E sfârşit de an, da...Un an greu, cu criză financiară, spirituală şi socială.Cică guvernul vrea să demită 15.000 de salariaţi din domeniul învăţământului.Dureros, de asta mă temeam cel mai mult atunci când am auzit că va ajunge din nou Băsescu la preşedinţie.Naspa,când stai să te gândeşti că minerii lucrează şi lucrează, doar de-a surda, aducând deficite serioase.Sau faptul că multe cheltuieli de transport şi alte minuni ale Palatului Cotroceni şi Victoria au crescut simţitor faţă de anul trecut. Autostradă dacă doresc să ajung la Bucureşti din Satu Mare probabil n-o să am până mă însor şi ştiu că ajung mai repede în Viena decât în propria capitală.
Totuşi, nu are rost să fiu răutăcios.Totul merge mai greu,indiferent că eşti în Spania,Ungaria sau România.Totul e să gândeşti bine problema şi să o gestionezi ca lumea. Ce-mi doresc de la noul an? Stabilitate. Răbdare mai multă. Continuitate. Ca fapt divers, astăzi vs fi şi o eclipsă de lună, de la 19 şi 15. :P

An nou cât mai fericit!

aş vrea să scriu un vers cu picioare de girafă şi cu cap de meduză… pe vremuri visam să scriu un vers să-mi taie mîna
şi mă zbat în a mea colcăire, şi ştiu
ştiu că sunt doar un tăietor de lemne, în pădurea cea frumoasă de
cuvinte, în care doar grădinarii, mai tăiau din când în când trandafiri roşii, cu foarfeci întinse
la nemurire. În albastrele timpuri, ale încercării
din cuvânt să
ard un mizerabil om, al cărui extaz aduce
o oroare a ziarelor mondene:
"Ce urât, ce urât", strigă titlurile vicioase ale unor nefiinţe
care îşi zbat ale lor nefiinţă şi nu ştiu că totuşi există şi picioare de girafă, cu cap de meduză
întrupate în umilă poezie.

da, şi ştiu, că vrem să vedem ceruri verzi şi minuni la kilogram, dar
dar nu peste tot e Ţara Sfântă; ci ne mirăm de tăietura cuţitului care atacă mult prea sinuos
acordurile unor chitare sparte de beţii prea tari.
ne mirăm de sânge şi uităm să spunem
scurt:
ce frumos e osul mâinii tăiate!

sunt doar un tăietor de lemne, dar care vede că omoară o viaţă pentru
a arăta lumii că sunt cercuri închise. poate şi statui...
grădinarii uită însă să mai ofteze şi să spună că trandafirul
e la fel de
frumos ca osul mâinii tăiate!

fierberea unor cosmonauţi şi timpuri noi vor aduce probabil alte, alte, alte
vieţuitoare care vor fi cuvinte şi Cuvinte ale propriei sale faceri;
poezii runice, arse în soare de copilaşi cu mâini murdare
şi ochi veştejiţi de către propriul lor însorit
soare.

şi stăm ascunşi de timp, ascunşi şi eu ştiu mă tem mai mult ca toţi
de timp, de ceas, de ale sale ticăituri ce simt, îmi vor tăia pe rând picioarele,
până la femur, până la bazin auu!
până la inimă, până la ochi,
voi ţine mâna dreaptă sus, ca un înecat
pentru ca să vedeţi
ce frumos e osul mâinii tăiate!

şi dacă mi-este o teamă de alba stare
a temerilor de stare,
de umila sărăcească stare şi
de starea lichidă,

ar trebui, să
sting cumva un vis ascuns în explozia solară
a nimănui, să
zbier radiaţia solară şi să
sper la un înger care poate îmi aduce
în chip nemijlocit vederea.

Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere
de tainice straturi care
ne împământenesc, ne trag
mai jos, tot mai jos, culminând
cu acea forţă de Newton.

Dorim să trăim veşnic, dar nu putem
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti
de vai,
acea stare,
doar atunci vom fi în stare,
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci
gaz pur,
vid,
fără sens, desigur.

timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare
o sună un ceasornic al
vânătului timp neatins
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie,
de început de lume.

un copil îşi bucură a sa fericire
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă
al său daimon:
doar el, doar el e fericit!
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va
lua locul căruciorului.

trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp:
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură
a timpului nostru.
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul
unui alt centru. praful cade, iar noi privim
şi aşteptăm iubirea
dintr-o lună ceţoasă
sau inelele nearse ale lui Saturn.

şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în
coadă câini, desigur.
cânta în vidul spaţial, care ia loc
albastrului din cer.

şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Stau ascuns după un perete. Oraşul forfoteşte, clopotele de duminică bat asurzitor, iar lumea bârfeşte. Unii se ascund în spatele vorbelor, râd, se sperie şi se ceartă. E ora unu, într-o zi obişnuită de duminică. Încă vara îşi topeşte căldura pe pietrele din asfalt, iar copiii îşi cumpără îngheţată. Se distrează, e început de duminică de august. Doar eu înghit în sec. De ce trebuie tocmai eu să merg să fotografiez festivalul de muzică populară? Nu m-am gândit niciodată atunci când m-am apucat de meserie....
Iau aparatul, fixez setările, iau obiectivul şi merg în staţie. Măcar că vremea e plăcută, nu trebuie să mă ascund după umbrelă. Iată că apare şi maşina, cu geamurile sparte de săteni furioşi, cu seminţe pe jos şi plin de bătrâne care pleacă de la oraş pentru a-şi vedea rudele. Îmi compostez biletul, iau loc şi privesc. Am de aşteptat vreo două ore bune până ce ajung. Nu risc să adorm pentru că m-aş trezi fără aparat...
Deocamdată nu sunt decât trei copii, care probabil merg hai-hui; următoarea staţie va umple cu siguranţă toate locurile. Oraşul este destul de molcom, lumea îşi ia masa de duminică şi mai târziu se vor tolăni în jurul televizorului. Bătrânii vor ofta şi se vor retrage în dormitor unde vor încerca să citească vreun roman francez vechi. În timpul acesta, aştept.
Ajung cu greu în localitatea de munte; mai am de mers pe jos vreo 4 kilometri. Mă alătur grupului îmbrăcat în costume populare, care urcă pe dealul curat. Respir şi vreme de câteva secunde îmi curăţ plămânii gudronaţi de gazele de eşapament ale oraşului. De-aş putea atât de simplu să îmi purific şi mintea... e verde pur, verde de culoarea absintului, a smaraldului chiar. Nu am însă deocamdată nicio speranţă de a-mi găsi luciditatea. Imaginile lumii se contorsionează în timp ce urc dealul. Mă întreb de ce naiba nu se aude nimic.
-Adu vioara, fluierul, aud din spatele meu.
Mă lovesc de o masă de oameni care este aşezată pe deal; lipsesc păturile, tarabele şi micii, campaniile electorale. Nu găsesc nici scena cu reflectoare, megadifuzoare şi podium. În schimb, din mijlocul gloatei aud un chiuit înecat: nişte femei stau şi privesc cum vioara evreului şi basul ţiganului se împletesc în mod ciudat cu fluierul ciobănaşului român. Mă simt neobişnuit, chiar începe să îmi placă. Îmi dau seama că totuşi, folclorul nu este cel cu care eram obişnuit şi care se auzea în scara blocului atunci când vecinul de la 2 se îmbăta.
Încerc să străbat prin mulţimea care îşi etalează costumele populare şi se bucură sincer de muzică. Încerc să surprind ceea ce e cel mai interesant, bogăţie de culori, colaj, frenezie, ţuică şi cozonaci făcuţi chiar „ca acasă” şi artiştii care sunt rând pe rând aleşi din rândul poporului. Din păcate, cerul se întunecă şi devine negru ca şi cafeaua.
-Nu e a bună, spun cu voce tare.
-Bine zici, hai la stână, să nu îţi strici aparatul...mă cheamă un cioban.
Stau puţin pe gânduri, poate o păţesc, sunt în fond în mijlocul pustiului. Mă repede însă gândul aparatului care poate fi distrus. În fond, ochii albaştri ai bătrânului nu ascund adevărul şi nici nu ticluiesc minciuna.
-Hai, se va urni ploaia. Îţi cânt din fluier la stână de vrei...
-Bine, ne grăbim.
Ajunşi, el îmi întinde un pahar de ţuică, un boţ de urdă. Îmi urează sănătate, voie bună şi primesc cu bucurie pomana lui. Se întinde o ropotă lungă, cu tunete şi fulgere de zici că vroia să vină un apocalips precoce. Cu calm, îşi ridică fluierul la gură, priveşte afară, îşi potriveşte degetele şi începe. O doină lungă, tristă se prelinge peste toată valea.
-Aceasta-i de la moşul meu, care a luptat în război, a murit cu tristeţea în inimă pe frontul Rusiei. Era un om ce se ascundea în munţi, lupta cu armate şi urşi. A lui a fost stâna.
Gust povestirea bătrânului, fotografiez lumea de afară plouată, stâna şi fluierul. Parcă plămânii îmi strigă a sănătate, iar emisferele creierului încet-încet îşi revin. Simt cum îmi creşte fericirea atât de căutată în spatele obiectivului, în această simplitate uitată de lume. Trec ascuns, umil, cu aparatura mea dincolo de deal, unde ploaia s-a oprit, iar asfaltul aşteaptă din nou razele soarelui.
Autobusul e plin cu femei care vând laptele cumpărat de la rude, mai scump, în piaţă. Mă ascund, mă gândesc la lume, la bătrân şi la acest druidic sacrificiu fără oameni care s-a desfăşurat sub ochii mei şi pe peliculă. Nu credeam că voi fi prezent vreodată la un astfel de ritual sacru, unde ploaia îşi îmbină picurii cu viori şi cântece ascunse din cauza vanitatăţii lumii.
Şi ajung acasă în faţa acestui ecran care îmi înrobeşte gândurile. Stins, ştiu că nu fac altceva decât să privesc pozele făcute. Deocamdată, stau ascuns după un perete.

litera scrisă,
în orice cuvânt
apare ca un etern fals doar dacă nu reuşim să stingem realul.
să aprindem imaginaţia cu o brichetă. Flacăra
să ardă! ştim, frumuseţea stingerii pe care noi
o apăsăm în dorinţa de a ne
desena sterilizat.

Şi dacă am ataca lemnul din
stingerea apei care pătrunde sinuos
prin frumuseţea efervescentului;
durerea noastră, a atacului şahiştilor stinge
cu un rând nou, o proiecţie ce ţipă :
-Vreau azi să mă simt realitate...

Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare,
nearse de foc şi
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals
Sfânt Graal.
E echilibrul care hrăneşte
retina cu culori netopite de hulă,
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi;
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la
instituţiile etatizate...

Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad
de-a valma într-o neuniformă moarte.
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate
pedeapsa raţională a înţelepciunii
lui Solomon
care împarte
fiul între două mame.
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele
inimii camerei ascunse.

Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar
legea pe care
o căutăm de la Galilei.
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă
prăfuită:
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea
stolului în vreme de toamnă precoce.

Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar
salivă şi pământ, fără de suflu divin,
şi fiecare ar fi fost un avorton în
alt avorton al lumilor nenăscute...
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune,
sfat şi pace, vor fi fost un târg
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi
un schismatic schimb

ay!
ay ay!
ay ay ay!
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa
care decide greutate infimă sau infinită
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau
hrăni cerealele agricultorilor chinezi
care se tem încă de
fluviul Galben.

Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi
încercăm să readucem albul pur într-un sur
cearceaf. Strigăm:
ay, ay
ay!
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece
nu are hainele cele mai noi de la Prada,
nici geacă de piele, ci doar
cele mai strălucitoare aripi.
şi e doar mesager al Cuvântului, nu
model blond, prost şi anorexic.

şi totuşi, ştim că vom muri:
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al
visului neaccidentat. dar creştem înspre
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn,
cu dormitor subpământean,
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru.

Daa...abia acum ştim că suntem una
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o
lingură de muştar, fără a distruge însă
oraşe, ci
pentru a le crea frumos.

Stelele din cer şi lună din noapte
sting grindurile şi oftaturile romanticilor:
ay,ay ay
lumea e un vis, iar
visul e o lume, dar
pentru noi,
e mai mult text, subconştient
şi religie ascunsă în echilibrul
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii
strigă la luna din noapte şi
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile
romanticilor.

Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea:
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri
stilistice de tabele, date,
devize care
speră, ha, ce glumă bună,
să facă o lumă mai bună..
.e doar malkuth
sfârşit de sephirot kabbalic.

Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.
Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.
Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:
-Ce faci? Nu ţi-e cald?
Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:
-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.
Perseverentă, ea continuă:
-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.
Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:
-Totuşi, nebunei nu îi este cald!
-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...
-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...
-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.
De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura...
E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.
La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...
-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.
-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...
Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.
-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.
Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.
Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.
Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.
-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.
-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.
Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.
-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.
Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.
-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.
Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.
Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile.

Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă:
-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa...

Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.
Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:
-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...
-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?
-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.
Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.
Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.
Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.
Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.
Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:
-Tată! strigă Monica.
Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.
-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...
Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...
...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!
-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.
-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?
-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.
Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.
După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.
Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.
În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:
-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...
-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...
În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".
-Sunt bine, mulţumesc.
-Şi eu, şi eu....
Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:
-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea?

Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.
Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.
Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).
Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.
Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.
-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.
-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.
-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.
-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.
-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.
În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, pomeneşte cu bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.
Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:
-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.
Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.
Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.
-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.
Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.
Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.
Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.
-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...
-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...
Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi
le-a oferit fericirea.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.
-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.
Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.
-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...
Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.
-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?
-Parcă acu un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!
-E aci, stai....
Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:
Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim

fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.
La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă
în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.
Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.
"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."
Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:
-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!
Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte,

FERICIRE.
Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.
Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...
Adică mai mulţi bani:
-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.
-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...
Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".
Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...
-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...
-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.
Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."

