Anul 2010 s-a terminat cu bine, cu mai puțin bine. Bilanțul oficial politic este tot negativ, creștere economică n-am avut, deși ni s-a promis. Ni s-au promis multe și mărunte din partea statului, dar eternul „csucsu” a fost la ordinea zilei.
Să privesc puțin retrospectiv anul, cu bunele și cu relele lui.

Ianuarie.Cu mult frig și răceli crunte, am pășit cu stângul oarecum în 2010. Adică revelionul trecut mi-l petreceam cu cafele fierbinți și dârdâieli de frig. A urmat pregătirea pt. olimpiadă și spre sfârșit de lună am ajuns la Arad, unde a fost tare bine. Între timp îmi făceam și aplicația pentru UK, eșuată for now din motive financiare.
FebruarieAm început să evit cât se poate de mult școala după ce am avut revelația că doar te încurcă în propriile tale treburi. Am avut prima probă de bacalaureat, unde toți eminescienii, că știm, că nu știm, suntem ași. Spre final de lună, din nou o călătorie care s-a terminat puțin mai prost, cu somn de voie în gara din Cluj și Iași. Am făcut și pozele de album.
Martie.Prin această perioadă m-am hotărât să merg la Literatură Comparată, la Cluj. Tot atunci am început să văd cam care e situația cu istoria reală a României, fără patetismele naționaliste pe care ni le oferă numeroasele manuale școlare. Ca de obicei, la sfârșit de lună m-am înhămat la lungul drum spre Bacău (again!, de data aceasta fără pierderi de tren,dar cu eternele incidente cu nașii de pe tren).
Aprilie Paștile, dulcile Paști, cu ciocnit simbolic la ora 12 pe strada Drăganilor. În rest, ce a mai fost pe-atunci? A, cea mai tare glumă de 1 Aprilie din viața mea (Roșu îmi spunea că ex-prietena lui este gravidă și este alertat).
Mai O lună începută frumos, la iarbă verde, la Noroieni, cu mâna lui Janika ruptă (still have that recording) și apoi cu multe stresuri pentru pregătirea la internațională. A trebuit să fug și până la Negrești Oaș și am văzut pe propria piele ce înseamnă o distanță de 40 de kilometri și o altă lume. Internaționala...cele mai faine clipe din viață sublimate în câteva zile.
IunieLună și mai încărcată. Începutul prin uluitoarea veste: mergem la Rege. Acest eveniment a eclipsat absolvirea și ziua sfântă de eliberare de sub jugul ministerului. A urmat banchetul, unde am cunoscut...ehem...not another jewish princess, dacă pot spune așa, called Leo. Nu e Leo din That 70s Show, e o poveste mult mai faină. :D
Și au început pregătirile de bac, după ce filologii de noi ne-am costumat în romani și am defilat imperial. În casa de vară, lângă o saltea, fără spor și cu pisica privindu-mă cu lene. M-am crucit când am văzut cam ce înseamnă Bacu pe bune (copieri, nu timide, ci în stil barbar) sau când am văzut notele unor indivizi care nu aveau nicio tangență cu școala și nu puteai încropi o discuție decât pe tema mașinilor sau a echipei de fotbal preferate.
Iulie.Sub egida formației Truda- „iară-i bine”, a început vacanța și drumurile spre Cluj, pentru înscrieri, confirmări, infirmări și vizite. Evenimentul lunii a fost SamFestul, precum și dubla aniversare, celebrată la Casual, cu beri în mână și urmărind finala World Cup.
August.Pe agenda de călătorie figurează în această lună Clujul cu Iron Maiden (show fain, atmosferă bună) și Rohia, unde pot spune că în patru zile am învățat multe sfaturi (nu doar spirituale, ci și practice).
SeptembrieDe data aceasta am mers puțin mai departe, în Paralia Katerini, unde recunosc, m-am simțit destul de bine, deși locul în sine este destul de plictisitor, fără prea multe atracții. Am avut și lansarea cvintetului,ne-au făcut și furioși, dar a fost bine. Cred că nimeni în lume nu a mai organizat o lansare în o zi. Și...
în octombrie a început facultatea. Cursurile ok, mi-am intrat destul de repede în mână, m-am acomodat cu orașul. Nu mă plâng, nu mă laud. Cei care mă cunosc știu că doresc altceva, undeva peste canalul Mânecii.
Noiembrie
Noiembrie.. Un singur lucru: Therion. Pentru celelalte, nu există cuvinte.
DecembrieUn post de Crăciun eșuat. Invitație la Rege! Corindat! Întoarcerea fiului risipitor acasă!

În concluzie, a fost un an plin, dar cu câteva supărări. Ce-mi doresc concret de la noul an? Cafea și ceai negru, timp liber pt. mine și sper să ajung la vară la Taize...
Un an nou fericit tuturor bloggerilor și cititorului acestui site!

Motto: „Frunză verde de secară,florile dalbe
Vine Crăciunu’ pe sară, florile dalbe.”
Un obicei care se păstrează până în ziua de astăzi în cadrul Casei Regale a României este de a primi colindători din întreaga țară. Monarhia primește cu suflet (nu doar cu prezența) grupurile care vin cu vestea Nașterii Mântuitorului. Tradițional, în fiecare an se perindă la palatul de la Săvârșin, județul Arad, numeroase grupuri, începând de la Dobașii Săvârșinului, la mici orchestre sau ansambluri corale din centrele universitare.
„Colinde, colinde, e vremea colindelor...”, ne amintește o voce canonică despre această perioadă frumoasă în care timpul pare să stea în loc. Urmând acest dicton, ne-am deplasat la Săvârșin, în județul Arad, cu un mesaj sincer pentru Majestatea Sa Regele Mihai I de România și Alteța Sa,Principele Radu Duda. Răzvan Roșu a organizat o „reuniune istorică” între două comune care nu sunt înfrățite de facto, dar împărtășesc exact aceleași mentalități și obiceiuri. Este vorba de satul Marna din comuna Sanislău și comuna Mărișel din județul Cluj-Napoca. În fapt, majoritatea mărnenilor au ajuns în Câmpia Careilor după actul pe care Casa Regală l-a dat în anul 1921 pentru a coloniza această zonă cu români. Ei provin din Mărișel, iar lucru ușor constatabil, legăturile nu s-au pierdut între aceste două așezări. Dovada este faptul că portul și melodiile sunt exact aceleași.
Astfel, întâlnirea între cele două comunități a avut loc la Săvârșin, iar timpul, fără a ne exprima poetic doar, a rămas parcă suspendat. Colonia-fiică și satul de obârșie și-au adus în fața Majestății Sale colindele arhaice. Nu am mers cu un program-serbare; dorința noastră a fost de a prezenta autenticul din vetrele adevărate ce au mai rămas. Sala de repetiții pentru această întâlnire a fost însuși Crăciunul, fiecare casă colindată unde aceleași cântări și urări au răsunat.
Colindătorii au fost primiți de către Altețele Lor Principele Radu Duda și Principesa Margareta; în ciuda unui frig crâncen, ei au apărut senini și ospitalieri, așteptând cu nerăbdare melodiile. Au fost interpretate piese arhaice, cunoscute de către etnologi sub numele de „hori de război”, compuse din suflet, de către soldați moți plecați pe fronturi. Răzvan Roșu, student la etnologie, a oferit și explicații care au completat înțelesul profund al colindelor.
Din spatele unei ferestre se vedea un chip calm, care schița uneori un zâmbet. Regele Mihai I nu a ieșit inițial din palat. Însă după ce semnalul de tulnic a răsunat pe întreg domeniu al Săvârșinului, curiozitatea sa nu a putut fi satisfăcută decât printr-o prezență personală. Moții au jucat în fața palatului dansuri tradiționale, ce au fost foarte bine primite și data trecută, fără o coregrafie prealabilă. Am reasistat parcă la scena dansului din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. A fost un dans sincer, frenetic, fără coregrafii și sincronizări sau ansambluri folclorice.
Momentul cel mai emoționant avea să aibă loc atunci când un bătrân de nouăzeci de ani, Vădan Nicolae , a reușit să se întâlnească personal cu Regele. O întâlnire între cei doi a mai avut loc acum mai bine de jumătate de veac, în anul 1941, când „badea Niculae a Petrii”, după cum este cunoscut în satul Mărișel, a luptat în regimentul VII, iar Majestatea Sa a binecuvântat și a dat mâna cu soldații de pe front.
După jocul aprig și discuții, Alteța Sa Principele Radu Duda a invitat pe toți participanții la o gustare foarte bine primită după un drum lung. Din partea unor tineri scriitori sătmăreni a fost înmânată Casei Regale antologia „Cvintet liric sătmărean”.
Sătmărenii care au colindat Palatul Regal de la Săvârșin sunt: Răzvan Roșu, primarul comunei Sanislău-Călin Mateș, Victoria Rusu, Ancuța Rusu, Victoria Lăpuște, Cristina Mărneanu, Bogdan Roșu, Ioan Băbășan, Adrian Matus, Alexandra Mateș și Georgiana Mateș. Li s-au alăturat din județul Cluj un grup mai numeros, condus de către Ioan Mariș, profesor și fost primar al comunei Mărișel. Dorim să mulțumim pe această cale și directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale , Felician Pop, care a finanțat drumul la Săvârșin pentru grupul de sătmăreni.
În final, putem spune că a fost nu doar un drum, ci am asistat la o rescriere a istoriei. Speranța în aceste timpuri este una spre trecut; monarhia a reprezentat întotdeauna un principiu al stabilității și al echilibrului politic, după cum a afirmat sincer și răspicat un moț simplu, de 90 de ani: „Dumneavoastră veți fi întotdeauna Regele Nostru, al românilor!”.

