timpul tună tunete ale tristeţii, iar
luni noi îşi visează aureole cu care să cuprindă
un ochi. doar cu coada ochiului
ne mai minunăm, şi pe de ascuns,
la verdele ierbii, când de ce nu?
o putem face albastră cu vopsea sau să ne-o închipuim.

stingem stingerea, iar eu ating atingerea
din momentul în care din hău îmi pleznesc încheieturile,
îmi pleznesc ochii,
îmi pleznesc gândurile,
îmi pleznesc atomii,
iar ceilalţi aud
doar un sunet stins, un
aaaauuuuu, auuuu
vălurit de nesentimente.

visez degeaba un loc al meu, pe care
ucigaşii de aguridă îl vor lua
şi vor râde când eu le voi spune
că am fost în hău, şi am auzit
cum pleznesc ochii,
de ce pleznesc gândurile,
cine îmi plezneşte atomii,
iar ei, râzând, vor spune,
nu, am auzit
doar atât
aaaauuuuuu, auuu

cadenţat îmi cade corpul, precum
carnea care crudă este roasă de un copil murdar
şi care doar el ştie, că mi-am pleznit ochii,
şi din mândrie, am uitat să-i mulţumesc
autoportretului divin, pentru că
am luat sunet,
am uitat a cumpăra micului desculţ pantofi
de pâslă,
şi era frig
si auzeam si eu atât, din inima mea
aaaauuuuu, auuu