Poate trăim vremuri frumoase, v-aţi gândit? Probabil că fiecare din noi ne întristăm sau ne doare sincer sau mai puţin onest, atunci când vedem ghiolbanii care se distrează cântând "pe manele", cei care aruncă mizerii pe jos sau nu salută din bun simţ. Dacă suntem afectaţi, înseamnă, logic, că avem o urmă de simţ estetic rămasă în noi...Ne-am cam săturat de chiloţii atârnaţi la balconul blocului-chibrit. Ştim că jafurile cele mai mari se întâmplă sub cunoştinţa poliţiştilor, iar baniii de mult nu mai sunt o problemă. Dintr-o scurt argument, pentru că nu sunt. Nu sunt mândru că sunt român, dar nici nu mi-e ruşine. Conştientizez că Ceahlăul nu este muntele Olimp, dar ştiu că în vest sunt şi oameni harnici, care nu dau în cap şi nu fură cărora li se mai zice din când în când români.
Probabil că şi mass-media a suferit un duş rece, după momentul 1989. Dacă până atunci, îţi lăudai până şi găurile din ciorapi, acum se acuză totul. Problema cea mai mare este că avem darul nefericit de a demonta şi demola cu uşurinţă orice mentalitate, dar lăsăm un vast spaţiu gol în locul acestuia. În care, printre crăpături se infiltrează apa care întocmai ca într-un perete de zgârie-nori, roade pe interior. Rugineşte, distruge chiar şi ce a mai rămas. Rezultă false modele, monici columbene şi sexy brăilence, care se bucură sincer de prostia lor.
Totuşi, vorba englezului "there is still hope". Mă bucur că nu m-am născut în Somalia, unde aş fi fost botezat cu siguranţă de gloanţele inamicului de pretutindeni. Sau mai aproape, chiar şi Moldova sau Belarus, care se zbat să scape de flagelul roşu, mai mult ca noi... Şi nespus de mult mă bucur de faptul că sunt transilvănean. Nu trebuie să ne ridicăm deasupra altora prin false aroganţe, argumente cât se poate de vide, gen "Ăla-i ungur, mi-a bătut bunicul şi de aceea urăsc toţi ungurii!" Durerea e cu atât mai mare cu cât încăpăţânarea este mai stridentă. A saluta pe cineva în limba lui maternă pe stradă e un act de bun simţ, respect reciproc. Nu motiv de revărsare a frustrărilor mai mult sau mai puţin istorice.
În a fi român astăzi trebuie să avem simţul cumpătului în gândire şi în concepţie. Da, ca români avem şi propriile noastre defecte care se pot explica foarte simplu din punct de vedere social. Chiar şi Constantin Noica, cel care îşi iubeşte sincer neamul, remarcă, durerea naţiunii româneşti făcând o analogie simplă cu sportivii, pentru care sunt alocate sume enorme şi sunt "viabili" 5-10 ani cu multe remarci din acest punct de vedere. Adică, la Campionatul de Fotbal am ajuns să ne temem de Insulele Feroe sau Monaco, dar avem parte de patru canale de fotbal, în care presupuşi "savanţi" ai acestui sport îşi dau cu părerea, în timp ce unsprezece galbeni sar prin discoteci şi prizează până şi praful de pe tuşă. Filosoful găseşte de folos să se aloce bani şi pentru educarea a unsprezece români, care să ne reprezinte indiscutabil în lume. Avantajul este unul clar: vom avea o cultură sănătoasă, nu doar un colaj prost construit, cu foarfeci boante şi cioburi.
Putem privi şi partea plină a paharului. O umplem în fiecare zi cu băutură de proastă calitate şi bem pe nerăsuflate. Ne închipuim o lume mai bună, dar refuzăm să o clădim. Nu utopia comunistă sau "societatea multilateral dezvoltată", ci un loc mai bun. Simplu. Fără corupţie (dar pe bune!), fără frustraţi, fără să urlăm la ştirile de la ora cinci, ci să mai mutăm şi pe canalul TVR Cultural. Să ştim că există şi artă, fără să devenim însă snobi sau să purtăm tricouri cu Che Guevara fără să ştim de fapt cine este, doar din dorinţa de a ne afişa...Degeaba reciclăm, dacă maşina de gunoi aruncă totul de-a valma, sau dacă ne mândrim cu avortonii distruşi. Sau dacă din două rele, o alegem pe cea mai măruntă.
Realitatea este una a imediatului, putem constata cu uşurinţă. Bineînţeles că astăzi cultura noastră a tinerilor a spart mii de alte bariere. Nu suntem nevoiţi să citim munţi de biblioteci, dar nici să ne limităm la peretele alb din cameră. Avem acces la infinită informaţie (chiar bună, dacă ştii să cauţi prin cotloanele hyperlinkurilor) prin intermediul netului, dar majoritatea deschide fereastra de mess şi maxim trei site-uri, din care necesar unul de hi5. Nu trebuie să mergem neapărat la filarmonică, dar trebuie să gustăm şi altceva...de la jazz la o ceaşcă de ceai servită pe o terasă de vară. Sau o bere într-un pub, sau să ştim că mai sunt şi fire de nisip pe plajă, nu doar megafoane.
Cultura de azi se schimbă, fuge, dansează, bea o cafea şi se energizează. Capătă noi valenţe, sparge geamul de la fereastra domnişoarelor de pension, şochează şi uimeşte. Rupe florile frumos puse de către bătrânele grijulii în rondul din faţa casei, dar dacă este una de calitate, va aşeza cu siguranţă acolo un copac. Deoarece este mai trainic decât efemeritatea florilor. Astfel suntem şi noi, românii adepţi ai unei pseudoculturi: cultivăm flori, le admirăm, dar mai mult decât atât, nimic. Nu lăsăm nimic în urmă, decât urmele de tractor care se vor adânci cu timpul. De fapt, sunt deja adânci, de când plugul muncitorimii comuniste s-a înfipt, a târât după el scriitorii interbelici de calibru şi a adus seminţele „realismului socialist”.
Avem vaga şi greşita impresie că arbitrul ne fură mereu la meciuri. În general vorbind, nu doar din punct de vedere sportiv. Nu. Nu întotdeauna este aşa. Ar suna cam ca şi un pahar rece trântit în mod telenovelistic peste faţă dacă aş spune că de fapt noi ne furăm şi ne minţim. Refuzăm în mod constant să tragem linia, să învăţăm (din) istorie şi să ne repunem pe un traiect cât mai constant. Încă avem credinţa că suntem români şi este explicabil: criticăm şi ne considerăm unii din false ipoteze, superiori. Nu suntem ruşinea Europei cât timp demonstrăm că nu este aşa.
Ne aruncăm privirile disperate spre un trecut glorios pe care de fapt, niciodată nu l-am avut. Durerea şi chinuirea a venit încă de pe timpul romanilor, când contrar multor păreri, imigranţii şi coloniştii aduşi nu au fost tocmai cea mai bună clasă a Imperiului Roman. Aţi fi tentaţi să exclamaţi simplu: şi ce? Australia a avut la bază puşcăriaşi de cea mai joasă speţă, iar astăzi nu cauzează nicio problemă. Din păcate, acest val nu este singurul deoarece au urmat valuri, puhoiuri de popoare migratoare, amintindu-i aici în speţă pe slavi. Au urmat apoi influenţele fundamental bizantine, fie pe filiera Constantinopolului, fie mai apoi de către turcii otomani. Problema se acutizează aici pentru că ei au adus practic "ceremonia" universalei şpăgi şi a bacşişului. Domnitorii erau maziliţi dacă nu contribuiau. Astăzi putem bine observa că politicienii, după aceeaşi practică sunt daţi jos de la putere. Reţeta nu putea fi completată fără falsitatea fără scrupule, numită comunism. Aici s-a îndoctrinat în noi o altă practică, la fel de periculoasă: nepotismul şi "sistemul pilelor".
Şi totuşi, dincolo de aceste probleme, poporul român a reuşit să aducă valori. Paradoxal însă, noi le-am lovit în partea dorsală. Astfel, ne mândrim cu Emil Cioran, în timp ce el deplânge clar situaţia României în "Schimbarea la faţă a României"; Mircea Eliade, se citea doar pe sub mână, iar chiar sculptorului Constantin Brâncuşi i-au fost "amputate" valorile de la Târgu Jiu. Recent Herta Muller, laureată a Premiului Nobel, care mai an de bătea obrazul...
Articolele pot să curgă, putem să ne mulţumim de faptul că ştim citi, socoti şi cumpăra. Pentru unii e de ajuns. Trebuie să ne asumăm vina, să nu arătăm cu degetul şi să aducem noi, doar noi ţara românească pe şine. Să nu lăsăm ca acei "cocalari" de azi să devină politicienii de mâine. Sună dur, dar dacă acest lucru se întâmplă, ne-am greşit ţelul de a a ne defini, prin raport nu doar cu ceilalţi, ci cu toţii împreună.