Filmul Agora reușește să înfățișeze o altă latură a creștinismului. Una care este perfect validă, în condițiile în care în secolul IV numeroase facțiuni religioase desprinse din doctrina mamă doresc să își impună propriile canoane. Acestea sunt deosebit de violente și parcă îmi amintesc de dictaturile sud-americane contemporane, ce răstoarnă un sistem tiran pentru a-l înlocui cu un altul, sub veșnica tutelă „Viva la Revolucion!”.
Acțiunea se desfășoară în Alexandria de la sfârșit de perioadă antică, în momentul divizării Imperiului, sub Iustinian. În acest cosmopolit oraș locuiesc greci, adepți ai vechiului cult politeist, evrei și creștini, fanatici sau care au adoptat această religie doar strict formal. Vedem cum creștinismul factual reușește să modifice viziunea atât de radical, sub egida veșnicei „așa stă scris în scripturi”, când de fapt e o hermeneutică bolnavă a unui verset.
Momentul dramatic este cel al căderii bibliotecii din Alexandria. Adepții filosofiei încearcă să salveze manuscrisele; cetele de creștini sunt prezentați aici cu trăsături noi, chiar violente, amintindu-mi de hoarde de tătari care năvălesc fără nicio noimă, pentru o cauză neștiută nici de ei prea clar. Ca să nuanțăm puțin problema, putem spune că este decăderea Cuvântului în simplu cuvânt de stradă, de revoltă. Din cauza necunoașterii, creștinii afirmă că doar Dumnezeul lor este adevărat și urmează întocmai ca evreii, în confruntări, conform dictonului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
În această situație, filosofia este luată în derâdere, chiar și în cadrul proceselor dintre cele două mari facțiuni religioase. Asistăm funny thing la un regres științific; masele sunt dominate, ca în orice situație de criză sau de război...

....ca și astăzi, of course. Ducem lipsa unor profeți, iar când apar statui de plastic în locul lor, le luăm drept de aur. Vedem o Românie (of course, nu numai) debusolată, cu aceleași știri de acum șase luni, cu clipuri ieftine și penibile de pe youtube repetate la isterie (nu știu, nu știu d-astea); ori suntem fără țeluri idealiste, ori le avem prea mult, și nu suntem cu picioarele pe pământ.
La fel ca și în vechea Alexandrie, distrugem și noi biblioteci virtuale sau reale. Nu, nu acuz drepții creștini (puținii care au mai rămas), ci, la fel ca și filmul, acuz oile, care nu gândesc ceea ce citesc sau aud, ci doar reproduc. Chiar astăzi am văzut un clip (am un lapsus), cu un tip ce pune în fața unor oameni un televizor ce reproduce chipul său. Oamenii privesc fie uluiți, fie indignați; scopul clipului este de a înfățișa tocmai acest behăit de care toți dăm dovadă prin refuzul de a gândi ce primim. Doar de a rumega.

Ajuns-am în Sătmar și citit-am și eu Răcani, pifani și veterani, ca o dulce dorință de relaxare după lecturi despre eterna dezbatere a literaturii comparate, despre grecii și a lor iraționalitate, și câte și mai câte.
Antologia coordonată de Radu Paraschivescu aduce un ușor iz de Academia Cațavencu, fără a avea tentă politică. Bineînțeles, ți se aduce în față o lume în care inevitabil apar aceleași și aceleași stereotipuri (care din păcate au fost reale): colonei frustrați, împinsul valizelor sub paturi, vagoanele, măsurarea la ora două noaptea cu chibriturile și câte și mai câte amuzante chestiuțe.
Cam toți autorii la unison, spun că armata a fost un lucru de doi lei. Întocmai și eu, mă bucur că nu trebuie să ascult de doi soldați cocalari, frustrați care să îmi închidă procustian gândirea. Ah, argumentele ar fi „să îți ajuți patria” (mă întreb, care patrie?), „să îți menții forma fizică?” (thanks a lot, nu vreau formă fizică) sau „e musai”(ba bine că nu). Sunt bucuros că s-a scos serviciul obligatoriu. Să-l facă cine dorește, nu vreau să încurc apele pe acolo.:D
E un ton ușor, cordial, ce parcă te proiectează direct în cazarmă, între izuri ciudate. Mâncare de-a valma, ce am simțit-o și eu la Breaza, la olimpiada vieții din clasa a opta, cu celebra cină festivă de mazăre cu ceai.
Semnează în volum:
Șerban Foarță (poem), Adrian Georgescu, Călin Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Cătălin Mihuleac, Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Dumitru Radu Popa,CTP, Nicolae Strâmbeanu, Robert Șerban, Cătălin Șerbănescu, Traian Ungureanu.

Istoria comunismului repovestită pentru debilii mental. De Matei Vișniec. Regia Mona Marian
Un spectacol care mi-a furat ochii de când am văzut afișele prin Cluj a fost Istoria comunismului... . Am fost foarte curios de viziunea lui Matei Vișniec referitoare la această problematică a Europei de Est. Am constatat o ușoară asemănare cu o altă piesă, în care face mai degrabă referință la homo balcanicus.
Un spectacol intim, în care aveai impresia că spectacolul se generează în fața ta. Actorii? Bunicei, nu au greșit, dar nici nu au reușit să pună (my honest opinion) în valoare toate valențele personajelor.
Pe scurt, firul este următorul: un scriitor din URSS, după ce a primit premiul Uniunii Scriitorilor, este rugat să îi îndoctrineze pe nebunii de la un azil. Cert este că asistăm la un spectacol într-un spectacol: are loc teatralizarea ridicolului deoarece romancierul însuși are dubii legate de acest sistem bolnav.
Putem chiar să simțim pe alocuri o trimitere la „fenomenul Pitești”, în care deținutul devine tartor. Atmosfera este condimentată pe alocuri și cu o scenă de dragoste, tot a unor psihopați care își încearcă destinul.

Ceea ce mi-a plăcut teribil a fost fundalul muzical ales foarte sugestiv, cu piese ce parodiau imnul URSS sau cântecele patriotice către Maica Rusie. Well, și finalul îți scutură puțin părul de pe spate, cu nebunul care flutură steagul deasupra scriitorul mort...
și revenind la postarea anterioară
să vă explic. Faza a fost destul de reală. Prin anii 1990, un țăran este întrebat:
Ce părere aveți de libertate? La care el, sincer, spune: Comunismu n-o muritu, numa-un pic s-o hodinitu (s-a odihnit).
Și ca să închei în slavă, dau o dedicație de pe vremea steagului roșu:

limba lui de lemn se plimbă prin vechea noastră limbă

Sunt de două luni aproape la facultate, dacă stau bine să socotesc. Ar trebui să răspund întrebării raționale și perfect justificabile: cum mai e?

1.Mâncarea. E destul de greu să îți obișnuiești stomacul, pe o perioadă mai lungă de timp, cu aceleași mâncăruri. Locurile bune din Cluj unde poți mânca destul de ieftin sunt: cantina Hașdeu, restaurantul de la Agronomie sau Irish Pub. Of course, trebuie să știi ce să alegi, pentru că altfel te poți trezi fie cu o indigestie proastă, fie cu bani dați aiurea. Recomand călduros Agronomia, cu prețuri superok, dar nu prea mare diversitate în lista de meniuri și cu ospătari puțin recalcitranți.
2.Casa. Căminul e ok, curat, întreținut, dar sinistrul 16 ne urmărește, fiind o identitate supranațională. Mai auzi noaptea răcnetele sportivilor, o „andreea marin” strigată pe geam sau vuvuzela vecinilor de palier. A, și stau la etajul 8, iar liftul of course, merge doar până la șapte, după care se blochează.
3.Școala Facultatea e net diferită de școală. E mai bine, deoarece nu se pun multe absențe și nu ești obligat să participi la tot felul de materii sinistre (gen Muzică într-a doișpea, remember?), dar trebuie să recuperezi. Se pune mult mai mult accent pe munca proprie. Nu contează facultatea, ci studentul. Faci cât poți, cum poți, ce poți, cam asta e deviza, pe care o consider mult superioară față de nescrisa lege ce încă tronează pe soclurile CNME-ului „nu poți-te-ajutăm, nu știi-te-nvățăm, nu vrei-te-obligăm”.
4.Party. Când vii dintr-un orășel sinistru în care singura bucurie este berea de sâmbătă seara de la Shadows sau zamfirescu, te lovești de o mulțime de petreceri, care mai de care. Stop! Ai zice că-i Raiul (sau Iadul, depinde cum o iei, dacă mergi pe ideea lui Angus Young și AC-DC Highway to hell) pe Pământ, dar trebuie să știi că toate acestea costă. Intrarea de la cinci lei în sus, plus berile care niciodată nu scad sub 3.5 lei.

