În această situație apare Rene Wellek, care va publica în anul 1949 alături de Austin Warren lucrarea „Teoria literaturii”, în care subliniază faptul că unilateralitatea unei abordări care explică toată opera unui autori printr-un eveniment biografic sau social-istoric este complet eronată, dar și că abordarea intrinsecă impune numeroase limite în înțelegerea textuală. Autorii acestui studiu privesc lucrurile într-o manieră perspectivistă, care neagă teoriile ciclice prezente la Oswald Spengle sau Arnold Toynbee. Se afirmă răspicat faptul că trebuie abordată literaritatea, ca problemă principală a esteticii: „atenția noastră se va concentra asupra operei literare însăși” . Literatura comparată a devenit în opinia criticului american un mare amalgam, cu tendințe dintre cele mai diverse, după cum am constatat mai sus. Astfel, în 1950 se disting următoarele curente:
1. formalismul rus.
2. Geistesgeschichte și stilistica germană.
3. Noua critică americană.
4. critica mitică arhetipologică jungiană.
5. critica psihocritică.
Între psihologia autorului și opera literară, pe de o parte, și obiectul estetic, pe de altă parte, există o „prăpastie ontologică”. Într-adevăr, contextualismul nu poate explica în mod cert și finit problema literară. Din păcate, acest tip de cercetare și de viziune a problemei este cel mai popular și des întâlnit în manualele școlare sau în lucrările populare de literatură. Cinic, dar adevărat, Wellek compară munca criticului la momentul scrierii cărții cu o muncă migăloasă de arhivist, în care se cere doar să se înregistreze pe hartă niște rețele de relații literare. Adevărata cercetare literară nu se ocupă de fapte inerte, ci de valori și de calități.
La nivel teoretic, asistăm la o normalizare. Se instituie termenul de „literaritate comparată”, iar ca și consecință, critica nu trebuie să facă o disociere între aspectele formale și cele de conținut ale criticii. La nivel practic Rene Wellek nu ne-a oferit un exemplu de studiu aplicat de literatură comparată. Drept urmare, ecoul nu a fost mult prea mare în mediul universitar american care evită problematica directă a abordării literarității și se avântă înspre probleme și polemici care deviază mult de la acest principiu. Au loc dezbateri efervescente în acest context, dar fără a avea vreo urmare concretă la nivel metodologic.
Disputa ideologică și politică dintre SUA și Războiul Rece a cauzat indirect o explozie instituțională de catedre de literatură comparată. În urma legii National Defense Education Act, promulgată în 2 septembrie 1958, se vor finanța masiv instituții de învățământ superior din America și se vor înființa secții de acest tip. Acest boom face ca în câțiva ani statutul domeniului să devină mult prea incognoscibil pentru criticii literari avizați, cu o experiență mare în domeniu. În această situație se va impune un raport normativ care să stabilească anumiți itemi sau cerințe de studiu pentru nivelul undergraduate, graduate și PhD. În raportul Levin din 1965 se discută dacă această materie trebuie abordată la nivel instituțional ca departament, subdepartament sau catedră. Se cere un echilibru în studiul universitar între studiul limbilor clasice și cele moderne. Raportul Greene din anul 1975 este tot unul ce dorește să uniformizeze nivelul de studiu, dar propune pe lângă studiul limbilor în original, a manuscriselor, pentru a realiza un studiu valid, și înființarea unei comisii de 15 comparatiști prestigioși aleși „pentru munca lor, pentru raționamentele lor și pentru echilibrul lor” .
Dacă rapoartele acestea au avut ca scop principal sedimentarea instituțională, raportul Bernheimer din 1993 are scopul declarat de a stârni polemici: „am fost de acord de faptul că vroiam să scriem un raport care să cauzeze controverse, nu unul care ar dori să găsească un confortabil loc de mijloc” . El apare în contextul unei degajări culturale a anilor 1990, în care apar noi forme de exprimare artistică. Astfel, programul precedentelor este retușat, abordând probleme precum comparația media, istoria artelor sau realitățile virtuale. Totodată, trebuie încurajată migrarea extradisciplinară din lingvistică, filosofie, istorie sau istoria artelor. Fenomenul literar nu mai constituie un centru viabil al cercetării, iar textul este privit ca o simplă practică discursivă printre multe altele. Totodată, în acest raport se neagă principiul de a reveni la „Marile cărți” a lui Harold Bloom .
Enunțul lui Bloom poate suna deosebit de conservator într-o lume a democrației și a liberalizării excesive. Pe de altă parte, curentele critice moderne, după cum susține în „Canonul occidental” , au pus accent mai degrabă pe context sau formă în detrimentul valorii estetice. Textele de valoare nu vor oferi o plăcere facilă, un acces imediat în cadrul cunoașterii, ci presupune o inițiere oarecum labirintică textuală. Critica literară ar trebui să fie un fenomen elitist, aristocratic, nicidecum democratic. Astfel, un text de valoare nu oferă plăcere, ci neplăcere sau o plăcere mai greu de obținut decât cea oferită de un text facil.
