Termeni-cheie: montaj temporal, valoare de cult, valoare de expunere, aură
Acest gânditor evreu care calcă pe urmele lui Heidegger nu reușește să se impună foarte mult în critica literară sau în filosofie datorită contextului său furtunos. Un evreu în Germania celui De-al Treilea Reich echivala cu o ignorare totală a gândirii sale. Probabil lipsa recunoașterii sociale a determinat și moartea sa subită (sinucidere) în 1940. În cadrul parcursului său, putem constata trei paradigme ale creației:
(1)Perioada 1918-1928. Această paradigmă este caracterizată de dimensiunea idealistă, romantică și mistică, ce pornește de la o analiză a limbajului. Acesta are formă autentică, nefalsificată doar în cadrul artei. Astfel, critica nu reușește decât să judece totul aplicând niște șabloane sterile și reduce opera la o serie de concepte și mecanisme care pretind a explica totul. Critica se complace în propria ei convenționalitate. Opera literară în sine interpelează fiecare prezent, iar datoria noastră este de a ne pune întrebarea justă, la fel ca Parsifal în poemul lui Ștefan Augustin Doinaș, referitor la propria noastră identitate.
(2)Perioada 1928-1935. În această perioadă, gândirea lui Walter Benjamin se orientează înspre dimensiunea istorică și socială. El se preocupă de contextul secolului XX, mai exact la tehnologia care modifică viziunea artistică și arta în sine. El ajunge să afirme faptul că arta este „o luare de poziție”, dar nu o ideologie. De asemenea, subliniază că opera de artă este un dublu instrument, care:
• Prinde istoria, o imortalizează.
• În același timp o decriptează.
(3)Perioada 1935-1940. Walter Benjamin își structurează niște configurații în funcție de o parte sistematică. Teoria este astfel un montaj temporal care în care există doar anacronii sau heterocronii. El își focalizează atenția cercetării asupra fotografiei și a cinematografului, care modifică radical viziunea și ceea ce ochiul nu vede. Cu alte cuvinte, inconștientul vizual capătă un rol esențial în demersul artistic. Aceste două noi modalități artistice conferă un acces social mult mai larg. Astfel, opera, care în secolele precedente era situată pe „niște înalte piedestaluri culturale”, coboară din valoare de cult, în valoare de expunere. Putem exemplifica acest fenomen prin cinematograful rus din anii 1920, cu filmele Crucișătorul Potemkin (Eisenstein) sau mai recent, filmul Ostrov.
Conceptul central este cel al aurei, care este unică, singulară, anunțată în „Opera de artă în epoca reproducerii tehnice”: „Aura este apariția unică a unui departe indiferent cât este de apropiat”.
Valoarea de expunere poate fi aplicată spre exemplu pentru a observa modalitatea capitalismului de a construi vedete, pentru a întreține niște mituri (ex. American Dream), pentru a promova arta comercială și nu în ultimul rând, cultul violenței, desigur, într-un mod mascat.