Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.
Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.
Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).
Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.
Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.
-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.
-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.
-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.
-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.
-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.
În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, pomeneşte cu bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.
Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:
-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.
Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.
Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.
-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.
Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.
Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.
Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.
-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...
-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...
Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi
le-a oferit fericirea.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.
-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.
Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.
-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...
Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.
-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?
-Parcă acu un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!
-E aci, stai....
Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:
Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim

fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.
La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă
în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.
Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.
"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."
Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:
-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!
Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte,

FERICIRE.
Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.
Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...
Adică mai mulţi bani:
-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.
-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...
Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".
Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...
-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...
-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.
Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."