De o vreme încoace pe Internet și pe mai toate formele de media a apărut un nou videoclip ce stă să șocheze multă lume.Intelectualii tihniți încep să scuipe, să huiduie și să se lepede de gusturile lor muzicale de ieri, iar alții și alții postează de zor comentarii pe youtube și pe alte mediateci online. Este vorba despre o interpretare a melodiei ”opa cupa” a lui Goran Bregovic în parteneriat cu Florin Salam.
De pe margine, românii stau și se miră, se crucesc, bătrânele mai scriu un nume pe pomelnic, iar alții mai aprind o lumânare la racla ”Vii” de la bisericile din cartier. Pe de altă parte, publicul occidental stă exaltat, bate ritmul cu stângăcie la dans. Amintim aici mai ales francezii, obișnuiți de mai bine de 20 de ani cu tot soiul de melodii de la Fanfara Ciocârlia și Taraf de Haidouks și trecuți prin proiectul muzical-cinematografic Latcho Drom, destul de reușit de felul lui.

Chiar dacă nu ai o ureche muzicală de profesor de pian, este foarte simplu să îți dai seama că este o ruptură ireconciliabilă între ce cântă Goran și ce cântă Salam. Dai un play, auzi 2 secunde de vioară (electrică, dar ce contează), cu un motiv de baladă țigănească. Sună promițător, după care brusc, ești bombardat cu acel lamento atât de caracteristic manelelor românești. Intră fanfara: recunoști ușor structura ce apare atât de des în melodii de la Bubamara la Kalashnikov, mai auzi un trombon, o trompetă și o bătaie alertă, de dans. Vocea lui Salam, cu obiectivitate spus, nu se potrivește deloc, mai ales prin mesajul scurt: „trăiți-vă viața, mă, că doar o viață avem”.
Cadențat, cu un ritm al versurilor ce vrea să se plieze pe ritmul tobei, solistul se pare că face anunțuri de tipul ”pentru nănașul mare, fără număr,fără număr”. Mai dureros este un fapt ce însuși Salam îl constată: „am ajuns în Anglia/ Franța și Germania”. E un fenomen care pentru publicul din Vest este destul de exotic, iar un francez cu siguranță nu va face acea deosebire între Goran și manelele autohtone. Vorbim și de simpatia pentru țigani în Vest, în mediile culturale înalte, spoite cu conceptul de multiculturalism până în sânge (vezi filmele Gadjo Dilo,Transylvania și altele) în contrast cu lumea din metrourile capitalelor europene. Exotismul, ca rang estetic suprem.
Ca și fapt divers, avem de a face cu o prelucrare a unei melodii mai vechi a unui cântăreț sârb, pe nume Šaban Bajramović. De fapt, originea lui țigănească este incontestabilă, dar este considerat o legendă. Goran a mai colaborat cu el, dar în prezent interpretul a trecut la cele veșnice. Parcă melodia are o autenticitate mai mare, amintește fie de nunțile anilor 80-90 de pe la căminele culturale de prin satele românești. Chefuri spoite cu bătăi, cu certuri între nuntași și cu beții de care tot satul râdea a doua zi. În orice caz, se distinge clar o rezonanță diferită,fără lamentouri bombastico-nule. Fără să anunțe de 10 ori în melodie că este balcanic, versiunea originală reușește să își asume identitatea, fără să forțeze deloc nota. Coveruri s-au mai făcut și de către niște formații klezmer și au reușit să dea o variantă pertinentă, cu un ritm mai alert dat de schimbarea tobei cu acordeonul evreiesc.
Ce putem să-i spunem maestrului Goran Bregovic în situația de față? În fond, trebuie să luăm în seamă și faptul că el a colaborat cu mulți artiști sau muzicanți din întreaga zonă a Balcanilor. Și totuși,parcă maneaua nu e ceva tipic pentru această zonă.Populația rromă din Ungaria, deși are un repertoriu uluitor în ceea ce privește patrimoniu muzical, nu prezintă această formă muzicală. Nici bulgarii; nici sârbii. Anumite valențe ritmice le putem vedea în anumite melodii populare grecești din Peloponez. Totul este explicabil din punct de vedere istoric, iar maestrul Cantemir a observat-o pentru prima dată acum sute de ani. Maneaua la origine este un stil turcesc, preluat de anumiți țigani ce cântau la curtea Istanbulului și adus în Țările Române în perioada fanariotă. Chiar și Anton Pann, celebrul folclorist, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea adună și scrie anumite manele. La începutul secolului XX, acest stil muzical a fost „rafinat” de către lăutarii olteni și de cântăreții mahalalelor, iar prin anii 1950-1960 s-a impus treptat ca un stil aparte, în cadrul populației rrome din sudul României.
Încet-încet, după anii 1990 acest stil muzical a căpătat amploare odată cu promovarea lui în diverse mijloace mass-media. Trebuie să fim foarte atenți pentru că ce vedem astăzi prin Salam,Guță și alte variațiuni pe tema asta sunt lucruri total diferite față de scrie Dimitrie Cantemir sau Anton Pann. Dacă doriți să vedeți monstre de manea tradițională, recomand cu căldură formația Trei Parale, constituită din etnomuzicologi care cunosc foarte bine problema și reușesc foarte frumos să o promoveze.
Până una-alta, strigăm hora lui Goran Bregovic și se pare că acest interpret a fost considerat a fi cel mai bun pentru a arăta adevărul din țara noastră. Concept balcanic dezbătut până în pânzele albe de către mai marii academicieni, iată că la o nuanță artistică acesta stă să cadă.