Într-adevăr, ne putem pune întrebarea justă: unde este valoarea estetică atunci când critica feministă ridică în slăvi un text oarecum minor? Criteriile sale critice sunt în favoarea literarității, reluând aceeași partitură a „înstrăinării”: „Literatura nu e doar limbaj, e voință figurativă, motivație a metaforei, definită cândva de Nietzsche ca dorință de a fi diferit și de a fi altundeva” .
Totuși, canonul trebuie să aibă o anumită permeabilitate, lucru negat cu vehemență de către Bloom. El afirmă chiar că extinderea canonului înseamnă astăzi distrugerea lui. Dacă ducem mai departe acest raționament, constatăm că astăzi nu se scrie deloc literatură, dacă ea nu își are loc în canon! Tocmai de aceea se neagă întreaga teorie a lui Harold Bloom în raportul Bernheimer, care dacă nu ar avea o viziune într-atât de draconică asupra literarului, ar putea constitui un punct de interes viabil.
Alături de el există și alții care se angajează de aceeași parte a baricadei, ce vor da răspuns raportului Bernheimer. Anthony Appiah va sublinia necesitatea unei armonii duale între literaritate și teorie. Țelul principal al studiului literaturii comparate nu trebuie să fie teoria, care ajută doar într-o anumită măsură doar. De asemenea, anunță deschiderea medie spre alte domenii conexe ale artei: „nu văd niciun rău în abordarea filmelor și a muzicii, a dansurilor și a gusturilor care sunt într-o relativă izolare față de înaltul canon literar” . O asemenea afirmație poate fi puntea de legătură între extremitățile criticii literaturii comparate. O altă voce care „acompaniază” dorința de a păstra literaritatea ca obiect principal al discursului, este Michael Riffaterre . Pe un ton oarecum imperativ, el precizează că este urgent ca literatura să revină ca centru al discursului, culturii și ideologiei, deoarece elementul literar le acompaniază pe toate acestea .
De departe, cea mai pragmatică poziție o are Peter Brooks. El își începe articolul cu o poziție foarte interesantă, care ne demonstrează din nou faptul că literatura comparată nu are vreun țel anume. El consideră că niciodată nu a știut în mod exact ce a cercetat, mai ales după ce sistemul comparatismului francez a fost negat. Întrebarea bătătoare la ochi cu care se confuntă până astăzi comparatistul, de la nivelul studentului până la cel al profesorului universitar, este „Și ce compari?”. Acest raport care dorește să stârnească vâlvă,după cum am precizat, nu oferă niciun răspuns valid la această mare dilemă.
Este de apreciat faptul că Brooks nu are în totalitate o atitudine negativă față de raportul Bernheimer. El menționează faptul că documentul încurajează ieșirea din sfera europocentrismului sau abordarea interdisciplinară. Marea problemă pe care o constatăm este aprecierea literaturii doar ca o formă discursivă printre multe altele. În sfera instituțională, literatura nu trebuie sub nicio formă inclusă în domeniul studiilor culturale, deoarece își pierde funcția primară. De asemenea, prin pierderea specificului literar, care mai poate fi diferența dintre ceilalți cercetători și filologi? Această dilemă este ridicată de către critica vieneză Marjorie Perloff, care totodată susține că raportul deviază mult prea mult de la literaritate, făcând apel la scrierile lui Wittgenstein și la cunoașterea directă a domeniului strict de cercetare. Ea dă exemplul filologului care dacă dorește să cerceteze literatura secolului XIX nu are nevoie de cunoștințe de limbă swahili.
Cea de-a doua grupare pe care o sesizăm în această lucrare mizează pe argumentul multiculturalismului și a cunoașterii Celuilalt atunci când susține înglobarea literaturii în sfera studiilor culturale. Mary Louise Pratt vorbește chiar de „cetățenie globală” adusă de către literatura comparată, fiind un loc comun pentru multilingvism, mediere culturală, înțelegere interculturală și democrație. Putem observa cu ușurință influența egalitarismului și a studierii alternative a unor forme de manifestare culturală. Ed Ahearn și Arnold Weinstein extind chiar mai mult acest cerc, afirmând că literatura comparată poate să se ocupe de feminism, studii referitoare la sex, rasă, orientări sexuale și origini etnice. Emily Apter specifică totuși că liantul dintre culturi trebuie să rămână teoria literară, fără să devină însă un depozit steril. David Damrosch se înscrie pe aceeași linie a abordării contextualiste. Elisabeth Fox-Genovese susține răspicat elitismul literaturii comparate, afirmând că dacă nu se păstrează o aristocrație, academiile americane se vor umple de studenți „care au un minim interes în ceea ce facem și o abilitate scăzută de cerceta” . Putem afirma că această afirmație este mult mai justificată decât cea a unui egalitarism de tipul „toți pot realiza literatură comparată”.
