Filmul Agora reușește să înfățișeze o altă latură a creștinismului. Una care este perfect validă, în condițiile în care în secolul IV numeroase facțiuni religioase desprinse din doctrina mamă doresc să își impună propriile canoane. Acestea sunt deosebit de violente și parcă îmi amintesc de dictaturile sud-americane contemporane, ce răstoarnă un sistem tiran pentru a-l înlocui cu un altul, sub veșnica tutelă „Viva la Revolucion!”.
Acțiunea se desfășoară în Alexandria de la sfârșit de perioadă antică, în momentul divizării Imperiului, sub Iustinian. În acest cosmopolit oraș locuiesc greci, adepți ai vechiului cult politeist, evrei și creștini, fanatici sau care au adoptat această religie doar strict formal. Vedem cum creștinismul factual reușește să modifice viziunea atât de radical, sub egida veșnicei „așa stă scris în scripturi”, când de fapt e o hermeneutică bolnavă a unui verset.
Momentul dramatic este cel al căderii bibliotecii din Alexandria. Adepții filosofiei încearcă să salveze manuscrisele; cetele de creștini sunt prezentați aici cu trăsături noi, chiar violente, amintindu-mi de hoarde de tătari care năvălesc fără nicio noimă, pentru o cauză neștiută nici de ei prea clar. Ca să nuanțăm puțin problema, putem spune că este decăderea Cuvântului în simplu cuvânt de stradă, de revoltă. Din cauza necunoașterii, creștinii afirmă că doar Dumnezeul lor este adevărat și urmează întocmai ca evreii, în confruntări, conform dictonului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
În această situație, filosofia este luată în derâdere, chiar și în cadrul proceselor dintre cele două mari facțiuni religioase. Asistăm funny thing la un regres științific; masele sunt dominate, ca în orice situație de criză sau de război...

....ca și astăzi, of course. Ducem lipsa unor profeți, iar când apar statui de plastic în locul lor, le luăm drept de aur. Vedem o Românie (of course, nu numai) debusolată, cu aceleași știri de acum șase luni, cu clipuri ieftine și penibile de pe youtube repetate la isterie (nu știu, nu știu d-astea); ori suntem fără țeluri idealiste, ori le avem prea mult, și nu suntem cu picioarele pe pământ.
La fel ca și în vechea Alexandrie, distrugem și noi biblioteci virtuale sau reale. Nu, nu acuz drepții creștini (puținii care au mai rămas), ci, la fel ca și filmul, acuz oile, care nu gândesc ceea ce citesc sau aud, ci doar reproduc. Chiar astăzi am văzut un clip (am un lapsus), cu un tip ce pune în fața unor oameni un televizor ce reproduce chipul său. Oamenii privesc fie uluiți, fie indignați; scopul clipului este de a înfățișa tocmai acest behăit de care toți dăm dovadă prin refuzul de a gândi ce primim. Doar de a rumega.