Oprim topirea dintre sârma ghimpată
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură
împotriva ceasului nestins.
Stingem privirea unui ochi nestins de propria
mea vanitate care arde între iad şi
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar
la "divina comeddia" ), articulăm
necuvintele din
spatele lumii
arse de soare
şi de aşteptări neatinse.

Păziţi de propria noastră temătoare moarte
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc
de tabără din jurul indienilor călători, iar
pofta vine mâncând, dar
ura? vine iubind din disperarea vieţii
de apucarea ei cu dinţii caninilor!
fericirea din dugheana huliganilor şi
mizeria şanţului şi voma beţivilor.
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe,
din covorul alb al durerii, am putea
striga a fericire!

Toamna îşi cădea blestemul pe frunze
prea bolnave şi istovite de greutatea lumii, iar
prin vis, păşeşte cerbul, îmbătat cu metadonă.
Frivol şi temător, vrea să se furişeze printre mesele
turtite, pline de
fum difuz şi trist, spre un colţ
mai optimist.

vânătorul intră în barul plin de
beţivi de joasă speţă. Împuşcă cerbul
duce visul în spinare spre o hidoasă taină a
coşmarurilor cu toamnă,
albastru stins, neaprins de nicio brichetă uitată
de vreun fumător.
cerb rănit, ce fugi înspre poli, uitaseşi că
vei îngheţa şi vei dori ecuatorul nostru!
cerb rănit, cerb rănit...

Un loc care mi-e drag mult mie, Rzeszow (Polonia)

replicile dintre cele două emisfere curgeau greoi,
se strecurau prin caldarâm, prin asfalt, pentru a ajunge
tihnit,
în eterna canalizare defectă. Ionesco, ar fi fost
(ab)surzit de ilogicul formelor fără fond, de maşini distruse
de stâlpi care se îndreaptă grabnic spre ele;
riduri ale tinereţii,
vergeturi ale nou-născuţilor, toate par mai logice
decât
monologul dialogat.

Goya, desenează femei goale, iar Inchiziţia- refuză
logic. unu plus încă unu, fac doi, dacă
avem degetele netăiate de drujba
din ograda bunicului. toate par mai logice
decât
monologul dialogat.

Ropote de ploaie lovesc recolta de morcovi de toamnă,
porumb-cules şi măcinat de femei cu ochi de viespe
mercur ascuns în tot ce arde, logic.impresionant,
decât
monolog dialogat.

apus de soare din uitată iarnă
ce odinioară încânta vechi sarmaţi,
Adu-ne pentru, poate prima oară un
căutător de aur şi dinţi sparţi.

Dionisiac soare stins tardiv
-un apus, ca toate celelalte: 21.20-
pentru noii polonezi care
mănăncă la fel, roade sarmate. Răsuflul de cruntă
iarnă a rămas o glumă
aerul crivăţului o legendă împestriţată
sau poate împixelată?
de programatorul din Varşovia..

Soarele grăia ermetic
egiptenilor că după moarte,
să se uite în Est, să ridice sarcofage necoapte,
dar azi, doar arde un
nisip păşit de beduini.

Amon Ra, stins în bere,
Ce mai cauţi viaţă?
într-o enumerare de becuri, faruri
şi lămpaşe, tragem linie şi zicem simplu:
te-am uitat.!

Aşa cum orice lucru are final, din păcate, vacanţa e cam pe terminate. Dacă stau bine să mă gândesc, a fost una superbă, în care nu cred că am zis de cuvântul "mă plictisesc". Acum trei luni postam din Cluj, înaintea cruntelor beţii de acolo, dar de atunci s-au mai întâmplat multe.
1.Majorat
Fără local, fără majordomi şi fără ţinută obligatorie. Vară, acasă, home, nebunie, muzică, poliţie, rock şi metal, bere, cam asta a definit. A şi bineînţeles, fără piesa Am doar 18 ani. Cică de atunci am mai multe responsabilităţi. Pff...eu doar am constatat că pot lua mai multă bere fără să zică nimeni nimic. Evenimentul mi-a readus în minte multe persoane şi nostalgii...Şi după, cum am promis, iată pozele:


