Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...