După o pauză aproape colosală de câteva săptămâni,revin. Cu o notă de călătorie, din mărețul București. După ce m-am lăudat la jumătate din facultate și la mai toți prietenii, m-am dus să văd concertul Therion de la Arenele Romane. Companie, Leona, iar în București m-am întâlnit și cu Vali, venită de la Timișoara.

Drumul a fost foarte obositor, ”n-am avut șansă” de a merge cu trenul datorită secretarelor istericate aflate la menopauză care nu au vrut să ne dea cupoanele de tren. Le urez pe această cale, dat fiind că oricum tichetele pe 2010 vor veni spre finalul anului, să se șteargă cu ele undeva. Ajungem dimineața la cinci în Gara de Nord, iar până să se mai crape de ziuă, am dormit în MacDonalds. Am nimerit un anticariat chiar foarte rezonabil la preț, unde am găsit o enciclopedie rock, pe care intenționez să o cumpăr săptămâna viitoare, când merg again la București.

Concertul. De pe la șapte seara, vedem în Arenele Romane că se adună oameni. Nu am găsit genul pseudorockerilor pe care îi găsești în schimb la marile concerte gen ACDC din piața Unirii etc. Oameni dedicați acestui gen, care au știut la ce concert vin, ce vor asculta. Prima formație a fost, sincer, după opinia mea, una ce se presta la nivelul G.M.Zamfirescu, nimic mai mult. Un solist ce îmi aducea a poponar truckdriver, cu o clapă care nu se auzea deloc, și un miros de bas. Cei de la Leprous au dovedit că știu ce fac, deși atmosfera de nu-metal nu se presta foarte bine pentru un public ahtiat după rockul simfonic. Băieții au fost buni, showmani, cu o combinație destul de drăguță între Billy Talent și Korn.
Therion? Cel mai frumos concert din viața mea.Deasupra Maidenului, deasupra My Dying Bride, chiar și deasupra Nightwish. Auzit-am și Lemuria, și To Mega Therion, Blood of Kingu, dar și mai recentele Sitra Ahra, Hellequin sau Unguentum Sabati (de pe albumul pe care l-au promovat).
Un șou ce merită mult mai mult decât 10 partyuri plictisitoare. Dacă mai aveți ocazia, mergeți! Voi fi și eu acolo:))!

Luați, mâncați, acesta este trupul meu, poemul. Ilarie Voronca
Mi-e frig. Mi-e frig în luna de noiembrie,
în care frunzele cad și ciorile zboară deasupra spitalelor unde
câțiva medici fac disecții pe cadavre,
pe cadavre pe care și tu vei pune mâna,
dar știi, și alții vor pune mâna pe tine
la fel ca și pe mine,
care îmi arăt, ca la târg, măruntaiele,
ochii de sticlă ai inimii, ficații crescuți, rinichi pietrificați și
stropi de sânge.

cuvintele mi se răsfiră ca niște așchii.
cuvintele mi se întind ca niște sfori.
luați bisturiul și tăiați, fără nicio jenă
tăiați-mi urechea sângerândă pe care mi-am pictat-o într-o oglindă
de semne adineaori.
tăiați-mi ochiul albastru din care mi-au curs toate cheagurile și imaginile
ce le-am văzut în secole
de suspans și
lecturi eșuate.

luați și atlasul: comparați mușchii-mi atrofiați de boală,
decupați-mi oasele de tendoane. biciuiți-mă cu venele de sânge și doar atât
vă rog:
păstrați-mi puțin din creier, din visele ce vor fi sărit
atunci când cu cuțitul veți face analiza encefalică:
păstrați-mi în borcan la fel ca o cenușă, poate, poate va sări un vis din
ceas de
schelet eșuat.

faceți ce vreți din trupul meu, poemul.
nu vă spun decât să luați și să-l mâncați, dacă vă e poftă,
dacă doriți și sunteți sadici, luați și un pahar de vin,
citiți poemul
disecați formele, dar atât vă rog,
nu uitați, să priviți culorile splendide
și ale ficaților, ale inimii, ale sentimentelor încă latente
ce nu vor fi fost în veci spuse.

a, desigur, puneți-mi cenușa alături, ca să știu,
seara de noiembrie, când mai trec în alte vieți pe alte străzi,
să mă pun pe trotuar, să aștept timpuri demult apuse
vremuri în care aveam vene cu sânge,
mușchi cu vlagă și oboseală, urechi cu căști și picioare
cu blugi,
nu eram doar un borcan cu cenușă,
și-un strop de vis.

Electra (după Sofocle și Euripide) în regia lui Mihai Măniuțiu
În această săptămână am asistat la prima mea piesă văzută pe scena Teatrului Național clujean. Este vorba de Electra după Sofocle și Euripide, piesă de care am fost destul de impresionat. A fost vorba de un spectacol realizat de către cei de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, care au dovedit măiestrie în arta lui Thalia.

Piesă cu un fir care a urmat în mare măsură firul epic descris de către anticii Sofocle și Euripide, dar și cu improvizații pe alocuri. Tușa (post?)modernă adusă de către regizorul Mihai Măniuțiu a fost transformarea corului antic într-o șleahtă de vagabonzi ce mi-au amintit puțin de musicalul Notre Dame de Paris, precum și vaietele Electrei, care au fost transpuse muzical într-un registru popular. De care? Moroșenesc, of course. Cu cântece de pe valea Izei, ce semănau destul de mult a frații Petreuș.
Chiar și în text, văicărelile Electrei (îndeosebi în varianta lui Sofocle), te obosesc. Muzica maramureșeană parcă mai vrei să o asculți. Nu mi-a plăcut în schimb reprezentarea lui Agamemnon drept un cal care la un moment dat era plimbat alandala de către corifei prin sală.
Și totuși, mă gândesc fără să adopt o postură de tragism ultranaționalisto-patetic, oare aceste sentimente nu sunt universal valabile și se manifestă la fel prin artă?

”Când s-o-mpărțit norocu fost-am io dus la lucru!”
”Visul unei nopți de vară” de Shakespeare
Cu entuziasm, am renunțat la o sâmbătă seară de partylit prin Janis și alte locuri scumpuțe pentru a viziona ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. O piesă care a fost destul de interesantă, cu good parts and bad parts. Am fost în primul rând impresionat de efectele speciale și de partea acustică, îndeosebi de cântăreața de la început, cu o voce profi. Momentele onirice din cadrul piesei au fost foarte bine delimitate de către restul scenelor, prin efecte de muzică, lumină și fum.
Scena de comedie a fost realizată în mare parte de către grupul de actori care trebuiau să prezinte piesa în cadrul nunții. Mi s-a părut un umor de prost gust, cu accente de Vacanța Mare, Grupul Vouă sau Divertis. Titania să sufle în falus...come on, guys...

Orașul meu e prea mic pentru orice
cameră foto.
Il est plus petit pour ca- plin de
bătrâni alcoolici, cu fețe ticsite de
guri de canal peste care cad în fiecare seară,
sunt ca niște șvaițere râncete
ce abia aștepți să le arunci în ghena de la etajul 10.

Aud,
auzi,
auzi girofarul și semnalele de sâmbătă
seara, când prea obosit apare căzut demonul
ca să fotografieze și el
bătrânii cu găuri în fețe, iar apoi
să râdă când developează hârtia.

te-apuci să vezi cum
copacii înghit cerul încet,
te-nghit și pe tine, iar tu
stai,
stai, ca mine:
stau și mă uit cum tâmpesc,
fără cer,
înverzindu-mă.

de aceea, Emil,
seara, își scoate și el aparatul foto,
stă pe albe
trepte de acoperiș (ce duc spre cer)
și vede prin ochi și lentile
un oraș de mărimea unui mic pixel.

chiar mai puțin de-un pixel,
e un fir de praf,
e un fir de nor ș-o moleculă.
de aceea, Emil, trist,
stă pe acoperiș la doi metri de centru și
bântuit de suflete înghesuite de bârfe
spune că
la ville est plus petit pour ma camera,
this city is too small
for my camera, atoms and life.

demonul, în schimb, se distrează
sâmbăta destul de tehnic cu lumina de blițuri de
care, inevitabil, toți dăm dovadă
în sete de vanitate și exces.
hulă de zei facem și furt de sceptre divine,
de aceea, orașul e prea mic,
dar plin de demoni,
care te văd pe-un vârf de ac,
preț de-o secundă
când fericit, spui ”cheese”!

Când te gândești la un cvintet, îți amintești de un concert baroc în care diferitele tonalități se îmbină într-o formă armonioasă. Vibrația caldă a contrabasului completează firesc tonalitatea suavă a viorii.
Iată-ne astăzi, în fața dumneavoastră. Concertul nu îl veți auzi acum, ci simfonia va răsuna doar când veți citi antologia. Încercăm, ca orice artiști, să pătrundem în lumea Ideilor și să furăm, ca și Prometeu, focul. Poate că suntem blestemați. Poate că ne certăm cu întreaga lume. Nu uitați, că fiecare poet are vulturul care îi roade necontenit măruntaiele, nervii, întreaga simțire.

