În urma ieșirilor în stradă tot mai violente a cetățenilor, o firească întrebare începe să măgulească mințile tinerilor socialiști, ce încă îl citesc cu entuziasm pe Karl Marx și (de multe ori) poartă tricouri cu revoluționarul Che Guevara: capitalismul cade după criza începută în 2008? Asistăm la ”un sfârșit al istoriei” în sensul în care Fukuyama încearcă să definească evoluția societății de astăzi? Sau mai degrabă trebuie să căutăm o explicație în teoria ”ciocnirilor civilizațiilor”, anunțată de Samuel Huntington?
Într-o primă fază, trebuie să înțelegem cum democrația occidentală nu este tocmai vârful anunțat de Fukuyama. De asemenea, trebuie să trecem în revistă teoria lui Huntington referitoare la faliile civilizațiilor, pentru a înțelege cum mentalitatea schimbă terenul (sau cum, harta precedă teritoriul, în termenii lui Baudrillard). În final, trebuie să analizăm cum principiul democrației este deseori abuzat și impune chiar o deformare a realității.
1.Democrație, dulce nebunie
Un lucru este cert: punctul de pornire al marxiștilor este eternul concept de luptă de clasă. Revoltații sunt masele, populațiile nemulțumite de pe mapamond, indiferent că vorbim de pakistanezul ce vinde mâncare în Bronx, că e vorba de vreun locuitor din banlieurile franțuzești sau un student din Grecia. Dacă încercăm să dăm de capăt în această ecuație , să scoatem termenul necunoscut numit burghezia decadentă și să găsim astăzi echivalentul, ne va fi destul de greu. Chiar dacă suntem tentați să spunem și să arătăm cu degetul înspre lideri, înspre organizații conspiraționiste, înspre sisteme economice sau înspre guvern, în funcție de nivelul de înțelegere a situației globale.
Cu siguranță putem spune că marii looseri sunt cei care au prins mandate prezidențiale în timpul crizei. Mulți dintre cei care candidau prin 2007-2008 la postul de președinte promiteau o dezvoltare economică ce în termenii acelor timpuri nu părea deloc fantastică. Nicolas Sarkozy a mizat pe acest lucru și a câștigat, Merkel de asemenea. Este destul de dificil să integrăm cazul lui Traian Băsescu în această categorie deoarece dacă bine ne amintim, alegerile au avut un miros putred. Și totuși, that’s not the point. Important este de văzut cum încrederea populației a scăzut, cum prestigiul lor a scăzut în sondaje, iar atunci când populația nervoasă ieșea pe stradă, numele lor erau scandate primele. Asistăm la o fetișizare a numelor oficiale. Pancardele sunt îndreptate spre acel „rău exterior”, deoarece, după cum bine putem observa, populația în sine nu este de vină pentru ce se întâmplă. Băsescu, Sarkozy, Bush sunt de vină. Cu tot „protestul pașnic” la activ, nu am văzut nicio pancardă în care să scrie un mesaj de tipul ”FMI ne-a furat” zilele acestea la știri.
Francis Fukuyama insista asupra faptului că democrația este forma ultimă de civilizație, printr-o abordare oarecum hegeliană. În alte cuvinte, democrația liberală capitalistă este cea mai înaintată posibilitate de organizare a statului și astfel asistăm la un ”sfârșit al istoriei”. Dacă stăm să privim problema puțin dintr-un alt unghi, putem vedea cum acest sistem este departe de a fi perfect. Într-un sistem care presupune reprezentativitatea și accesul în teorie a oricui la putere și la sistemul decizional, care este rolul partidelor politice? Dincolo de clișeica definiție conform căreia un partid ar reuni oameni cu aceleași opinii, în realitate, un partid nu poate să creeze decât o hegemonie, un sistem elitist. Oricare partid, indiferent de doctrina lui, are un lider. De multe ori, sistemul decizional este filtrat prin „doctrina de partid”, prin anumite țeluri, iar cetățeanul nu participă practic cu nimic. Nu spune nimic. Istoria ne-a învățat cum de pildă, sistemul sovietic ce anunța egalitate s-a transformat într-un sinistru organ de măcel, cum după măreața Revoluție din 1789, toți monarhiștii au fost uciși de către revoluționari, deși deviza sfântă ”Libertate, Egalitate,Fraternitate” presupune și libera opinie, cum astăzi Parlamentul European este doar o logoree, o beție dulce de cuvinte...
Astfel, putem fi destul de reticenți atunci când vorbim despre democrația liberală ca formă supremă de guvernământ, extazul și orgasmul civilizației vestice actuale. Putem însă să ne întrebăm dacă nu ar exista alt sistem politic pertinent care să rezolve problemele economice, sociale și politice actuale. Băieții marxiști ar ridica degetele rapid din banca în care toți s-au așezat, ușor vizibili după tricourile lor roșii cu Che Guevara și ar spune-o cu satisfacție: Da, marxismul, Lenin și lupta de clasă. Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că în societatea de astăzi, majoritatea celor care luptă și strigă în numele stângii, o fac din snobism. Cazul Franței este celebru, cu cunoscuta-i elită de „comuniști de caviar și saloane”. În cazul în care nu este la putere, discursul populist al membrilor de stânga dorește să devină un catalizator și să spună răspicat ”Proletari din toate țările, uniți-vă!”. De multe ori însă, omul telespectator sau implicat în procesul media, este mult prea bulversat de ceea ce se întâmplă și poate să cadă foarte ușor în capcana principiului ”uite ce lucruri bune zice ăsta”.
2.Regionalism, falii tectonice, tensiuni.