2.Samfest?Cu o ediţie în care a predominat prea mult black metal, ascuns sub o coloratură de simplu festival metal, am fost puţin dezamăgit de Samfest 2009. Bineînţeles, formaţia Negură Bunget a oferit un regal, dat fiind că şi-au adus din câte am înţeles propriul inginer sunetist. În rest, aproape ca la Woodstock. Iarbă verde, pături, slănină şi carne de la mine de la maj adusă şi făcută poştă. Puţintel mi-au plăcut şi Agathodaimon, iar cei de la Evergrey m-au surprins în mod plăcut.
3.Băişoara- Europa de mâineŞi aici începe pelerinajul meu prin ţară. Duminică încropesc un bagaj uriaş, pun de mâncare şi dus am fost. Un concurs de-a plezneala organizat de minister, dar m-am distrat pe cinste. Am fost în Apusenii lui Roşu, cu cine altcineva decât cu Roşu? Am bătut munţii în lung şi în lat, am băut cu ciobanii jinars de nu ştiam de ce ne vine aşa bine cheful...Şi le-am tras un video la cei de acolo de s-au crucit, nu glumă. Şcoala din secolul XXI, starring Răzvan Roşu, în costum popular. Şi am cunoscut oameni calumea, indeed. Especially, inspectoarea Vasilescu, cea căreia în ultima zi îi strigam să nu mai bea, bătându-i insistent în uşă. Am reajuns cu Roşu apoi în Cluj, am umblat şi acolo ca ameţiţii, am mers în Zorki cu văru, iar apoi Sibiu!

4.Artmania-Tristania, Opeth, My Dying Bride, Nightwish, Pain, Subscribe
Am călătorit cum necum, am ajuns în Sibiu. Chiar înainte de Sibiu, constat că plouă. FUUCK! Ajuns în gară, o întreb pe Anca (Feteşti), dacă a plouat. Nimic. Prea ciudat. Eram rupt de oboseală, dar m-am încăpăţânat să merg în Piaţa Mare pentru ca să văd pregătirile. Cei de la Tristania tocmai îşi instalaseră "armamentul". Merg la locul unde am fost cazat (o cazarmă militară, unde de obicei stingerea se dădea la ora 10, iar noi veneam de regulă dimineaţa). Apoi bineînţeles Artmania! Mă întâlnesc cu persoane tare cunoscute : Sălă sau Anca şi Aniela. Sincer Tristania nu a făcut mare show. În schimb My Dying Bride a fost spectaculos, poetic. Opeth a adus multe improvizaţii progressive metal. A doua zi, dorm până la 6 seara, iar apoi pornesc spre seara magică adusă de Nightwish. A fost frumos, într-adevăr.La fel ca şi Pain, dar cei de la Subscribe nu au fost cunoscuţi într-atât de către public.
Ultima zi. Petra, Patricia, Anca, eu, câţiva metalişti şi în spatele autocarului punkeri, pornim spre Cisnădioara. Concert Luna Amară, lansarea noului album "Don t let your dreams fall asleep", într-o capelă săsească de pe vârful unui deal abrupt. Atmosferă mai intimă, lume faină, încheiere spectaculoasă a festivalului Artmania 2009. Pe drum spre Satu Mare, s-a stricat autocarul şi a trebuit să facem un ocol pe la Baia Mare.

5.Mare-Costineşti (mai degrabă White Horse)Planificată cu mult timp înainte, concediul de la mare se anunţa unul cu multă distracţie şi băutură. Chiar dacă pare geek să mergi în tabără, sincer e destul de funny, dacă prinzi şi profi mişto. Nu te plictiseşti o clipă şi nu stai doar cu doi oameni de care la un moment dat cu siguranţă ţi se acreşte. Pe tren, Dragoş aduce un bagaj în care s-a strecurat mult whiskan. La un moment dat, adoarme cu capul în bagaj şi întreabă: care pute a sandwich? Sau momentul când eu şi Dany îl luăm la csusag, iar profa intră, el: "Doamna profesoară, bine că aţi venit, că nu mă lasă ăştia să dorm!"... Debarcăm. Ne aşezăm, ajung în acelaşi pat în care am dormit anul trecut. Marea a fost în esenţă, trei ore pe zi, că în rest dormeam... doar la lună ce ne mai coceam, în eternul White Horse. De aici provin câteva citate ce merită amitite: "Băutura cu cât e mai bună, cu atât e mai bună...!" sau "Bună-i băutura, fwt-o pwla!", marca Dany Co. Şi o plimbare până la Techirghiol, de unul singur, că ceilalţi dormeau (ora 9 dimineaţa). Am fost trezit de Lemuria de la Therion de pe telefon într-o zi, şi asta m-a impresionat fte. plăcut...

6.Sighişoara-excursie moca, cu Informaţia ZileiAm ajuns să văd şi eu cetatea medievală a Sighişoarei. Gratis, printr-o tombolă organizată de ziarul Informaţia Zilei. TImp de o zi, eu, Dragoş, Ioana şi Ina am umblat prin centrul înnoroiat de renovare, am văzut ce am avut de văzut, am dormit, şi am reajuns în Satu Mare.

7.Prin judeţBineînţeles că am mers şi la Carei, de vreo două ori, la insistenţele lui Raoul. Cel mai mult mi-a plăcut drumul pe tren, cu Csabi, cu care te poţi distra oriunde! În timp ce Feher şi Raoul (prima dată) dormeau în compartiment. Am fost şi la Janika, un chef spontan cu pălincă, din care nu a ieşit prea bine.

Cam asta a fost vacanţa mea. Voi? Cu ce vă lăudaţi?