Suntem la început de drum. Trăim în secolul vitezei. Tot ce comunicăm în această fracțiune de secundă poate să străbată o jumătate de glob. Chiar aseară un amic din Londra mi-a prezentat cultura britanică, una care se schimbă de la o zi la alta. Fuga este caracteristica noastră de bază. O lume hedonistă, uneori fără principii.
O lume care mă influențează și căreia îi aparțin în mod firesc.

De ce furioși? Suntem în fața dumneavoastră stând calmi, privindu-vă în ochi. Avem o nemulțumire culturală, suntem sătui de mitocănism, de clișee și aceleași retorisme ieftine. Ne-am săturat că trebuie să plecăm în lume pentru a ne valorifica. Dorim să ne manifestăm pe deplin, aici. Nu e o doză de naționalism exacerbat, nici de patriotism steril, ci dorim, creștinește, să ne ajutăm semenii.

Arta ne poate ajuta să avem un scop în viață. Astăzi ea bea o cafea tare și coboară de pe piedestalurile antice sau de pe soclurile palatelor. Arta se urbanizează. Indiferent că-i spui filmul francez, picturile, arta grafitti, drumn bass sau Led Zeppelin, folclor sau sacru, ikebana sau fotografie, secolul XXI aduce prospețime și globalizare culturală.
Bineînțeles că sunt și reticențe numeroase. În istorie putem da nenumărate exemple de negare a noului, de la Eugene Ionesco la impresioniștii francezi.

Ca un poliedru cu cinci laturi, filtrăm și noi poezia și v-o oferim aici. Robert mi-a arătat că pe copertă apar cinci lumini în reflexia râului Someș. Cinci lumini de pe acest râu, într-un amurg.
Viața în fond e o întreagă poezie. Unele poezii sunt bune, convenționale, cu rimă care sună bine, dar fără substanță. Alte vieți au epitete, metafore și un sens profund, pe care îl găsești doar dacă îl cauți. Un bătrân care îți pare un nimeni poate să îți povestească despre viața lui cum nimeni nu reușește.
Sunt și poezii cu multe imagini artistice. Omul care a trăit acea viață a putut să își deschidă ochiul intern și să vadă frumusețea lucrurilor. Așa și noi, propunem să vă deschideți ochiul spre poezie.

În fiecare an, studenții din anul I, care în vară petreceau în curte înainte de bac, vin să își vândă manualele. Ne vedeți pe coridoare, vă vindem culegeri și cărți mai mult sau mai puțin folositoare. Și eu mă număr printre ei, doar că astăzi v-am invitat pe toți aici pentru a vă prezenta un alt tip de carte.

Orice vânzător își prezintă marfa. De obicei se negociază prețul manualelor și se aud replici: Din cartea aceasta dacă înveți, îți iei bacul... . Eu nu vă garantez nimic. Nu veți avea note mai mari la matematică dacă citiți cartea. Nici la literatură. Nici la filosofie. În schimb, dacă răsfoiți și citiți antologia, veți găsi poeziile a cinci tineri care doresc să demonstreze că Sătmarul nu e chiar locul unde se agață harta-n cui. Suntem cinci tineri care dorim să ne manifestăm literar, să ne căutăm propria vocație. Ne-am hotărât ca drumul să îl începem de la voi, de la tineri. Cartea este de la tineri, pentru tineri.

Astăzi, a tipări o carte este un lucru ușor. Contează să ai ce să spui. Pentru că o carte nu are garanția că va fi citită. Nu dorim ca prin Cvintet liric sătmărean doar să îngrășăm șobolanii, după cum spun avangardiștii. Cred că avem ce să spunem, chiar dacă este într-un limbaj mai încifrat, ermetic. Tocmai acesta e farmecul poeziei, după cum spune Mallarme, obscuritatea limbajului.

Subtitlul sugerat de domnul editor poate stârni controverse dacă nu e explicat pe deplin. Vrem să ne înțelegeți, suntem furioși din punct de vedere cultural. Sunt sătul de clișee, mitocănism, prejudecăți și opinii sterile. Sunt furios pe această stagnare culturală...

Colegi, nu vreau să fiu patetic și să fiu ca o domnișoară de pension spunând că doar lectura este un lucru bun. Poți să citești sute de cărți dacă nu reușești să gândești. În fond, trăim în secolul XXI, care ne oferă și filme bune, bloguri de calitate, reviste culturale și de ce nu, concerte. Totul este să dorești. Să nu te limitezi la colegii de clasă, la cei din școală, la spațiul de acasă sau la partyul de sâmbătă seara. Încearcă și experimentează cât mai multe lucruri.

Viața în fond e o întreagă poezie. Unele poezii sunt bune, convenționale, cu rimă care sună bine, dar fără substanță. Alte vieți au epitete, metafore și un sens profund, pe care îl găsești doar dacă îl cauți. Un bătrân care îți pare un nimeni poate să îți povestească despre viața lui cum nimeni nu reușește. Alții trăiesc o viață dureroasă, o poezie-strigăt. De exemplu, RastaMan, a fost boxer în tinerețe. Familia i-a murit într-un incendiu. Punându-ne în locul lui, nu am dori să stigăm pe străzi, atunci când tot ce ai pierzi într-o seară?
Sunt și poezii cu multe imagini artistice. Omul care a trăit acea viață a putut să își deschidă ochiul intern și să vadă frumusețea lucrurilor. El e călătorul, fie că este Heinrich Harrer din Șapte ani în Tibet sau excursionistul de rând.

Vă propun următorul experiment. Când mergeți într-o excursie, lăsați aparatul foto deoparte. Majoritatea pozelor vor fi șterse în următorii cinci ani. Faceți doar câteva, pe care le developați. În rest, veți câștiga privind și analizând îndeaproape clădirile, soclurile, imaginile. Așa vă veți putea transforma încet viața într-o poezie.

Chiar dacă trăim în vremea lui Asta E, e necesar să avem puțin timp de cultură. Indiferent că-i spui filmul francez, picturile, arta grafitti, drumn bass sau Led Zeppelin, folclor sau sacru, ikebana sau fotografie, preocupă-te de pasiunea ta. Don t let your dreams fall asleep. Cum spunea un profesor din acest liceu : Dacă dorești să ai un Bentley, visează să ai un elicopter.

Poezia reprezintă o stare de fapt a literaturii. E o trăire personală, pe care fiecare dintre noi o avem. Noi doar propunem o formulare subiectivă pentru dumneavoastră.
Trăiți-vă viața ca pe o poezie, ca pe un vers. Uitați de ceilalți, nu trăiți în conformismul rutinei. Party, școală, party,școală...
Faceți lucruri noi.

Carpe diem, !
Vă mulțumesc.

Ce presupune a fi olimpic? Care sunt țelurile pe care trebuie să ți le confrunți? În fond, o olimpiadă presupune mult mai mult decât foaia de examen și subiectul care îți dă bătăi de cap. Ea este în primul rând, o asumare.
Din clasa a cincea, am participat, la o materie sau alta, la aceste concursuri. Mulți tind să creadă că sunt o reminiscență comunistoidă. Într-adevăr, sunt multe orgolii, clișee și învârteli. După opt ani de competiție, mi-am dat seama că nu rezultatul contează. Fără a manifesta un patetism clișeic, susțin răspicat faptul că aceste concursuri te ajută în devenire. Cunoști oameni noi, schimbi păreri și discuți despre ce îți place, în fond. Nu mergi pentru că te trimite profesorul. Au existat astfel de cazuri, dar dacă elevul are suficientă voință, poate refuza. Într-adevăr, există mulți tineri pasionați și devotați acelei materii și refuză din orgoliu să participe la aceste concursuri, fără a fi mai prejos cu nimic decât ceilalți.
Desigur, olimpiadele nu sunt doar strict proba de concurs. Fiecare olimpic știe de alcoolul ascuns de supraveghetori, de discotecile improvizate sau nu, de polemici, de oameni boemi care au ceva de împărtășit. Fie că este vorba de poezia postmodernă americană, de cel mai nou album al formației REM sau de locurile interesante din orașul propriu. Condițiile mai întotdeauna lasă de dorit...un specific al internatelor românești, iar ca și constatare, mâncarea cea mai bună este în Ardeal. Și totuși, mai contează că e frig în cameră atunci când stai până dimineața la tot soiul de povești, încălzit de licori bahice?
În luna mai a anului 2009 am participat pentru întâia oară la o olimpiadă internațională. Nu știam ce presupune această probă. Programa nu exista, era bine ascunsă între fișierele de pe site-urile ministerului educației, iar inspectoratele nu ajutau cu mare lucru. Așa că... a început o muncă sisifică, de cercetare, reluare a literaturii române comparativ cu alte domenii (etnologie, istorie, muzică) . Concurenții erau din țări precum Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria sau Serbia, ei reprezentând țările respective. O altă categorie de concurenți a fost cea a diasporei românești, cu tineri veniți din Spania, Germania, Franța. S-au constituit astfel trei tipuri de dificultate: primul, olimpicii români calificați de la etapa națională, cu subiecte de dificultate sporită, al doilea, români din afara granițelor, cu un subiect mediu și ultimul, străinii din România, cu cerințe mai ușoare. Clasamentul, indiferent de nivel, era același.
Fiind ardeleanul care a ajuns în Gara de Nord din București, mă minunam de lume, de forfotă, ...de metrou. Toate acestea au trecut, iar în prima seară deja am socializat cu ceilalți concurenți. Am aflat că mai toți românii din Basarabia tânjesc după România, că visează să scape de neocomunism. O altă chestiune care m-a șocat a fost faptul că patriotismul și iubirea de neam există doar în enclavele din străinătate: Bucovina, valea Timocului sau chiar și Bulgaria.
Organizarea de această dată a fost mult mai bună. Probabil și din cauza faptului că am fost mai puțini oameni, iar instituțiile care au patronat întregul eveniment au fost de prim-rang. Cazarea de această dată a fost la... hotel. De data aceasta concurenții am fost scutiți de internatele sictirite și de cantinele unde mâncarea aproape întotdeauna este mai puțină decât trebuie. Desigur, după proba orală, obositoare, în luna mai am fost plimbați la promenadă printr-un București sufocant.
O altă notă de originalitate a constat în premiere. Aceasta s-a desfășurat într-un loc pitoresc, la Muzeul Satului, cuprinzând critici renumiți, precum Alex Ștefănescu sau L. Papadima. S-a evitat astfel deja clișeica ceremonie de la Casa de Cultură (a oricărui oraș), ci într-un loc mult mai discret, cu mâncare tradițională românească. Și drumul închide circular întregul traseu evolutiv, ca într-o sferă.
În fond, un drum, fie că este o călătorie de afaceri, o excursie sau un concurs, este o căutare. Mergi, deschizi ochii spre nou, și te minunezi chiar și când vezi banalul. Trebuie doar să știi să privești cu ochiul înspre acele detalii care dau frumusețe vieții.

