Stau ascuns după un perete. Oraşul forfoteşte, clopotele de duminică bat asurzitor, iar lumea bârfeşte. Unii se ascund în spatele vorbelor, râd, se sperie şi se ceartă. E ora unu, într-o zi obişnuită de duminică. Încă vara îşi topeşte căldura pe pietrele din asfalt, iar copiii îşi cumpără îngheţată. Se distrează, e început de duminică de august. Doar eu înghit în sec. De ce trebuie tocmai eu să merg să fotografiez festivalul de muzică populară? Nu m-am gândit niciodată atunci când m-am apucat de meserie....
Iau aparatul, fixez setările, iau obiectivul şi merg în staţie. Măcar că vremea e plăcută, nu trebuie să mă ascund după umbrelă. Iată că apare şi maşina, cu geamurile sparte de săteni furioşi, cu seminţe pe jos şi plin de bătrâne care pleacă de la oraş pentru a-şi vedea rudele. Îmi compostez biletul, iau loc şi privesc. Am de aşteptat vreo două ore bune până ce ajung. Nu risc să adorm pentru că m-aş trezi fără aparat...
Deocamdată nu sunt decât trei copii, care probabil merg hai-hui; următoarea staţie va umple cu siguranţă toate locurile. Oraşul este destul de molcom, lumea îşi ia masa de duminică şi mai târziu se vor tolăni în jurul televizorului. Bătrânii vor ofta şi se vor retrage în dormitor unde vor încerca să citească vreun roman francez vechi. În timpul acesta, aştept.
Ajung cu greu în localitatea de munte; mai am de mers pe jos vreo 4 kilometri. Mă alătur grupului îmbrăcat în costume populare, care urcă pe dealul curat. Respir şi vreme de câteva secunde îmi curăţ plămânii gudronaţi de gazele de eşapament ale oraşului. De-aş putea atât de simplu să îmi purific şi mintea... e verde pur, verde de culoarea absintului, a smaraldului chiar. Nu am însă deocamdată nicio speranţă de a-mi găsi luciditatea. Imaginile lumii se contorsionează în timp ce urc dealul. Mă întreb de ce naiba nu se aude nimic.
-Adu vioara, fluierul, aud din spatele meu.
Mă lovesc de o masă de oameni care este aşezată pe deal; lipsesc păturile, tarabele şi micii, campaniile electorale. Nu găsesc nici scena cu reflectoare, megadifuzoare şi podium. În schimb, din mijlocul gloatei aud un chiuit înecat: nişte femei stau şi privesc cum vioara evreului şi basul ţiganului se împletesc în mod ciudat cu fluierul ciobănaşului român. Mă simt neobişnuit, chiar începe să îmi placă. Îmi dau seama că totuşi, folclorul nu este cel cu care eram obişnuit şi care se auzea în scara blocului atunci când vecinul de la 2 se îmbăta.
Încerc să străbat prin mulţimea care îşi etalează costumele populare şi se bucură sincer de muzică. Încerc să surprind ceea ce e cel mai interesant, bogăţie de culori, colaj, frenezie, ţuică şi cozonaci făcuţi chiar „ca acasă” şi artiştii care sunt rând pe rând aleşi din rândul poporului. Din păcate, cerul se întunecă şi devine negru ca şi cafeaua.
-Nu e a bună, spun cu voce tare.
-Bine zici, hai la stână, să nu îţi strici aparatul...mă cheamă un cioban.
Stau puţin pe gânduri, poate o păţesc, sunt în fond în mijlocul pustiului. Mă repede însă gândul aparatului care poate fi distrus. În fond, ochii albaştri ai bătrânului nu ascund adevărul şi nici nu ticluiesc minciuna.
-Hai, se va urni ploaia. Îţi cânt din fluier la stână de vrei...
-Bine, ne grăbim.
Ajunşi, el îmi întinde un pahar de ţuică, un boţ de urdă. Îmi urează sănătate, voie bună şi primesc cu bucurie pomana lui. Se întinde o ropotă lungă, cu tunete şi fulgere de zici că vroia să vină un apocalips precoce. Cu calm, îşi ridică fluierul la gură, priveşte afară, îşi potriveşte degetele şi începe. O doină lungă, tristă se prelinge peste toată valea.
-Aceasta-i de la moşul meu, care a luptat în război, a murit cu tristeţea în inimă pe frontul Rusiei. Era un om ce se ascundea în munţi, lupta cu armate şi urşi. A lui a fost stâna.
Gust povestirea bătrânului, fotografiez lumea de afară plouată, stâna şi fluierul. Parcă plămânii îmi strigă a sănătate, iar emisferele creierului încet-încet îşi revin. Simt cum îmi creşte fericirea atât de căutată în spatele obiectivului, în această simplitate uitată de lume. Trec ascuns, umil, cu aparatura mea dincolo de deal, unde ploaia s-a oprit, iar asfaltul aşteaptă din nou razele soarelui.
Autobusul e plin cu femei care vând laptele cumpărat de la rude, mai scump, în piaţă. Mă ascund, mă gândesc la lume, la bătrân şi la acest druidic sacrificiu fără oameni care s-a desfăşurat sub ochii mei şi pe peliculă. Nu credeam că voi fi prezent vreodată la un astfel de ritual sacru, unde ploaia îşi îmbină picurii cu viori şi cântece ascunse din cauza vanitatăţii lumii.
Şi ajung acasă în faţa acestui ecran care îmi înrobeşte gândurile. Stins, ştiu că nu fac altceva decât să privesc pozele făcute. Deocamdată, stau ascuns după un perete.