curg întinsele ticăituri ale atemporalităţii, topite
înspre o curgere a canalului care
tace şi înghite, înghite şi topeşte,
topeşte şi tace.

cu noi stă amintirea unor valuri
din alte mări, care ne sting amintirile şi ne ating
primele clipe ale unei vieţi aprinse (urlăm,
plângem).
eclipsa solară trudeşte un timp nou, în care florile,
cuvintele şi ideile vor trudi alături
de sunete joase,
poeme în game minore şi culori pastelate, uitate de pictorul
prea grăbit să schiţeze ochiul.

până atunci, stăm, batem acelaşi ritm,
tac, tac,
tac, tac,
de şaizeci de ori pe secundă,
tac,tac,
tac,tac,
de şaizeci de ori pe minut,
de şaizeci de ori pe oră,
niciodată nu reuşim să-l pricepem
tac, tac,
niciodată într-un an fricos.

curgem cu fricoase timpuri,
în murdare canale, cu dejecţii obsesive
în veşnicul pământ, dar unii mai lăsăm
acea boare de parfum a florilor
pe care cândva, le-am sărutat în veri şi
primăveri cu soare neeclipsat.