cuvântul transmis pe căi ascunse,
ca lanțul bicicletei care se prelinge pe o roată dințată
învârte
și pornește o lume
în care tu, fiind copil, te ascundeai în
paie,
în meri sau
prin cotețul găinilor așteptai
să vină aroma,
miros
de timp pierdut.

și acum e vară
cu timp topit printre canale și
dezmățuri de vineri seară în care uiți de lună sau de lume
și acum e vară,
și îți amintești de cuvânt
de paie,
mâncând un măr și privești
cu silă la cotețul de găini.
miros
de timp aflat.

așa și eu,
stau ascuns în casa de fluturi, plină
cu tablouri ce mă privesc când eu
la rându-mi le privesc. și știu, îmi amintesc atunci, de parfumul de trandafiri,
de inima desenată pe burtă,
și care la rându-mi îmi zvâcnește în vene.
mulți, știi, vor râde. doar ai o inimă diformă desenată
pe burtă, la naiba.
mulți, știi, nu vor înțelege. doar și eu am aceeași parte
întoarsă ca un melc
în venele în care curge
un sânge
și miros
de timp pierdut ș-apoi aflat.

Portret de familie este un scurt metraj creat de Marian Crisan, castigator al premiului Palm d'Or 2008 pentru scurt metraje.
Marian Crisan transmite prin scurt metrajul "portret de familie" si un mesaj social: diferenta de mentalitate dintre tineri si cei mai in varsta.
Personajele principale ale scurt metrajului, sunt Alina si Mihai, doi tineri rebeli si teribilisti ce urmeaza sa se casatoreasca, dar urmeaza sa o faca intr-un mod cu totul si cu totul inedit, inlocuind obiceiurile traditionale, cu ce urmariti in scurt metrajul de mai jos:


Vezi mai multe din Cinema, movie trailers pe 220.ro

lumină de lună plină bătea în camera
celui care termină ultima piesă
de jazz, compusă de alcoolici,
arătată spre alcoolici,
într-o seară de mai
când nu mai ştii ce ai. când lumina
atinge ochiul albastru din întuneric, printre ramuri de brad
prăfuit (unde toamna, primăvara şi
iarna stau porumbei şi alte păsări, ca îngerii pe scala dei)
când lumina atinge ochiul,
şi ultima notă a sintetizatorului
încheie noaptea
apare ea,
cu ochi fără culoare,
din ceas dedus,
netăind înecarea cirezilor agreste, ci făcând
un joc secund, impur.
drăcesc.

când pe stânci stângi priveau marea, când
priveau negrul din ochi ce ieşea spre infinit,
când vorbeau de pescăruşi despre care ambii au citit în copilărie,
când admirau cazinouri şi lumi unde domnii aveau barbişoane,
iar domnişoarele
umbreluţe
când se plimbau aiurea,
când totul era un joc secund, impur.

deocamdată priviţi cu ei
şi noi, şi voi
şi căutăm trandafirii uitaţi în palme ce
au fost folosiţi de copiii cu bube de acum sute de ani
ce parcă se reîntorc
îşi îmbracă oasele,
îşi pun ochii,
îşi aşează pielea şi vin
da vin,
să ne sărute, cu
sinamorata- sărut al morţii.

şi bătrâna paralizată de la colţul străzii
ne avertizează că lumina de la paşti
nu mai arde, deşi ard
castele,
palate,
ard şi sentimente
ard şi zgârie nori, şi case şi bombe
dar lumânarea s-a stins.
copiii vin atunci, să ceară lumină,
îşi aşează ochii,
pielea şi suflă peste lumânări
ha!, crezând că e tort.
cred că e tort, şi ne dau
sinamorata, sărut al vieţii lor.

şi dorim să venim să luăm lumină,
dar deocamdată e doar lumina lunii pline
ce bate în camera celui care termină ultima
piesă de jazz.

Vedem toți că lumea este cu susul în jos. Fiecare își caută fericirea personală în acțiuni diferite, fără a avea o noimă. Hedonismul de astăzi este unul strict biologic: trăim într-o lume în care ni se impun standarde, norme pe care involuntar le acceptăm. Dorim să avem pătrățele pe abdomen, să mâncăm dietetic, să avem o mașină, dar oare aceste lucruri ne ajută cu adevărat să avem o viață fericită? Pun această întrebare care pare puțin clișeică. Rene Guenon mi-a oferit răspunsul în cartea "Criza lumii moderne".

Spiritualitatea lumii occidentale tinde spre nulitate. Vechile norme ale sacrului s-au disipat începând din secolul al XVIII-lea, prin raționalism și materialism, continuând cu mișcările sociale ale secolului al XIX-lea, când locul divinității este înlocuit de către Patrie. Îmi amintesc de filmul Joyeux Noel, unde în scena de început trei băieți jură credință propriei patrii, înjurându-le pe celelalte, în timp ce scandează dictonul Dumnezeu e cu noi!. În perioada interbelică știința și miracolul electricității vor disipa tradiția, până în momentul în care ajunge să devină un exotism demn doar de spectacol, nicidecum un modus vivendi.

Rene Guenon, specialist în religia hindusă, susține faptul că suntem în Kali-Yuga, una din cele patru perioade ale unul ciclu de civilizații. Decadență. Respingerea spiritului. În mare, acestea sunt trăsăturile occidentului care pune accent doar pe materie. Amăgirea tradiționalismului, reînvierea unor pseudoculturi precum dacismele, celții, mișcările druidice sau wicca sunt cauzate de o ignoranță și o lipsă de cunoaștere în profunzime. Religia celților s-a șters, la fel ca și cea a vikingilor, iar sursele care stau la baza acestor mișcări spiritiste sunt doar izvoarele istorice. Atunci, cum te poți declara viking, dac liber sau celt, când nu știi nici ce înseamnă cu exactitate acest lucru?

Orientul în schimb preferă renunțarea la sine și contemplarea. Știința are o cauzalitate aristotelică, dar și finalitate. Separația excesivă a științelor duce la necunoașterea sacrului, oferind o perspectivă incompletă. Fizica aristotelică este fundamental diferită față de disciplina care studiază fenomenele astăzi. Chimia, se spune că a fost întemeiată de către neinițiații din alchimie. Avem sute de compuși organici, putem purifica aerul, aurul, dar când vorbim de purificare sufletească, sună a basm fantasmic.

Pe deasupra, doctrina protestantă introduce principiul liberului examen, care îngăduie orice fantezie bolnavă individuală să devină concept valabil. Ca urmare, asistăm la un număr mare de secte, mișcări și congregații masonice care doresc într-o formă sau alta să atingă sau să amăgească oamenii. Religia este minimalizată, la fel ca în muzică: chiar dacă suntem păcătoși, avem convingerea că poate nu este așa.

O altă problemă sesizată de către Guenon este falsitatea principiului egalității. Educația obligatorie este un neajuns care oferă informații din domenii atât de vaste, fără posibilitate de a fi digerate. Opinia publică este influențată de către politicieni, iar poporul este flatat atunci când participă la conducere. Democrația pură presupune lipsa unei elite intelectuale. Un drum spre acest sistem bolnav de care s-a dezis atât Platon, cât și Xenofon, presupune uciderea vârfurilor. Puterea întotdeauna trebuie să emane de la vârful iluminat, către baze.

