Motto:
"Leave me out with the waste
This is not what I do
It's the wrong kind of place
To be thinking of you
It's the wrong time
For somebody new
It's a small crime" (Damien Rice-9 Crimes)
And I've got no excuse

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo se trezeşte la fel de încercănat, încercând să îşi domolească puţin somnul cu o cafea tare. Nimic nou. Acelaşi oraş din care va pleca pentru câteva zile, de unde nu vor mai suna clopotele ce cu măiestrie de câţiva ani le mânuieşte ca nimeni altul din ţinut. Clopotele catedralelor ce încă se înalţă înspre cer. Clopote ce anunţă oamenii, că răsare soarele. Unii, mai inventivi, au ceasuri deşteptătoare şi nu au nevoie de clopot. Sau de Dumnezeu.

În acea dimineaţă de joi, Quasimodo pleacă. Se ascunde în vagon din orăşelul în care e privit ca un specimen grobian, ce anunţă putrefacţia. Caută o lume mai bună. Sare din tren undeva în jurul unui port, poate va reuşi să lucreze ca un hamal. Bagajele îi vor roade mâinile care nu sunt deprinse cu greutăţi de ridicat. Merse la o geamie, unde...l-au acceptat, ca un înlocuitor. Avea ocazia să cunoască o cultură diferită, o lume nouă, feţe noi şi frumuseţi ce se vor dovedi a fi nebănuite.

Sorbi în după amiaza de vineri marea, de pe nişte stânci ce sfidau ţărmul cu stoicism. Pe o terasă, într-un restaurant care reflecta lumina mării, văzu doi ochi care în străinul lor păreau foarte cunoscuţi.
Atunci o recunoscuse pe Esmeralda, femeia frumoasă pe care a mai văzut-o de câteva ori în viaţă când mai mergea să bată clopotele în ţinuturi diferite. Esmeralda i-a recunoscut chipul obosit, om care nu a văzut în viaţa lui altă frumuseţe şi fericire în afară de statuile catedralelor catolice şi săseşti. Pentru prima dată, a constatat frumuseţea la un nivel ce depăşea chiar turlele bisericilor, undeva înspre cer. Desigur, aducea vraja unor lumi noi, mirosul unor tărâmuri diferite.

Mirarea cocoşatului a fost mică atunci când a constatat cu câtă fineţe reuşeşte să tragă clopotele, într-o armonie universală, fără prea mare efort. Popa ar fi zis că-i lucrătură diavolească, dar pentru el, era cea mai mare dovadă a sacrului. Clopote mari, mici, armonii majore, wagneriene, minore, marşuri şi chiar cuvinte reuşea să transmită din sforile ce se învârteau într-o frenezie extatică.

Şi, după cum ştim din povestea pariziană, cocoşatul are dreptul de a fi regele carnavalului din port pentru o zi. O zi în care va fi aclamat de anteriorii săi duşmani, care îl băteau pentru că avea mâini diforme şi va fi felicitat de cei care îl înjurau zilnic. Chiar şi drogaţii ridică şepcile în semn de onor. Da, faima, cocoşatul...primeşte tablou cu picturi cu păduri de pini ce se îmbibă cu lumină, bani, mâncare...şi el, spre seară priveşte marea. Neantul ce se aşterne când nu distingi apa de cer. Se urcă pe stâncile unde obişnuia să se ascundă, la umbra unui decăzut palat de pe malul apei. Pentru o zi, a putut să îi simtă mâinile Esmeraldei, respiraţia în ceafă şi să îi asculte poveştile pe care le-a trăit în lumea sa. Ce vor face în 10 ani. Ce au făcut în anii lor de trăit. Ce clopote au ascultat. Când au privit cerul şi lumea.

Şi într-un moment, Esmeralda şi-a făcut magia şi a dispărut. În neant, în noapte, plecând pe alte meleaguri. Quasimodo cu mâinile sale nătângi a rupt un trandafir ce i l-a dat în ultima clipă. Poate a fost aruncat, poate s-a păstrat uitat printr-un colţ de caiet. Ţiganca frumoasă s-a reîntors în al său oraş, fermecându-l pe Phoebus.

Quasimodo stă acum în acelaşi orăşel, în timp ce bate clopotele în fiecare dimineaţă. Printre prietenii săi de piatră, a apărut o sculptură cu trăsături ce îi aduc aminte de o lume apusă. Oamenii totuşi încă se mai miră de bătaia fantastică a clopotelor sale, neştiind că undeva, există o ţigancă ce ştie să facă acest lucru mai bine. Quasimodo trăieşte alături de statuile sale. În aceeaşi lume.

Is that all right?