Orașul meu e prea mic pentru orice
cameră foto.
Il est plus petit pour ca- plin de
bătrâni alcoolici, cu fețe ticsite de
guri de canal peste care cad în fiecare seară,
sunt ca niște șvaițere râncete
ce abia aștepți să le arunci în ghena de la etajul 10.

Aud,
auzi,
auzi girofarul și semnalele de sâmbătă
seara, când prea obosit apare căzut demonul
ca să fotografieze și el
bătrânii cu găuri în fețe, iar apoi
să râdă când developează hârtia.

te-apuci să vezi cum
copacii înghit cerul încet,
te-nghit și pe tine, iar tu
stai,
stai, ca mine:
stau și mă uit cum tâmpesc,
fără cer,
înverzindu-mă.

de aceea, Emil,
seara, își scoate și el aparatul foto,
stă pe albe
trepte de acoperiș (ce duc spre cer)
și vede prin ochi și lentile
un oraș de mărimea unui mic pixel.

chiar mai puțin de-un pixel,
e un fir de praf,
e un fir de nor ș-o moleculă.
de aceea, Emil, trist,
stă pe acoperiș la doi metri de centru și
bântuit de suflete înghesuite de bârfe
spune că
la ville est plus petit pour ma camera,
this city is too small
for my camera, atoms and life.

demonul, în schimb, se distrează
sâmbăta destul de tehnic cu lumina de blițuri de
care, inevitabil, toți dăm dovadă
în sete de vanitate și exces.
hulă de zei facem și furt de sceptre divine,
de aceea, orașul e prea mic,
dar plin de demoni,
care te văd pe-un vârf de ac,
preț de-o secundă
când fericit, spui ”cheese”!