Biserica Catolică este, conform acestei lucrări, un depozit spiritual latent al Occidentului, însă un vestigiu care stă închis ca o perlă într-o scoică. Catolicismul de astăzi, paradoxal, nu mai rezidă în cadrul Bisericii Catolice, supusă și ea la o reformă drastică. Singurul pilon pe care există realmente cultura europeană este animalul uman: prototipul sportivului cu mușchi, care reușește să existe doar din punct de vedere material, nicidecum spiritual.

Dacă citim profețiile din diferitele izvoare hinduse, sesizăm profunda asemănare cu această perioadă. Nu doresc să fiu un adept al milenarismului sau al douămiidoișpismului. Vorbesc de sfârșitul civilizației occidentale. La fel cum a decăzut Imperiul Roman, tot așa va cădea și Imperiul European învins de către hoardele barbare, care deja sunt mult mai educate și mai sofisticate decât neamțul care mănâncă la Mac, americanul cu Dodge sau francezul ateu existențialist. Speranța noastră este, cred, revenirea în spiritualitate.

Săptămâna trecută, după multe insistențe din partea moțului Roșu Răzvan, m-am hotărât să merg la mănăstirea Rohia pentru câteva zile. Un loc care se presupune a fi o oază de liniște, de pace sufletească și reculegere spirituală. Luni dimineață pornim spre Baia Mare, pe tren facem puțin show în Jewish style.
Ajungem în Baia Mare, pornim spre Târgu Lăpuș. Până acum, totul bine. Șnur. Din orașul lui Leșe pornim în spatele unei dube dubașe până la mănăstire. Ajungem, ne întâmpină fratele Nuțu, ne cazează, toate cele.
Am constatat niște treburi din această călătorie. În primul rând, contrar unei opinii majoritare, la mănăstire nu ești obligat să faci nimic. Totul, absolut totul e din proprie voință. Muncești, dacă dorești. Citești dacă dorești. Participi la Sf. Liturghie dacă dorești. Fără reproșuri și priviri de bătrâne care nu au ce face decât să judece capra vecinului. E întocmai ca și cu libertatea pe care a dat-o Dumnezeu: faci ce dorești. De tine depinde.
Chestiunea mai problematică este faptul că Rohia, dintr-o comunitate izolată, a devenit o atracție turistică foarte în vogă. Adică, vin turiști care merg spre mare, spre munte, spre shopping și se opresc 20 de minute cu mașina, aprind o lumânare și scriu un pomelnic, mai spun ,,vai, ce frumos și liniștit e locul acesta!,, și pleacă. Turiști care dintr-o dorință de emancipare și libertinism absolut nu respectă nici elementarele reguli de vestimentație pe care o mănăstire le cere. În plus, se construiește o mega-construcție cu titlu pompos Centrul Cultural Nicolae Steinhardt, iar camioanele vuiesc și răcnesc toată ziua.

Părțile bune sunt însă inestimabile. Aici se aplică dictonul Ora et labora. Munca nu este una de lagăr, sisifică. Fie că este curățat de cartofi, cosit, gater sau cărat lemne, nu este exagerat de greu. Mâncarea gătită de fratele Nuțu este destul de bună, având în vedere că este de post.

Nu ne-am răbdat să nu vizităm împrejurimile, să fluierăm apocrif și profan. Pățanii: m-am curentat într-un gard electric, am călcat într-un cui și...am pierdut microbusul din Baia Mare pentru că ne-au luat la ceartă niște iehoviști îndoctrinați, cu eterna vorbă, care se aplică din păcate la fiecare religie: dreapta noastră credință. Prevăd că ecumenismul lui frere Roger și a lui Steinhardt va fi doar un vis...Am și citit, l-am văzut și pe părintele Serafim Man, un adevărat model de cuvioșenie în acest secol al zbaterilor demonice.
La întoarcere am venit cu un călugăr ce ne-a adus taman până în Baia Mare. Conduc băieții, nu glumă! Dacă ei respectă Decalogul, cu siguranță legile rutiere nu. Pe un drum național, 130 la oră cu duba, curbe luate ca un puști teribilist,și totuși, am observat că avea experiență multă.

Până vineri, sunt plecat la Rohia, departe de civilizație și (sper) aproape de Dumnezeu.Un drum pe care mi l-am propus de mai demult, si iată, astăzi îl voi face.

salut,
stai jos puțin, aici pe bordura
viselor purtate de avioane decolate.
sunt încântat de cunoștință. te voi învăța
cum să îți deschizi ochii prea pironiți de ritmie,
de oboseală. e altceva.
știu, îți simt pulsul libertății
zvâcnind în vene, în capilare, între urechi
sensibile la săruturi; îți simt greul ce
apasă fantasmic privirea ta.

ia loc. ține putin frunza de mentă,
desfă-i toți porii, lasă-i să-ți inunde nările,
să stii, că stai-
nu e vis, e doar aromă de mentă.
(poti simți orice, dar nu mirosul mentolat
din serile calde)
privește cu zâmbet cum alți fanatici cad în noroaie
de irealitate, cu un zâmbet adormit
și nestins timp de visare.

pune puțin ceai, și uită-te cum
culoarea difuză a laptelui se amestecă la fel ca sentimentele
dilatate, crescute în neștire.
hai, să gustăm străzile orașului provincial
noaptea, să ascultăm sfaturi
în spatele teatrului
să mâncăm înghețata topită și să râdem de
vise,
absurdități si comodități.

regăsește-te în aceeași simfonie
de jazz, în care toți simt ritmul,
ritm pe care
îl batem simplu
și improvizăm complex.

Când intri în clasa a XII-a, toţi profii vin cu acelaşi citat comun: "vine bacu', examen serios, pune-te pe învăţat..". Când termini clasa a XII-a, printre flori, banchet şi serenade, uiţi cât/cum mai ai de învăţat. Când vezi cum e organizat bacalaureatul, ştii foarte bine: nu eşti singurul care îşi bagă picioarele în el.
Început frumos, zi de luni cu soare, costum, înghesuială şi percheziţii. Degeaba. Veceurile tot pline erau de fiţuici, iar cel puţin la colegiul "intergalactic" Mihai Eminescu s-a dat o adevărată luptă de clasă. Adică, mai pe înţeles: elevii de la Eminescu au fost comasaţi cu cei de la Liceul de Arte, Teologic şi Sportiv.

Ziua de miercuri înseamnă pentru umanişti (şi nu numai!) proba de istorie. M-am trezit în mijlocul unei gloate de 15 sportivi care nu ştiau să citească o slovă corect, darmite să rezolve subiectul. Supraveghetori care, aţi ghicit, au închis ochii, au lăsat totul să se desfăşoare frumos. "Haideţi, ajutaţi-i şi pe ei, să-şi treacă bacu'". Stai puţin, duduie, eu dacă nu mă consider sportiv nu merg şi mă înham la flotări şi probe de rezistenţe. Gălăgie, cât încape.

Geografie, din nou, aceeaşi atmosferă, aceiaşi prieteni de examen. Măcar că s-a terminat cu bine toată tărăşenia asta. Un examen al paradoxului: şefa de promoţie de la MIU cade examenul deşi a terminat cu 9.8, în timp ce oameni citiţi iau note submediocre la diverse discipline iar gâgâiţii fii de deputaţi (a se citi cu directă referire) iau note delirice. Un sistem bolnav, unde ţi se râde în faţă dacă vrei dreptate.
CIfra mea a fost cea mai sexi posibilă, 9.9.

Închei apoteotic cu vorba lui Ghele: "După bac, după bac"

Check this link.
http://blogs.myspace.com/index.cfm?fuseaction=blog.ListAll&friendId=471830993

Mama lui de bac, pentru câteva zile spun ca şi Jeni Acterian, patetic: "Nu mai am timp nici să visez." Am pierdut şi concertul Metallica.

Cu o întârziere fenomenală (aproape două săptămâni), am ajuns să scriu şi despre graduating day. Moment interesant, pe care îl voi descrie fără a fi foarte siropos sau patetic în exprimare.
Iau totul cronologic, cât mă mai ţine memoria. Marţi seara, serenadă, unde am întârziat datorită faptului că am adormit ca un prunc, iar Răzvan a lungit-o şi el puţin. Nu contează, a fost o seară faină, cu discuţii la macskahaz şi cu pus AC/DC în Score. În Score, Raiul houseului de 2 lei, ritmat pe acelaşi bpm o oră întreagă. Piesă pe care totuşi s-a cam dansat...Dani, deliric, mă ia la discuţii filosofice pe care doar el le poate cugeta, doar în anumite momente, bine alese. Venind acasă cu Roşu, pe la 2 noaptea, vedem cum un peşte îşi bate femeia în mijlocul drumului, pentru "egy millio laj szopas".
Miercuri, definitivat medii, chestii, trestii, împărţit sonete (o chestie pe care doar în Ardeal o găseşti, invitaţie la graduating day) şi scris în album. Joi dimineaţa abia am putut dormi cât de cât. Am mers cu directoru' în turn, să vedem care-i treaba, în timp ce roşu înjura sistemul de numa' numa'.

