Poezia lui Marian Boboc se înscrie într-un veritabil cerc al eroticului, văzut în cele mai diverse forme. Femeia prostituată. Femeia fecioară. Femeia mamă. Femeia înger. Volumul „ femeia din marile mine ale cărbunelui”, apărut la editura Autograf MJM în anul 2010, construiește gradat aceeași imagistică a sentimentului voluptății, trăirii pentru și cu femei. Toposul din care eul liric se destăinuie este unul dominat de beznă, de banala culoare neagră a minelor. Negrul cărbunelui contaminează totul, inclusiv corporalitatea celui care scrie. El este „cu carnea mâncată de bubele negre/cu mâinile din care țâșnește sângele negru”.
Poemul „femeia din marile colonii ale cărbunelui” este un manifest care nu anunță de această dată grandioase proiecte, opinii sau supoziții, ci mai degrabă o căutare a unui ideal înalt al feminității, care (cum altfel ne învață literatura?) este inexistent. Această chestiune este subliniată prin jocul de cuvinte iubită-femeie: „ay iubitele trec femeile rămân”. Sistemul de metafore construiesc un veritabil portret tabu al idealului sexual feminin. Față de norma literară convențională, Marian Boboc nu investește decât valori mai degrabă dionisiace, fără nicio nuanță de transcendență. Imaginea „între tine și mine se-ntinde/un gol de carne” denotă renunțare la norme, la conștiență, precum și regresia într-o formă a delirului.
Natura poetului în prezentele poeme este văzută ca o manifestare directă a animalității, o recluziune evolutivă ce este privită ca o manifestare totemică. Sinele este o reptilă „perversăscârboasăfoșnitoare”, o înșiruire ce pare desprinsă din benzile desenate pentru copii. Valoarea stilistică, după cum e de așteptat, este alta. Prin acest joc de cuvinte se folosește noi forme de a explora scabrosul și tenebrele sufletului și ale viscerelor. Drumul spre feminitate se realizează și prin onirismul lasciv, în care se focalizează întregile nerealizări, dorințe ce se vor desfășura în această irealitate, după șablonul tipic freudian: „de aceea noapte de noapte/ tu ești lipită/ de visele mele”.
Ca și în orice joc al postmodernismului, lumea devine text, iar textul devine lume. În cazul de față, literatura devine feminitate, după propriile declarații cu valoare șocantă: „mintea inima și literatura vibrau/ când respiram aerul proaspăt al /domnișoarelor de pension”. Parcă asistăm la o rescriere a lumii pentru feminitate. Această partitură, reluată în mod constant și obositor în fiecare poezie, generează uneori efecte puțin ale pateticului. Cititorul uneori poate să devină derutat în privința cui se adresează poetul: există un raport de intimitate între el și fiecare lector sau mai degrabă se adresează strict unei singure persoane? („aurelia ți-am scris în sfârșit un poem/ din care lipsește o filă/ aceea cu știi tu ce”).
Poemul „o zi din viața lui marian boboc” oferă o incursiune reală, concretă în existența poetului. Asistăm la un model tipic de poezie postmodernistă, în care prima parte este dominată masiv de trăiri cotidiene, din care brusc se va revela feminitatea. Este folosit în acest context motivul țigăncii, cu referire la exotismul nostalgiei. Ca și două divinități contrare, dar care provin din același principiu, dragostea se îmbină în aceste versuri cu noutatea șocantă: „eresul cu erosul sau erosul cu eresul/ modificând geografia fizică a amorului de pe toate hărțile”. Această imagine poate fi asociată cu tabloul „Sărutul” de Gustav Klimt, unde intimitatea este supremul etalon al existenței: „o viața ei/ plină de transfugi deghizați travestiți/introvertiți ai artei/golită golită golită viața ei-un caer de lână”.
În același timp, Marian Boboc apelează și la alte metode decât cele textuale pentru a înfățișa „femeia din marile colonii ale cărbunelui”. În prezentul volum, alături de poeme, se prezintă colecția de fotografii personale ce reprezintă ipostaze feminine din perioada 1903-1936 din Valea Jiului. În filele cu nuanță de sepia regăsim femeia bătrână care toarce la geam, doamna care citește plictisită sau tânăra surprinsă în plin proces creativ. Dacă în cadrul poemelor este expusă natura erotico-sexuală, în cadrul colecției de poze aceasta este aproape inexistentă. Albumul fotografic pare structurat ca o expoziție istorică ce oferă o destindere (vizuală) și cea de-a doua incursiune în orizontul „femeii din marile mine ale cărbunelui”.
Prin parcurgerea acestui volum-album, Marian Boboc ne propune o antologie de fapt a unor femei din Valea Jiului, femei ale ortacilor, visate noaptea și dorite ziua, femei ce nu vor avea niciodată nume, identitate, ci se vor reuni tutelar sub egida aceluiași titlu de „femeie din marile mine ale cărbunelui”.
(Revista Steaua, nr.3/2011)