de câteva ori, în viață
ne privim în oglindă și, ca un mort
etalat, sau ca un câine disecat-
prilej de moarte gratuită- dorim așa, un-doi, să ne dezbrăcăm
de piele,
de nervi și picioare,
de ochi și de părul care ne-acoperă.

Uneori, tâmpit moment, rămânem cu
scheletul în fața oglinzii și trepidăm cu oasele,
până jos,
până mai jos,
mai jos de parter,
de subsol, pământ sau lavă
de mormânt. Hei,
tu, ia încearcă- de-mi pune nițel aur, pe claviculă
încet, încet
scutură metalul topit pe fragment
și taie-mi rămășița de om (ce nu-și știe măsura).

așa, aud acum avertismente,
dar doresc darul dumitale,
chiar de vrei să pui carne peste,
să-mi reîmbrac carnea și ochii și
nervii năclăiți și încordați ca niște tuburi ce plesnesc,
și vasele sanguine ce mai duc cerneală
către tipografia isterizată.

aud avertismentu-ți, dar îmi iau
cu prisosință stomacul, pancreasul, le repoziționez
așez cu grijă pielea:
rămâne un secret al nostru,
umărul meu de aur.