Putrezit ochi al arsului soare,
care lua neobişnuita culoare albastră, stingea
a lumii evanescenţă, trasă printr-o grea
faptă.
Viscolul stătea pitit sub antena de la etajul zece, al
unei doamne cu nume nemţesc şi un post de radio (care evaziv ataca undele îndrăgostiţilor de
mai an.)
Tiptil, arse un vis topit alături de apele
care curg din oceane stinse de frivolitate.

Blocurile topeau prin sentiment, fibre de fyberlink şi teamă,
o posibilă Apocalipsă, rostită în fapte de către o bătrână,
ce dorea arderea noastră, în plin martie.
Cod peste cod, poezia devine muzică, iar visul
până ce devine istorie, tot vis.
Tractoare arse, ce ară trupuri frivole
de pe pământul îndelung lucrat;
schelete dezgolite, alături de semnul
rutier: Aveţi grijă de morţi, şi vise deşarte...

În alt trup, îşi vedea propriul chip,
timpul topea aceleaşi ticăituri minuţioase
de ceas ieftin, cumpărat de la o
tarabă cu pete jegoase.

Distruse clădiri îşi arătau timid faţada,
roasă de timpul scurs din vremuri ancestrale,
când nu era nici Torquemada
Desigur, nici canale.

Oglinda se mişca,
spaţiul se strângea:
blocuri, îşi uneau canalizarea,
cărămizile îşi ardeau atomii,
sunetele trozneau dintr-un timp al nesperatului
zgomot, iar apoi tăceau...

Stătea cu lucirea-i doar în faţă:
ochii fără de culoare, doar sclipire
de chihlimbar...lămpi dispuse spre topire
spulberau o zvâcnire,
ce se dorea a fi o ultimă viaţă.

totul era din cvintesenţă..
aerul-distilat, focul-rafinat,
pământul-îngropat,
apa- udată... Doar două imagini,
de aceeaşi faţă lipite... şi pur
de jur-împrejur.

Sincer să fiu, mă nelinişteşte destul de tare problema cu reforma în învăţământ. La o adică, se restructurează examenele şi aşa restructurate după toată convertirea "Capacitate-Testare Naţională-Teză Unică", taman când sunt a doişpea. Conform noii propuneri a Ecaterinei Teodoroiu, pardon Andronescu, se va da BAC numai din trei materii. Până aici, totul este frumos, euforic ca după patru beri, examenele se vor da în timpul anului (întrebarea este eternă: când?), dar ce mă rodea pe mine mai tare, materia cu doctrine adânci de marxism-leninism rămâne neschimbată.
Ar tinde mulţi să sară: "Cee? Comunismul a căzut, elevii nu mai studiază nimic din vechiul sistem." Veritabile minciuni. E ca şi în trista pildă a cuielor, care au fost bătute în uşă, dar mai apoi scoase, rămânând în urmă găurile. Exemplul cel mai concludent: literatura română, plină de exemple de ţărani, muncitori care vor făuri o societate multilateral sclerozată. Fără Tristan Tzara, abia puţin Eliade, scriitori universali atinşi abia tangenţial. Buba cea mai mare este desigur rezultată logic dintr-un proverb românesc: "Peştele de la cap se împute." Cât timp Ministerul şi anumiţi încuiaţi vor propune aceleaşi tâmpenii de rumegat pentru mase, there is no hope.
Chestiunea cu Uniunea Europeană este înfiptă pe gât de către anumite persoane care o predau în stilul care probabil le-a fost dată ora de socialism ştiinţific. Iar de aici, viitorii euroeconomişti vor arunca cu bani pentru maşini de 80.000 de euro, istoricii ne vor căuta relaţiile "magnifice" cu ţările Europene din timpul în care teritoriul nostru se numea Cumania, iar europoliticienii vor dormi la Bruxelles şi Strasbourg mai pe ascuns, cu siguranţă vor tăcea mâlc. Nu de alta, dar nu îl văd pe Gigi Becalli to speak about the competition between intelectuals and football players. Sau Vadim despre toleranţă rasială.
Exemplul Japoniei, pe care poate l-am mai amintit îmi revine în minte. Reţeta ridicării unei naţiuni mâncătoare de orez se face astfel: se alocă 15% din PIB, se aşteaptă câţiva ani, se ridică uzine care să aibă o piaţă, şi voila, au specialişti, au industrie, fie grea, fie ultraspecializată. Iar profesorii, abia sunt plătiţi. Şi să nu te miri că prostimea se bucură când vede la televizor că un ins ii dă în cap celuilalt cu toporul. Sau că oamenii râd la Dan Negru. Sau că le areţi un om mort pe pachetul de ţigări, şi ei fumează în continuare...

Şinele îşi topeau al lor metal, într-o
efervescentă iubire ce o purtau pe un vagon al cărui
pasageri îşi căutau
cu disperare
inima dintre traverse.
Hipnotici, stricau
strigătele ermetice ale
universului condensat pe pereţii de tencuiala
exterioară dintr-o cameră galbenă...
Muştele verii topeau asfaltul, care
devenea un clasic cimitir de beton
(de altfel, ca lumea întreagă).

Poseidon stă liniştit în mare pentru
un eon.
Mai trimite câteodată un freon.
Da, şi răsăritul de soare
visat de atâtea generaţii de egipteni,
mayaşi,
eschimoşi şi
bineînţeles
curioşi de la malul apelor..