Ziua absolvirii. Am apucat-o să o văd şi pe asta, după opt ani de veteran în Eminescu. Am avut costume de romani, imperiali şi cred că XII F a făcut furori la capitolul vestimentaţie şi ieşire (cu porumbei). Mai haotic a fost un mic moment de sincopă din culise (coşul de flori pe care l-am învârtit din stânga în dreapta). Totuşi, nu am fost generaţia blestemată, deoarece am avut parte de soare, la fel ca în toţi cei opt ani de terminare. Am ieşit imperial, ca şi gladiatorii în arene, în aplauze şi urale, în timp ce amfitrionul (directoarea) ne striga pe nume. Din păcate, costumul s-a supraîncălzit deoarece a fost conceput din materiale sintetice. Greşeală a infailibilului Inedit!

Premiu I cu 10 :D şi pentru premiul de la internaţională. Am primit drept cadou două rame cu poza şcolii, unde am scris cu pixu'peste "prestigiul şcolii". Venire acasă, poze cu rudele, cafele, sarmale, platouri, tort. Urmează a doua rundă, banchetul. Cei din B, luxos, elegant cu limuzina. Cei din C, şmecher, wild, cu motocicletele. Cei din F, şucari, balcanici, cu TIRul, răsunând a piese, coborând pe lăzi, cât se poate de imperial şi aici.
Eh, banchetul a fost într-o locaţie intimă,s-au spart pahare, s-au produs combinaţii peste combinaţii, cât se poate de neaşteptate. Nimeni, din câte ştiu nu a borât, mici incidente au fost, dar nu mari. Nu a fost bere, în condiţiile în care au fost marile călduri (oameni care nu ştiu aprecia frumosul), ci doar whisky, vin, care erau cât se poate de "răcoritoare".
De aici, direct la şcoală, unde am fost primi, am servit-o pe doamna Gigelia cu pălincă, am băut cu statuia lui Eminescu şi s-a dansat până la 10 dimineaţă, când domnul director ne-a dat afară. Deliric! Pot spune că a fost unul dintre cele mai faine bancheturi din ultimii ani, cunoscând bine situaţia generaţiilor antecedente. Urmează în câteva zile, bacalaureatul şi alte minuni.

"Trăiască Regele
În pace şi onor
De ţară iubitor
Ş-apărător de ţară"










Vinerea trecută am aflat, printr-un apel fulger de la Răzvan Roşu că suntem invitaţi la Regele Mihai. What? How come? Ideea ne-a venit undeva prin ianuarie februarie, la casual pub, că probabil nebunia nu ne venea dacă eram treji. El a dres şi a scris e-mail unui reprezentant al Casei Regale, care joi seara i-a răspuns favorabil (mailu era să fie şters).
Ne pregătim cum se cuvine. Recunosc, am citit în romane faza aia clişeică "mergeau cu emoţie înspre un loc", dar nu am simţit-o niciodată. Acum însă da. Ştiam că voi da mâna cu un om distins, cultivat pentru a fi Rege, un gentilom care nu bea şpriţ la golden blitz şi nu râde ca proasta în sat pentru a părea de gaşcă, iar mai apoi să îţi tragă clapa.
Sâmbătă seara discut cu Roşu cam ce ar trebui să facem, un spectacol, ceva, să nu mergem cu mâna în fund. El şi-a pregătit partea moţească, jocuri, hori, cântări din tulnic, iar eu urma să-i recit o poezie, acompaniat de fluier.
Luni dimineaţa, la 4 îl iau pe clarinetistu' Mânzucu', pe cameraman şi ne îndreptăm spre Carei, de unde trebuia să luăm microbusul spre Săvârşin, cu escală la gara din Marna. Baiu' fost-o că şoferu' nu a venit şi am strâns un pic din cur ştiind că fără el la Rege nu ajungem.
La urmă, tot a venit altă maşină, mergem spre Marna şi luăm moţii adormiţi. Lelea Victoria, o cunoscută descântătoare şi femeie de viaţă, a sfinţit maşina cu apă, iar când am venit, cu jinars. Drumul spre Săvârşin a fost destul de cuminte, repetând în cor "Trăiască Regele" şi ascultând bancurile lui Marius.
Ajungem "exactly on time" ne schimbăm, ne îmbrăcăm la patru ace domnii, iar moţii "la opincă şi obdială" şi ne luăm ustensilele pentru a-l vedea pe Rege. Cu atenţie şi cu sfială intrăm pe domeniul regal, ne aşezăm pe terasa unde vom prezenta spectacolul regelui. Surpriza cea mare a fost că regele nu auzea prea bine, dar Răzvan a reuşit să ne prezinte, să spună ce dorim şi de ce am venit tocmai din Sătmar. A urmat cântarea din tulnic, jocul şi horitura tradiţională, spusă cu patos. Bătrânul Niculaie a Petrii, de 84 de ani şi-a spus punctul de vedere cu o trăire pe care doar străbunicul cred că ar fi avut-o.
M-am dus în faţa Majestăţii cu emoţie. Cu trăire. Aude slab, dar a înţeles ce i-am spus, că sunt onorat de faptul că sunt al doilea membru din familie care să ajungă să îl vadă pe rege după fratele străbunicului, din Garda Regală. I-am recitat "noi toţi" şi mi-am dat seama de luciditatea sa mentală, care este mult superioară fizicului. El, întocmai ca un înţelept, concentrează idei mari în fraze scurte. Lelea Victoria a uitat de ştergare, iar Nistea a păruit-o verbal până când a venit cu cadourile. În timp ce ele veneau ca egiptencele cu cadouri, o băbucă îi spune "Majestate, sănătate să aveţi", la care el..."Sănătatea ţara să o aibă, nu eu". Sacrificiu de sine! Un învins al sorţii.
După care, poze, poze, poze, unde a avut răbdare să stea în soarele torid de iunie. La final, am cântat mai fără vlagă, cu falsetto, un "Trăiască Regele", dar din inimă. Regele a lăcrimat.

Drumul înapoi a fost mult mai bolund. Bătrânu a ţucat o uiagă de pălincă după care ne-a zis cum e cu femeile, cum a luptat în al doilea război mondial, la cavelerie, şi cântări moţeşti erotice. În benzinărie, am jucat de nu am mai putut, şi la Ciumeşti, iar în Marna am intrat "pă sistem".

În aceste zile, în "capitala culturală a Ardealului" are loc Festivalul Internaţional de Film din Transilvania (Transylvanian International Film Festival), o manifestare de amploare, ce doreşte a fi echivalentul unui Locarno, Berlin sau Istanbul, primele centre cunoscute pentru cinefili. Clujul vede filme foarte bine cotate în toate cinematografele din oraş precum şi prin proiecţii în aer liber, dar alţii au şi ocazia să vadă manifestările de tip underground, cu scurtmetraje din ţări mai puţin cunoscute publicului comercial.

Personal, nu am avut cum să ajung la TIFF, din cauza mai multor baiuri şi angajamente, plus bacu'. Totuşi, în spiritul ripperului de pe torrente, mi-am scos şi eu nişte filme pentru a vedea ce oferă acest festival. Indeed, dacă aveţi ocazia, mergeţi. Merită.

Lebanon-2009 Un film despre război, privit nu din perspectiva bravilor soldaţi cu care ne-a obişnuit Hollywood-ul, ci din prisma unor tineri care abia au ajuns la bordul unui tanc. Spaima ia locul şablonizatului curaj de care toţi trebuie să dea dovadă în armată. Se observă de asemenea jocuri de culise, denumiri abstracte, codate pentru fiecare unitate ce trebuie să îşi realizeze scopul, fără a cunoaşte viziunea de ansamblu.
Un film în care armata este prezentată cu toate sechelele pe care le impune. Tanchiştii sunt în fond nişte copii maturizaţi prea devreme, unii dintre ei încă mai dorind să îşi anunţe mama că sunt încă în viaţă.
Perpectiva camerală este uimitoare. Puţine filme reuşesc să focalizeze mizeria tancului sau drama oamenilor cu o justeţe uimitoare. Regizorul Samuel Maoz foloseşte metoda "camerei din lunetă" pentru a reda în mod natural detaliile pe care doar Ygal, lunetistul le vede.
Dezavantajul acestui film îl constituie cadrul relativ restrâns, dedublat doar de mediul de război exterior. Toate poveştile şi discuţiile se desfăşoară în carcasa de metal, iar veştile sunt aduse de către acelaşi comandant.
Filmul a avut o bună receptare critică, The Guardian numindu-l un "foarte bun film anti-război", iar The New York Times completează, prin caracterizarea "o uluitoare operă cinematografică". De asemenea, a câştigat "Leul de Aur", premiul oferit în cadrul Festivalului de Film de la Berlin. Regia este semnată de Samuel Maoz, iar în rolurile principale joacă Oshri Cohen şi Itay Tiran.

