Într-un timp al nerăbdării, anxietății și a ritmului alert cu sute de bătăi pe minut, volumul de poezie ”Buchetul de platină” de Viorel Mureșan (editura Eikon, Cluj Napoca, 2010), oprește cititorul la un răgaz. Este o pauză presărată cu imagini fie ale macabrului, fie ale unui sacru căutat cu fervoare, momente de disperare și de căutare a dublului propriu din ipostază de umbră. Structurarea în trei părți sistematizează ideile principale ale acestui ”buchet” într-o ordine oarecum tematică.
”33 de rime pentru umbră”, din primul ciclu (”Numește muzica ochilor”), realizează o proiecție a unui spațiu denaturat, căruia îi lipsește orice formă a identității. De fapt, poetul reproduce un spațiu citadin, cu indici reperabili încă de la început. E un ”oraș cu pereți fumurii”, comparat cu o ”singurătate-ntr-o nucă”, un loc închis, care ne amintește de atmosfera apăsătoare a unor orașe provinciale, care parcă este reluată din poeziile lui Minulescu. Sunt spații ale tăcerii, unde acțiunile se desfășoară în mod mecanic, automat și sacadat, unde la fel ca și la poetul simbolist, ”orășenii, pe trotuare, merg ținându-se de mână.”. Tăcerea capătă valențe aproape materiale, încât imperativul ”să dispară liniștea din Byblos!” este o notă ascuțită de vioară într-un cântec dominat de sunete grave de contrabas.
Timpul are o greutate infernală și este presărat parcă cu gudron, aducându-ne în față nuanțe de cenușiu: ”vuietul ce răzbate/dispre lunile calendarului pare un cor de frunze mari purtate/deasupra uzinei electrice.” Moartea este o umbră, viața este o umbră, fericirea este o umbră. Suntem urmați peste tot de umbre ale metafizicului, ceea ce Andrei Pleșu le numește punți de legătură dintre divin și om. Poetul caută păstrarea unei legături (care de altfel, e deja pierdută): ”eu priveam cu împrăștiații ochi/din care îngerul a zburat/printre împușcături de mătase.”
Estetizarea scabrosului are loc și în alte poeme care schițează contururi cu păsări moarte și zdrențe, în ”Locul unde se ard gunoaiele”. Și în alte poeme, Viorel Mureșan subliniază importanța instantaneelor și propune un joc al realității cu imaginația: ”ardem fotografiile iar oamenii/din ele/se risipesc pe câmp.” sau ”facem fotografii pentru/morții tineri/însă contururile lor niciodată/nu vă așteptați/să iasă prea clare.” Imaginile vâjâie, se topesc și se refac într-o altă dimensiune.
Jocul scrisului se manifestă și prin aluzii intertextuale atât de folosite de către poeții postmoderni prin referiri directe la texte biblice (”Bucăți din Tatăl nostru”) sau la textele nihiliste ale lui Cioran (”După-amiază de vară”). Ludicul nu lipsește nici el, în situații de paralelism sonor între Pânticeu și pântec (”Pânticeu”), ce ne amintește de lacrimile și Lancrămiul blagian.
Partea a doua, intitulată ”Cartea arsă”, subliniază secretul mesajului poetic. Printre rânduri, se simte cum poetul se adresează direct unui singur cititor, unei entități personale cu care parcă comunică, iar poemul devine neterminat, deoarece așteaptă un posibil răspuns liric. Sentimentul trăirii spirituale este mult mai marcant în această parte. Întreaga realitate este metaforizată și este prezentată în acest ciclu de poeme întocmai ca o pictură cubistă, întruchipându-ne reflexii ale unei proxime realități. Este o stare a scorojirii, a ritmiei care înghite însuși timpul :”în casa noastră/calendarele intrau încet în pereți”.
Din acest mediu, el anunță într-o rezonanță diferită ”Dumnezeu a murit” decât Nietzsche. Îngerii, umbrele oamenilor au plecat, abandonând decisiv lumea. Are loc o desacralizare la toate nivelurile religiosului, de la îngerii care dansează în jurul mormintelor la Capela Sixtină ce ”se mutase/între fire lungi de mătase/de-i curgeau prin pereți oase”. Metafora și sublimarea unei trăiri imediate apare într-un ritm obsedant, însă care determină o citire uneori greoaie a semnificației. Poemele nu reproduc, ci sunt autoreferențiale, denotând o lume a iluziei.
Poemele haiku constituie partea a treia a volumului scris de poetul Viorel Mureșan. El reușește să condenseze esența unei naturi uneori bucolice, alteori contorsionând un același spațiu al putredului sau al morții: ”vrabia umple/cerul cu sânge zburând/prin măceșul copt”.
Cartea are un design foarte diferit, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât și al așezării. Având o formă relativ mică, ea poate fi privită drept o ”carte de buzunar”, un mic caiet liric ce parcă a fost proaspăt scris de către poet. Un jurnal fără dată și fără localitate, care se desfășoară atemporal și aspațial. Pe alocuri, cititorul va repera schițe ce reproduc ochi sau modele cosmogonice. Un motiv paratextual ce apare obsedant este buchetul de platină, reprodus atât la început, cât și la finalul volumului.
”Buchetul de platină” adună flori ale fericirii și căutării unui metafizic (uneori prea îndepărtat), frunze ale dezolării alături de stropii de sânge care se unesc cu cei de rouă. Această combinație de trăiri, adăugată cu metafore fascinante, ce propun, ca o problemă oraculară, o regândire personală a fiecăreia dintre ele, generează un efect estetic spectaculos. Este un volum ce nu se poate citi decât în după-amieze liniștite, alături de multe căni de ceai, un buchet de flori pe masă și multă dorință de meditație sau imaginație...

(revista Steaua, nr. 12/2010)