Am avut parte de majorat, unul care cred că a fost un pic neobişnuit. În primul rând, a fost plasat într-o joi (nu, nu ziua când se dă la... ), pentru a prinde şi Samfestul. Apoi, nu am închiriat restaurant (Jewish thing :D), ci am tras un homemade party, care se dorea a fi Whiskey in the Jar II. Au venit şi colegii de trupă, am tras un concert, a venit şi vecinul "Cori", revoltat că nu poate dormi, a venit şi Poliţia, dar sper că a fost făinuţ.








Ora 7 jumate, eu trag un duş, primii invitaţi sosesc. Vlad, Gina, Ionuţ, George, Vlăduţ (clanul Matus). Urmează încet încet colegii, amicii, prietenii... Brusc mă întreb: oare 70 de beri vor ajunge la 50 de oameni? Taică-meu: Nu. Mai aduc (decizie înţeleaptă, pt. că nici 100 de beri nu au ajuns). Cred că aici a fost singura mea supărare a majoratului: din 100 de beri, abia dacă am băut una, deşi am desfăcut vreo 30 :)). Se recuperează oricum... Se începe party-ul timid, lumea se bucură de curte, mâncare, bere şi ţigări.
Apar şi băieţii din formaţie, apoi gaşca, cu care am convenit că vom fi puşi pe fapte mari. Eu, ca găzdoi mare, nu am băut, dar Feher Norbert a profitat deplin de JagerMeister, Teachers şi bere, la fel ca şi Csabi. Rând pe rând mi-au udat florile cu acid gastric din stomac, iar Norbi s-a întins în rândul de morcovi.

După ce se adună trupa, trajem de-o cântare. Fiecare are difuzoare ţapene, Faffy-Fenderu ala minunat, Gyuri- tobele, Liviu- basu, Dany- chitara, eu clapa, iar maestrul Goie vocea. Cântăm prima piesă, a doua, a treia, pe la a patra Bretan îl ia în gât pe Goie. Brusc, chiar după ce se termină piesa...apare vecinul Cori, în şlapi şi boxeri, revoltat că nu poate dormi. Într-adevăr, boxele se auzeau de la vreo 150-250 de metri, dar totuşi... Îl calmăm cu o bere, cu care am crezut că va lua somn, dar tâmpitul a mai şi chemat Poliţia. Se continuă petrecerea cu muzică de la calculator, cu tort din care încă nu am mâncat, aruncat pe mine în sus, La mulţi ani. Nu, nu a fost piesa 18 ani de la Vama Veche, pt. că mă irită enorm...în schimb am pus Creed-Eighteen (Alice Cooper). Pe la 2 Feher era în grădină, Csabi bora..There are my pals! Au venit şi colegii, răsfiraţi, Dragoş a profitat de gazon cu Anita, bineînţeles.
Îl salut pe nea Cori pe această cale, îl invit în aceeaşi costumaţie azi la Negură Bunget, promit că îi fac o bere. Mulţumesc celorlalţi vecini că au putut suporta muzica o noapte, invitaţilor că au onorat cu prezenţa, mersi pentru cadouri, pt. mâncare, lui Dumnezeu că a dat o vreme bună şi părinţilor pentru ajutor. :D Silvi, Raluca şi Carmen, trimiteţi pozele ce le aveţi.
PS: Nu a luat careva ceva linguriţe sau le-a aruncat din greşeală? Nu de alta, dar lipsesc destul de multe.
PPS: Nu găsesc cablul, că am făcut poze celor doi feciori când erau muci.

Voi continua cu o piesa mai relaxanta, in stil Hsiao :D. Hope you'll enjoy it! :D Scuze pt. micile greseli.

Este o filmare puţintel mai veche, făcută cu ocazia unui concurs de site-uri. Faza mai nasoală este că
ăia nu îmi mai lasă site-ul respectiv pe motive de bandwith. Aşa că....bag piese aici, care cum le găsesc. Piesa aceasta am ales-o prima pt. că are rezonanţe faine pt. mine. Oricum, ignoraţi costumul.

Statul probabil este un bun al cărui scop mulţi nu-l vor înţelege niciodată, pe bună dreptate. Cred că dacă vechii greci ar vedea cam ce democraţie avem astăzi, s-ar întoarce repede în mormânt, unde şi-ar chema ţărâna să le învelească parcă mai mult trupurile. Chiar termenul înseamnă "puterea poporului"-"demos kratos". Cam în câte din cazuri, puterea aparţine realmente oamenilor? Sunt de părere că acest sistem de guvernare funcţionează doar în cadrul unei comunităţi mici, în care membrii se cunosc între ei şi ştiu să îşi aleagă cel mai bine liderii. Alt argument este cel al competenţei, care se pare să fie mult mai aplicabilă în acest caz.
Aristotel a prevăzut aceste sincope ale statului, pentru el de la conceptul de republica democratică la demagogie (guvernarea celor proşti) nefiind decât un singur pas. Mă întreb cam câţi din dragii noştri aleşi cunosc situaţia reală? Cu criză, fără criză? Cu bani aruncaţi de-a surda şi examene naţionale măsuite doar pentru a avea bani de campanie electorală la prezidenţiale. Tot filosoful aduce o soluţie, cu care sunt întru totul de acord: monarhia care nu tinde să se transforme în tiranie este forma ideală în care trebuie să ne organizăm. Argumentele sunt net superioare, dar parcă omenirii îi este mai bine sub acest miraj al democraţiei. Ce dreptate autodeclarată este în Iran sau Coreea de Nord? Este doar o fantasmă frumoasă a unor timpuri trecute, utopii care niciodată nu se vor împlini, că vrem, că nu vrem.

Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...