de fiecare dată când citești, te-ai aștepta
să auzi
unicorni zburând, să te proiectezi în lumi
doar de alții știute, de trei ori te scufunzi.
în apă,
să devii
albe cântece
ce vine să ne vindece
să îți spargă timpanele,
să îți șteargă retina,
să îți dizolve creierul.

de data asta nu.

de data aceasta, noi toți suntem vinovați
suntem vinovați de a visa la stele,
vrem prea mult să privim luna și să ștergem
(fatal
inconștient
din amneziile anterioare)
imagini
eidolonuri ce progresiv ne fură ochiul,
ne dizolvă cuvintele și ne bâlbâie mintea.
gândim în zece mii de ritmuri.
ne încălțăm în sute de adidași.

de data asta

noi toți suntem vinovați,
avem aceeași sentință care ne scufundă moartea,
ne apasă direct în pământ
ne leagă piatra de moară și
pac! uită-ne pe fundul mării.
vrem să ne amăgim,
dar

de data asta

nu putem. nu există nicio clauză liberă, niciun alineat
ce-l putem evita.

de data asta

nu putem striga:
-Uitați, aici s-a greșit. Eu nu...

și putem lipi afișe, să strigăm la fel ca francezii în 67
să avem tricouri cu che și marx,
să facem revolte, revoluții,
să ne luptăm cu morile de vânt,
dar nu putem uita
nici de data asta
că totul e zadarnic.
procesul e pierdut.

2.recursul
de câteva ori, nemulțumit de sentință
un individ ce își hrănea laptopul cu gândurile sale,
a strigat și el.
a lipit afișe. a construit utopii.
doar lui i s-a aprobat recursul.
fără avocat. o singură pledoarie.
(derizorie de fapt, ca în procesele lui Stalin).
își scoase laptopul, citi cu voce tare
cu tremur în glas și răgușeală:
”eu vă cer
să nu uitați de cei
ce s-au iubit în păduri,
în malluri și în mașini decapotabile.
nu uitați..”

sentința:
cuvintele au fost și ele închise,
iubirea o dată cu ele
judecata- un absent fenomen
o constatare de note,
râuri de schițe și grefiere urâte
care (singurele) au supraviețuit procesului.