Din Paris, de pe îndepărtate meleaguri, am desfăcut o sticlă de vin în seara zilei de 25 Octombrie, atunci când Regele Mihai I al României a avut aniversarea de 90 de ani. Printre zappuieli pe internet, opinii jurnalistice care mai de care mai pertinente sau nu, susținând fie tabăra lui Băsescu, cum că ”regele ar fi un trădător”, fie un idealism absolut, am dat de discursul Majestății Sale în Parlament, postat pe youtube la câteva minute, ”la cald”.
Desigur, prima dată în 65 de ani. Nu participă Băsescu, Boc, Guvernul pare-mi-se. Poate că nu au fost la nivelul acestuia și au susținut dintr-un gest de snobism că sunt împotriva lui. Trebuie să ținem seama de faptul că și în această situație Regele a dat dovadă de multă finețe și un discurs cât se poate de simplu, aparent clișeic, dar care ascundea fie o iubire de țară, fie anumite idei care nu puteau fi spuse în gura mare.
Încă din Renaștere, monarhii s-au preocupat foarte mult de imaginea în public (credeți că chestia cu liderul a apărut odată cu media? No way!) și au înțeles că elementul cheie este să apari rar în public. Să fii căutat, să ai o anumită discreție și să dai de înțeles că nu oricine are acces la tine. Amintesc de regina Elizabeta care a oferit puține discursuri publice, dar acelea care au fost, au fost bine punctate. Este vorba de Chariot Speech, susținut în fața unui public exclusiv masculin, către ofițerii care urmau să lupte cu Armada Spaniolă a doua zi. Și i-a îmbărbătat.
Când te adresezi astăzi Parlamentului, indirect te adresezi întregii țări. Media se ocupă îndată de acest lucru. Se pare că a ales varianta mai elegantă, evitând să facă baie de mulțime (ar fi putut la fel de bine să se adreseze televizat- ca și mesajele de Anul Nou sau de la balconul Palatului Elisabeta sau de la Săvârșin). Cuvinte simple, ca să fie înțeles de către muncitorul de la UNIO, țapinarul de pe munte, profesorul cu jumătate de normă sau școlarul care nu știe prea bine cine este regele și de ce nu are coroană, ca și în desenele animate.
Fără gesturi bombastice, fără evocări megalomane, a punctat ce a avut de punctat. A îmbărbătat pe cei care mai cred într-un ideal monarhic sau nu. Cred că i-a îmbărbătat pe cei care credeau și mai cred încă în cuvântul numit ”demnitate”. Să te adresezi unei țări de la pupitrul unui înalt spațiu politic atunci când conducerea țării este împotriva ta, asta numesc eu gest de disidență absolută. Să demontezi un sistem parcă fără să vrei, din interiorul lui. Să produci un scurtcircuit, după cum ar zice Zizek.