aş vrea să scriu un vers cu picioare de girafă şi cu cap de meduză… pe vremuri visam să scriu un vers să-mi taie mîna
şi mă zbat în a mea colcăire, şi ştiu
ştiu că sunt doar un tăietor de lemne, în pădurea cea frumoasă de
cuvinte, în care doar grădinarii, mai tăiau din când în când trandafiri roşii, cu foarfeci întinse
la nemurire. În albastrele timpuri, ale încercării
din cuvânt să
ard un mizerabil om, al cărui extaz aduce
o oroare a ziarelor mondene:
"Ce urât, ce urât", strigă titlurile vicioase ale unor nefiinţe
care îşi zbat ale lor nefiinţă şi nu ştiu că totuşi există şi picioare de girafă, cu cap de meduză
întrupate în umilă poezie.

da, şi ştiu, că vrem să vedem ceruri verzi şi minuni la kilogram, dar
dar nu peste tot e Ţara Sfântă; ci ne mirăm de tăietura cuţitului care atacă mult prea sinuos
acordurile unor chitare sparte de beţii prea tari.
ne mirăm de sânge şi uităm să spunem
scurt:
ce frumos e osul mâinii tăiate!

sunt doar un tăietor de lemne, dar care vede că omoară o viaţă pentru
a arăta lumii că sunt cercuri închise. poate şi statui...
grădinarii uită însă să mai ofteze şi să spună că trandafirul
e la fel de
frumos ca osul mâinii tăiate!

fierberea unor cosmonauţi şi timpuri noi vor aduce probabil alte, alte, alte
vieţuitoare care vor fi cuvinte şi Cuvinte ale propriei sale faceri;
poezii runice, arse în soare de copilaşi cu mâini murdare
şi ochi veştejiţi de către propriul lor însorit
soare.

şi stăm ascunşi de timp, ascunşi şi eu ştiu mă tem mai mult ca toţi
de timp, de ceas, de ale sale ticăituri ce simt, îmi vor tăia pe rând picioarele,
până la femur, până la bazin auu!
până la inimă, până la ochi,
voi ţine mâna dreaptă sus, ca un înecat
pentru ca să vedeţi
ce frumos e osul mâinii tăiate!