Roland Greene, făcând un joc de cuvinte în limba engleză, afirmă că „literatura comparată nu compară doar texte, ci mai mult contexte” , înmulțind numărul celor care susțin interdisciplinaritatea și apelul la alte domenii,cu totul și cu totul diferite față de estetică. Problematica feminismului este abordată de către Margaret Higonnet, care subliniază necesitatea păstrării interesului în acest domeniu, îndemnându-ne boem să „devenim răspântii de drumuri” . Fraincoise Lionnet se înscrie tot în sfera multiculturalității și dorește o reconsiderare a europocentrismului,în favoarea unui geocentrism în care să nu existe așa-numitele literaturi minore, iar cercetătorii trebuie să facă ceea ce simt că trebuie să facă. Articolul ei este foarte poetic, pe alocuri simțindu-se o nostalgie romantică întârziată după lumea polineziană izolată unde „hârtia și creionul continuă să fie cel mai ieftin mijloc de expresie a sinelui, după muzică și povestire” .
În răspuns, Marjorie Perloff arată și cealaltă față a acestei deschideri spre multiculturalism.Ea dă exemplul doctorandului în literatură care nu poate să își găsească niciun fel de slujbă în departamentele de limbă engleză datorită faptului că aparține majorității. „Cererea”, dacă putem să o numim așa, este focalizată înspre cei care aparțin minorității, iar astfel se va realiza o profundă ruptură culturală între cele două stări sociale, dintr-un principiu care paradoxal, dorește să le unească. Mary Russo detaliază anumite consecințe la nivel instituțional care rezultă din raportul Bernheimer,precum și probleme referitoare la bugetul scăzut subvenționat acestui domeniu de cercetare.
O interesantă comparație o realizează Tobin Siebers, în finalul acestui raport, între literatura comparată și Liga Națiunilor, ambele având rolul de împăcare și de aducere la un numitor comun. Dacă privim însă mai departe lucrurile, constatăm cu tristețe faptul că în ambele cazuri asistăm la un eșec. În ambele situații există o tendință mare de toleranță, care va fi în cele din urmă fatală. Oare multiculturalismul și permeabilitatea prea mare a ideilor nu sunt pentru literatura comparată, ceea ce a fost Germania nazistă pentru Liga Națiunilor? Răspunsul ni-l oferă Siebers: „multiculturalismul este bun atâta timp cât este multiculturalismul de tipul potrivit. Acesta derivă din Iluminismul european, care privilegiază hermeneutica și cunoașterea seculară dezinteresată” . Scopul este strict de a conecta intercultural diferite mentalități.
Putem lesne observa faptul că mentalitatea referitoare la teoria literară și literatură a fost vădit influențată de către mediul social și politic. Spre exemplu, primele opere ale lui Derrida au apărut exact când studenții francezi se pregăteau pentru o confruntare cu puterea statală. Nu e deloc de mirare că formaliștii ruși, structuraliștii francezi și teoreticienii germani au revenit la modă: ei „mișcau” vechile osii ale spațiului universitar. Doctrina formalistă a „înstrăinării”, inventată pentru a caracteriza procedeele stranii ale unor poezii, ar putea fi extinsă la o înstrăinare critică a convențiilor. Structuralismul a împins și mai mult această polemică.
După eșecul anilor 1960, ceea ce ia locul rapid este feminismului, ca o teorie șarmantă în care și femeile își asumă propriul rol în cultură. Se vor perinda rând pe rând noul istorism, postmodernismul, teoria post-colonială și psihocritica. Astăzi, dacă literatura mai are vreo însemnătate și nu este „ doar un discurs printre celelalte”, parafrazând raportul Bernheimer, atunci aceasta se datorează mai ales faptului că mulți critici tradiționaliști o consideră locul de congruență într-o lume divizată, care poate (încă) să ne ofere o rară scânteiere a metafizicului. În opinia mea, textul în sine trebuie să devină un loc multicultural în care să îți regăsești propriul Tu. După cum observăm, această doctrină a egalitarismului și a oferirii de șanse și celui dezavantajat cultural este doar o modă. Ca orice modă ea va dispare subit și va rămâne doar în memoria a câtorva nostalgici. Profesorul Paul Fry de la Universitatea din Yale ne atenționează că teoria este în ce măsură putem fi suspicioși de actul de comunicare și subliniază în cursurile sale rolul central al limbajului în varietatea de teorii literare de la feminism, până la studii postcoloniale.