Ajungem la întrebarea firească și justificată: ce este democrația? Ca să evităm un răspuns frumos, în care ne plimbăm prin istoria Greciei Antice și analizăm conceptul de demos alăturat de kratos,kratein, trebuie să extragem această definiție dintr-o perspectivă geopolitică separată. Cu alte cuvinte, ideea de democrație nu este la fel în SUA ca și în România sau Arabia Saudită. Decât pe foaia și în cursurile de filosofie sau de științe politice. În altă ordine de idei, voi face apel la Samuel Huntington, care propune o teorie care este destul de interesantă. El face o paralelă între faliile seismice ale globului și ”faliile civilizațiilor” care se ciocnesc între ele, se macină între ele, exercitând presiune una asupra celorlalte.
Samuel Huntington, în lucrarea "Ciocnirea civilizaţiilor" distinge opt mari entităţi, care se află mai presus decât popoarele şi care asemenea faliilor tectonice, exercită o presiune uluitoare una asupra celeilalte.Acestea sunt: cea sinică, în zona Chinei, cea japoneză, hindusă, islamică, ortodoxă, occidentală, latino-americană şi africană. Fiecare are anumite trăsături, raportări şi viziuni asupra întregii lumi. Faliile sunt împărţite în funcţie de apartenenţa la religie, care de mult a fost un factor superior celui naţional, etnic sau politic.Aceste plăci civilizaţionale au evoluat pe baza a unor reminiscenţe, se modifică, se ciocnesc, se împart sau se unesc. Spre exemplu, privind lucrurile din punct de vedere istoric, scindarea Orient(lumea bizantină)-Occident(în speţă Roma) s-a realizat în 395, când Imperiul se împarte în două părţi, pentru a se evita pe termen scurt un război civil. Problema principală se iveşte atunci când civilizaţia occidentală, care îşi atribuie universalitatea în mod greşit, intră într-un conflict ideologic, politic sau social cu celelalte.
Concret, asistăm la o confruntare directă Islam-Occident, ce are loc în orice domeniu. Renaşterea valorilor islamice au loc în paralel cu decadenţa lumii occidentale, depărtarea tot mai mult de sfera religiosului a omului modern. Asistăm la un "baby-boom" al Islamului, o populaţie care o dată ajunsă la maturitate va schimba cursul istoriei, la fel cum explozia demografică de după cel de-al Doilea Război Mondial din America şi Europa a generat multe probleme. Raţionamentul pare destul de simplu: în perioadă de criză acută, lumea occidentală asistă la o sfidare prin clădirea celei mai înalte clădiri, nu în deja obişnuitul Manhattan, ci în Emiratele Arabe Unite, în mijlocul deşertului. Desigur, este un alt mod de a spune "Suntem moderni, dar putem mai bine fără voi". Afirmarea musulmană este de fapt, apogeul lor demografic. În Africa asistăm la o islamizare forţată, prin aportul de servicii "din leagăn în mormânt". Individul este ajutat de către instituţii nonguvernamentale care în acest tărâm al nimănui iau locul statului.Nu este de mirare faptul că majoritatea fundamentaliştilor provin din Africa.

3.Killing in the name of.
În ce măsură explică această ciocnire a faliilor protestele de astăzi? Într-o anumită măsură, această falie poate fi foarte ușor observabilă în cadrul protestelor din 2011, când doctrina americană a democrației a ajuns în țări cu o altă mentalitate decât cea occidentală. Oamenii s-au revoltat, liderii au căzut, totul a fost bine, Vestul a aplaudat frenetic. Ce a rămas după? După un an de la schimbarea puterii, în Tunisia nu se întâmplă mare lucru. Au loc zâzanii între partidele politice, ura față de occidentalismul american crește și mai mult, în sondaje câștigă partidele extremiste islamice. America a pierdut un pariu în această zonă, o greșeală ce pe viitor poate să coste destul de scump. În primul rând, pentru cetățeanul din Lumea a Doua, (cu nuanță spre Lumea a Treia), criza a fost cauzată de liderii politici naționali (precum Mubarak, Khadaffi, etc.). Așa că s-au revoltat, au răsturnat puteri, au impus democrația.Au avut loc și intervenții militare, vezi cazul lui Khadaffi. Dar criza nu a trecut. Astfel, trebuie căutat un nou vinovat pentru problemele financiare ale fiecărui cetățean în parte. La fel cum după cel De-al Doilea Război Mondial, statutul de Absolut negativ a fost câștigat de către Hitler și actul său de holocaust, în cazul discursurilor fundamentaliste islamice, la loc de frunte este capitalismul american. Dacă vorbim în termeni vagi psihanalitici, vom putea constata că această formă de manifestare este de fapt o temere de lumea inconștientului, de teama inconștientului.
Slavoj Zizek, în ”Welcome to the Desert of the Real” dorește să spună că de fapt trăim într-o virtualitate impusă de sistem. Printr-un paralelism, el spune că astăzi, omul este definit de acțiunea sa în virtualitate la fel ca și în filmul Matrix, unde fiecare om este conectat la marele aparat. Exemplele pot fi enumerate la nesfârșit: facebook, ”1984” al lui Owell, sistemul totalitar, Big Brother, în fapt, teme cu care se joacă Slavoj Zizek în acel volum, încercând să dovedească faptul că realitatea este un deșert. La fel ca și democrația. Trebuie să fim onești și să-i recunoaștem limitele. Să ridicăm măcar din sprânceană atunci când un George W.Bush ne spune că intervenția în Irak sau Afganistan este ”în numele democrației”.