Capitalism-A true story. Acest documentar evidenţiază foarte bine relaţia cauză-efect care a dus la situaţia economică mondială. Regizorul Michael Moore reuşeşte să prezinte un scenariu care pare rupt din teoriile comerciale ale masoneriei într-o manieră cât se poate de plauzibilă. El porneşte de la premisa faptului că democraţia este un lucru total diferit faţă de capitalism. Acesta reuşeşte să altereze principiul suveranităţii naţionale. În fond, documentarul ne arată cum pe timpul crizei 1% din populaţie (procentaj reprezentat de directorii marilor concerne internaţionale sau politicieni) reuşesc să se dezvolte mult mai bine. Cadrele oferă argumente solide în favoarea desfiinţării acestui sistem, în favoarea nu unui comunism distructiv, ci o cooperativizare la nivel microeconomic.
Suntem obişnuiţi să scandăm democraţia în cadrul statului, dar la locul de muncă are loc în fapt cel mai acerb sistem al oligarhiei. Puterea e în mâna unui grup restrâns de oameni care administrează banii după bunul lor plac. Documentarul este presărat de câteva acţiuni de frondă, precum cererea intervenţiei poliţiei în cazul celor mai mari infractori: bogaţii politicieni.
Filmul a fost nominalizat şi el la Leul de Aur, dar a pierdut în faţa filmului "Liban", acordându-i-se doar distincţia "Leoncito d'Oro" (Micuţul Leu de Aur).

Acestea sunt doar o parte din delirul cinematografic pe care Clujul îl oferă în această săptămână. Festivalul cuprinde diferite secţiuni, precum scurtmetraje, filme româneşti, maghiare, clipuri, dar de asemenea şi manifestări din zona literară, prin lansări de carte sau concerte de muzică alternativă (alternaTIFF).

Am revenit de câteva zile în milenarul orăşel cu iz vienez, unde rareori se petrece ceva. Da, Sătmarul, loc de periferie şi pentru unguri, şi pentru români. Totuşi, e locul de unde mă trag.
De aici am pornit spre Constanţa, destinaţia finală în taman celălalt capăt al ţării. Aici s-a desfăşurat Olimpiada Internaţională de Limbă, Comunicare şi Literatură Română. Gară, pustietate, doar un grup care se pregăteşte de AC/DC. Aflăm că trenul va ajunge în podu' Gării de Nord cu întârziere. Victor mă aşteaptă o ţâră la gară, mai stăm la o poveste, un pic aşe.. Şi întârzierea a fost. Am pierdut, of course, legătura spre Constanţa, dar am dres-o cumva, cu biletele şi cu tutele de la bucureşti.

Faza mai faină începe pe trenul accelerat Bucureşti Constanţa, când am asistat la o adevărată familie desprinsă din schiţele lui Caragiale. O combinaţie de Bubico, mamă proastă, tată fătălău, prunci hiperactivi, narcotică ce stătea vizavi de mine şi alcoolicul care s-a culcat la Cluj, s-a trezit la Timişoara, merge la Bucureşti, dar e la Constanţa.

Ajungem la mare, un scurt tur, dorinţă de a termina proiectul, oameni însă nexam. Mă duc pe faleză, iau o ciorbă de peşte, se mai adună lumea, aflăm că urma să muncim la proiect a doua zi, în sfântă zi de sabat. Bineînţeles, în ziua aia cred că am fugit mai mult decât toţi pruncii de a cincea la un loc, am băut cafele cât se consumă în tot Art Cafe timp de o oră, dar am reuşit să terminăm, sub presiunea ceasului. Seara, plimbări cu Ioana (Focşani) şi Alexandra (Piteşti), pe faleză, lângă cazinou, pe stânci stângi.

Duminica a însemnat relaxare, plimbări ca astmaticii pe faleză, pregătiri mentale (sau nu?) pentru ce zilele de foc. Deschiderea a fost pompoasă, nu am reuşit să învăţ mare lucru din ea, decât cum se dansează pe la aromâni, cu un iz puternic de manea ce se pune la majorate când sunt toţi beţi. A, şi prunci de 5 ani care defilau în uniforme legionare. Toate acestea completate de o ploaie torenţială, ce ne-a udat şi inima.

Luni. Probă. Cafea. Subiecte interesante, am greşit ca prostul la gramatică-grilă, dar de eseu sunt mulţumit. Nu m-am răbdat să nu intru puţin în alde comparatei, universalei, făcând paralele hahaha! de la Platon la Dvorak şi Wagner. După masă, ne-au dus la fregata maria şi pe b(d)ricul Mircea, unde însuşi Băsescu a făcut şcoală. Seara, din nou faleză, poveşti despre nimic, etern şi tot.

Răzvan mă sună marţi dimineaţă pentru a mă întreba care este situaţia actuală a olimpiadei. Mă hotărăsc. La oral, voi vorbi fără retorisme, citate şi patetisme ieftine, despre Ardeal. Despre ceea ce mă caracterizează în această societate de tranzit nebună. The so called "Jurnalul peregrinului transilvan". Am avut un dubiu la finalul discursului, dubiu care mi-a crescut atunci când Ioana a ieşit şi ea.
Pe după masa, după ce am tras un somn bun în timp ce alţii vizitau Constanţa şi Mamaia, s-au afişat rezultatele. Oficial, locul 2. Nu îmi venea să cred. Din mai multe motive. Însumat, adunat, scăzut şi însutit, am avut 113,33 de puncte din 120: 107 scris, 115 oral (!!!) şi 120 proiect. O situaţie frumoasă, la o diferenţă de un punct de locul 1.
De ce nu îmi venea a crede? Anul trecut, după internaţională, am dormit la Andy Mureşan. Când m-am întâlnit în metrou la Crângaşi pentru a mă ajuta cu bagajele, mi-a spus că a visat că am luat locul 2. De fapt, anul trecut, la individual luasem locul 4. "Lasă, va fi la anul.!", previziune care iată, s-a adeverit.
În ultima seară ne-au încântat fetele de la Blaxy Girls, deşi atmosfera a cam fost una de nuntă rahitică. Pe la 3 dimineaţă fugeam la farmacii după medicamente (pe care le-am şi primit greşit), iar a doua zi la premiere eram ca un mort viu. Un gust amar la final, despărţiri, memorii, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima mea olimpiadă din viaţă (doar dacă nu se repetă anul, din cauza guvernanţilor).

Tot respectul grupului, care au constituit proiectul Itinerarii culturale: Fulga Adelina (Botoşani), Toia Claudia (Bacău), Marin Bianca (Oneşti), Alexandru Ioana (Focşani), Burtan Laură (Bucureşti), Denisa (Feteşti). Ni s-au alăturat Cârjă Mihai (Suceava), Crai Alexandra (Piteşti), Leon Alexej (Constanţa, Moldova, whatever, organizatorul concursului), Marilena (Chişinev, Rep. Moldova), Nicolina (Odessa, Ucraina). Să nu uităm de cuplul Berlovan-Ludmilla.

Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?

curg întinsele ticăituri ale atemporalităţii, topite
înspre o curgere a canalului care
tace şi înghite, înghite şi topeşte,
topeşte şi tace.

cu noi stă amintirea unor valuri
din alte mări, care ne sting amintirile şi ne ating
primele clipe ale unei vieţi aprinse (urlăm,
plângem).
eclipsa solară trudeşte un timp nou, în care florile,
cuvintele şi ideile vor trudi alături
de sunete joase,
poeme în game minore şi culori pastelate, uitate de pictorul
prea grăbit să schiţeze ochiul.

până atunci, stăm, batem acelaşi ritm,
tac, tac,
tac, tac,
de şaizeci de ori pe secundă,
tac,tac,
tac,tac,
de şaizeci de ori pe minut,
de şaizeci de ori pe oră,
niciodată nu reuşim să-l pricepem
tac, tac,
niciodată într-un an fricos.

curgem cu fricoase timpuri,
în murdare canale, cu dejecţii obsesive
în veşnicul pământ, dar unii mai lăsăm
acea boare de parfum a florilor
pe care cândva, le-am sărutat în veri şi
primăveri cu soare neeclipsat.

te temi de invocaţii, de spirite şi de alte
nocturne în care te poţi ascunde de chipul meu,
de lumina lumânărilor, de stingerea unor pseudo
oameni care vor
da, vor
să te ascundă departe, în spaţiu alb
în topitura cleioasă a mâinilor. eu doar
vreau să văd albul ochilor tăi negri.

te temi de invocaţii, de suflete şi de alte
diurne în care te poţi vedea cu chipul meu,
în lumina becului, în aprinderea unor pseudo
oameni care vor,
da, vor
ştii toată povestea.

mă tem de mine, de ale mele invocaţii, de trup şi alte
mirosuri ce îmi cad aiurea, seara când
cadenţat aud marşuri militare şi funebre
veştminte ale unor aiuriţi trecători din moarte
în moarte
prin moarte.

Noi toţi, ne temem de invocaţii,
de suflete,
de trupuri şi de spirite pentru că ştim
suntem aiuriţi, prăfoşi, şi bineînţeles,
din praf venim târându-ne (prin semne/
printre lumi false,
anoste, dar putem vedea,
peştera, zidul unei lumi unde
fug, fug, fug
idei, suflete,
trupuri
spirite.