îți vine să sari  după ce ai trecut granița: de fiecare dată te bucuri că nu te-au prins cei de la oficiul de imigrație. cu toții ne-am abandonat femeile pentru a veni aici, pentru a fura cupru, a mânca produse expirate, pentru a mai trimite și bani acasă. ne-am lăsat kolhozurile, satele de pe Nistru, orășelele industriale din 

Polonia, turmele de capre din Bystrica, dansurile combinate cu muzică disco, vinul bun din Moldova, rakia, jocul de table. ne-am procopsit fiecare dintre noi cu o durere de cap ce se topește doar atunci când ne întindem toate gândurile pe mușamaua din bucătărie sau le lăsăm la uscat pe acoperișul din tablă zincată. chestia faină este că dacă te strici de cap, poți să vorbești liniștit cu voce tare, pentru că oricum în acest babilon, nimeni n-o să te înțeleagă. hai că academicienii lingviști ar sări ca țigăncile la scandal și ți-ar spune că nu, că sunt tot soiul de chichițe  dincolo de limba națională propriu-zisă. Bulșit. singura chestie ce te poate trăda este atunci când vorbești în poloneză: trebuie să fii precaut să nu fie vreun ceh care să-ți audă tot delirul minții ce-l cânți cu voce tare.

în rest, poți enunța principii de teorie literară pe care le-ai învățat și poate le-ai și predat la vreo școală din Ieud înainte de a veni în Paris. uite, printre noi era un nene de vreo cincizeci de ani căruia i se spune profesorul. profesorul enunța teorema lui lagrange înainte de cafeaua cu vodcă de dimineață, pe la amiază cânta din teorema lui pitagora, iar spre seară mereu strica tot soiul de calcule cu cosinus și sinus și alte minuni de genul ăsta. inginerii nu-i pricepeau măgăriile de betiv ce le debita; oricum, după câteva pahare de vin, era bun doar de gură și de tencuit. cu toții ne-am făcut o religie în jurul vinurilor ieftine din suburbii; fiecare dintre noi se jura că poșirca nu are strop de strugure în ea, dar ne stabileam un etalon al sărăciei, cu sticle înșirate ca la expoziția de la versailles. ne țigăneam cu vârf și îndesat zicând că vinul portughez la un euro e mai bun decât cel spaniol la 1,30 de la leaderprice, începeam să și credem anii în care au fost făcuți, luna în care alcoolul etilic ar fi fost, chipurile, mai bun, în combinație cu soarele care ar fi bătut frumos pe coasta oceanului, unde-s cei mai buni strugurii, zicea profesorul, că acolo reflectă soarele marea și roadele se coc uniform- sau o fi Balaton?- oricum nu mai contează, debitam măgării, în inimile noastre eram profesori cu toții de oenologie, le-am fi explicat tututor toate. aveam o teorie despre tot, ca și psihanaliștii, marxiștii și discriminații. pentru care, la pileală, am fi fost în stare să ne dăm cu scaunele în cap. dar spre deosebire de academiști, în clipele de luciditate, ne dădeam seama că vorbim măgării pentru care dragele noastre mame ne-ar fi pocnit peste dinți la prima ocazie. 

toți erau de acord cu o chestie, mai ales rușii, ucrainienii și moldovenii. dostoievski era bun, cel mai bun. toți, în afară de mine. suka, te-a stricat prea multă școală, vezi-ți de visoză, vezi-ți de Ivan Karamazov și de întâlnirile lui cu dracu. uite, o chestie ce nu am făcut-o în veci cu academicii revoltați, însă în ghetou a mers de minune. șeptică și tot soiul de jocuri sovietice pe cărți. cărți pe cărți, cărți pentru cărți. când stai cu maniaci ai jocurilor de noroc, te prinde un gust dublu. pe de-o parte, îți ascunzi ca babele banul, de teamă să nu ți-l fure. însă, nicio cameră de luat vederi nu-ți poate da senzația pe care o ai atunci când colegii de garsonieră plâng, se jură că nu mai joacă, bat cu pumnii în geam, își sparg sticlele de cap (că-s goale, desigur) pentru că au bătut mașina și au băgat banul. dincolo de a fi o manie, ăștia simțeau nevoia să joace ca și apucații. 

așa că s-a dezvoltat un mecanism ca să nu mai spargă banii primiți de patron. ne încuiam în cameră în serile de după ce primeam banii și jucam. nu pe bani. polonezii veneau cu vodca făcută acasă în care băgau ceva anason de se făcea mai verde ca absintul, cehii cu tot soiul de electronice, țiganii cu iphoane furate din metrou, moldoveanul aducea țigări. jucau în draci până dimineață, dar nu pierdeau bani. profesorul mi-a ochit ceva volume de-a lui soljenițân, erau în franceză, oricum nu tare le avea cu limba, dar se mai mândrea, se fălea sau trimitea în sat, ca fata să le învețe limba și poate să vină și ea aici. ca menajeră sau ca studentă. prostituată ziceau că deja era, oricum.

jocurile astea se desfășurau într-o atmosferă tare ciudată. la televizor sunau melodii populare românești sau goran bregoviciul sârbesc, de fumat înăuntru, desigur, de respiram gudron în loc de oxigen. în prima seară, am pariat pe soljenițân. de data asta nu în canon. n-a fost o afacere prea rea, dădusem vreo 50 de eurocenți la un anticariat pe el- câștigasem ceva adidași, mai pierdusem un dicționar destul de prost, câștigasem un vin moldovenesc destul de  bun. mergea treaba, nu ieșea cu bătaie, cu suduieli. a doua zi mergeam la muncă, banii erau neatinși, nevestele puteau să zugrăvească palatele, copiii puteau să se fălească în țările de unde veneam, bucurându-se de diferențele de prețuri. 

cu negrii râdeam fain, cu negresele câțiva aveau o treabă mai dubioasă, cu arabii nu ne înțelegeam deloc, de la pakistanezi cumpăram cd-uri, de la francezi luam banii, de la prostituate duceau beteșugurile acasă.