scuză-mi scrisul prea apucat, draga mea follia, sunt pe frontul simulat acum și nu am mult timp. aș mai dormi un pic; mâine iar iau ranița și merg în celălalt sat. nu e război, nu sunt decât aplicații; i-am scris și mamei, ca să stea liniștită. Facem doar manevre, ne mai dezmorțim puțin brațele moleșite de spălatul vaselor. Mai sărim, mai respectăm câte o ”aviație la joasă înălțime”, seara mai mergem la femei sau bem din spirtul care ne este destinat pentru a ne bărbieri.

totuși, nu am uitat de tine. ungurul de la mine de pe stradă spune că îl înnebunești: pe toți i-ai adus în delir, de la primele măsuri. deja ai un iz tare ciudățel de comercialism, dar până una-alta e bine că bombardezi combinații de klezmer cu muzică de tom&jerry. De data asta, reușești să lecuiești nebunia, tot pe același ritm sincopat, dar fără să mai aud aceeași melodie a lui Bach, de care îți ziceam într-o conversație zilele trecute.
e mai ciudat că nimeni nu te înțelege, nu pricep ce vrei să-mi spui niciodată. e ca și cum mi-ai reproduce pe note primele picturi abstracte. ciudată mai ești, mai vrei să-ți și scriu, să sar pe ritmul tău, să-mi exorcizez nebunia când de fapt, o uit acasă. Știi, cândva, am văzut un clovn care habar nu am cum, se juca cu niște mingi de foc pe melodia ta. era total random, îmi aminteam cum follia îmi povestea că în renaștere se întâmpla la fel, și că de fapt, clovnii erau văzuți ca exorciști pentru regi și mă cam speriau chestiile astea. era pe la nu știu cât dimineața și îmi aminteam că follia era cântată doar pe o singură coardă. Ție nu am ce să-ți spun, chambermaid swing, pentru că, în fond, combini butoane și clape și efecte. dar uneori știi să ai ritm de jale și ciudățenie.
e ciudat să asculți cum ești progresivă, cum te complici, cum sari în sus și în jos, cum rupi notele și le pui aiurea, cum vrei să dai un miros de anii 1920 pentru nostalgicii ce nu pot trăi în prezent. ar trebui să vezi filmul Midnight in Paris, e tocmai pe chestia asta. Se zice că nu poți să te adaptezi la lumea de acum dacă spui că mai demult a fost mai bine. Poate că e adevărat, poate că nu, dar toți o facem. Aștept să-mi scrii cât de curând, follia, să reușești să-ți rupi un pic de timp pentru lumile astea imaginare pe care încă nu le-am construit. Mi-ar trebui un pix roșu pe o realitate încă goală.

Acum că tot nu pot dormi (am băut cafeaua ness ce ne-a dat-o colonelul și deja-mi aplaudă urechile) și cum oricum nu vorbim prea des, vreau să-ți povestesc o imagine de doi lei. Erau niște țigani pe autobus, când am venit spre cazarmă. se certau pe tot soiul de teme; unul avea un acordeon. Deși era gras și avea unghii groase din care îi ieșeau viermii, era simpatic. doar el tăcea și repara cu bandă adezivă burduful. Ei și? La toți ni-i greu, vorba aia. M-am speriat puțin; sper să nu visez și asta. În ultimele nopți, de când e lună plină, am visat cele mai ciudate chestii, cu cei dragi. Dar mi-e frică să vorbesc despre ele. nu știu de ce.