Totalitarismul secolului XX a indus o nouă formă de existență: cea a teatralității asumate, a individului care pendulează între propriile sale principii și între cele ale unei societăți viciate. Cu stupoare, constatăm că atât în plan social, cât și în plan literar, cetățeanul trebuia să își asume o mască identitară, care paradoxal, îi proteja adevărata sa identitate, esența.
Un studiu care abordează această problematică, din punctul de vedere al epicului din perioada comunismului a apărut în acest an la Editura Limes, Cluj-Napoca. Este vorba despre „Cărțile omului dublu - Teatralitate și roman în regimul comunist” de Anca Hațiegan, unde se prezintă necesitatea unei dihotomii a individului ce este impusă de către Stat, atât în planul existenței, cât și în cel al culturii.
În introducere, autoarea lămurește în plan teoretic noțiunea de teatralitate, argumentându-și opinia cu trimiteri bibliografice numeroase, ce încep cu Poetica lui Aristotel și continuă cu George Banu, Radu Stanca sau Richard Schechner. Raționamentul pe baza căruia este întocmită cartea este că „resortul psihologic al teatrului este îndoiala”.
Modernitatea, după cum se subliniază, aduce două viziuni antinomice: cea impersonală, supraumană a lui Nietzsche și cea a subiectului fracturat ce apare la Rimbaud. Constatăm că întreaga viață este văzută ca un etern spectacol al dezolării, culminând cu perioada regimului totalitar, unde regizorii sunt dictatorii. Oamenii sunt obligați să poarte măști pentru a relaționa, false identități ce nu sunt identice cu supraeul freudian, ci mai degrabă sunt alterități impuse. Exemplele preluate din istoria contemporană lămuresc această viziune: exista în cadrul comunismului în URSS Ministerul Culturii, care avea ca scop organizarea teatrelor, expozițiilor, dar era subordonat direct Departamentului Cultural de la Moscova.
Astfel, se va impune un nou tip de asceză. Sihastrul cultural este opus omului stahanovist, eroul de peste noapte al sistemului, și adoptă soluția Bukovski-Churchill propusă de către Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Autoarea constată că în această situație apare teatralitatea, ca alternativă, o greutate ce poate fi mai ușor suportată. Valorile umane se prăbușesc întotdeauna sub criză, deodată cu structura morală interioară individuală, peste ruinele unde se poate instala brutal „pseudo-conștiința”. De aceea, oamenii cu moralitate integră sunt priviți drept sihaștri.
Proza a fost cea mai afectată de doctrina realismului socialist impus de către Jdanov deoarece, după cum subliniază Anca Hațiegan, „ nu se poate refugia în abstracții și generalizări”. În capitolul „Teatralizarea epicului în comunism” se prezintă chiar tehnici de acest tip care apar la Mircea Nedelciu în „Zmeura de câmpie”, „Gherla” de Paul Goma sau „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Țoiu.
Studiile de caz sunt aplicate pe romanul „Cevengur” de Andrei Platanov și pe scrierile lui Marin Preda, în special „Întâlnirea din pământuri” sau volumul II din „Moromeții”. Nu este uitat nici dizidentul Paul Goma din „Gherla” sau „Patimile după Pitești”, care adoptă metoda de a fi povestitor al memoriei colective. Desigur, apare fireasca echivalare între „Patimile după Pitești” și „1984” a lui Orwell, operă din care este preluat și mottoul. Analiza pe text dovedește măiestrie în decodificarea situațiilor prezente, dar oferă în același timp și o explicație pertinentă în corelație cu realitatea contextuală.
În drumul hermeneutic autoarea își oprește privirea asupra romanelor „Mica apocalipsă” a lui Tadeusz Konwicki, „Vladia” de Eugen Uricariu, „Sărbătorile răbdării” de Dana Dumitriu, „Gluma” de Milan Kundera sau „Dimineață pierdută” de Gabriela Adameșteanu.Putem constata că Anca Hațiegan nu se limitează doar la prezentarea și analiza romanelor din România, ci insistă pe o varietate geografică, ceea ce face studiul mult mai interesant și de asemenea include romanul redactat în comunismul românesc în sfera contextuală mai largă a fenomenului european.
Chiar dacă este o lucrare științifică ce are un limbaj impersonal, obiectiv, detașat, este imposibil pentru cititorul (poate chiar avizat în acest domeniu) să nu aibă niciun fel de trăire în fața acestor rânduri. Desigur, nu putem contesta nici veridicitatea, nici originalitatea acestei cărți care dorește să ordoneze, să clasifice această chestiune. Stilul de analiză a monstrelor literare este unul provocator, îndeamnă la o recitire a textului în sine.
(Steaua, nr.1-2, 2011)