai optimist.

vânătorul intră în barul plin de
beţivi de joasă speţă. Împuşcă cerbul
duce visul în spinare spre o hidoasă taină a
coşmarurilor cu toamnă,
albastru stins, neaprins de nicio brichetă uitată
de vreun fumător.
cerb rănit, ce fugi înspre poli, uitaseşi că
vei îngheţa şi vei dori ecuatorul nostru!
cerb rănit, cerb rănit...
Un loc care mi-e drag mult mie, Rzeszow (Polonia)



replicile dintre cele două emisfere curgeau greoi,
se strecurau prin caldarâm, prin asfalt, pentru a ajunge
tihnit,
în eterna canalizare defectă. Ionesco, ar fi fost
(ab)surzit de ilogicul formelor fără fond, de maşini distruse
de stâlpi care se îndreaptă grabnic spre ele;
riduri ale tinereţii,
vergeturi ale nou-născuţilor, toate par mai logice
decât
monologul dialogat.

Goya, desenează femei goale, iar Inchiziţia- refuză
logic. unu plus încă unu, fac doi, dacă
avem degetele netăiate de drujba
din ograda bunicului. toate par mai logice
decât
monologul dialogat.

Ropote de ploaie lovesc recolta de morcovi de toamnă,
porumb-cules şi măcinat de femei cu ochi de viespe
mercur ascuns în tot ce arde, logic.impresionant,
decât
monolog dialogat.
Un produs Blogger.