În alt trup, îşi vedea propriul chip,
timpul topea aceleaşi ticăituri minuţioase
de ceas ieftin, cumpărat de la o
tarabă cu pete jegoase.

Distruse clădiri îşi arătau timid faţada,
roasă de timpul scurs din vremuri ancestrale,
când nu era nici Torquemada
Desigur, nici canale.

Oglinda se mişca,
spaţiul se strângea:
blocuri, îşi uneau canalizarea,
cărămizile îşi ardeau atomii,
sunetele trozneau dintr-un timp al nesperatului
zgomot, iar apoi tăceau...

Stătea cu lucirea-i doar în faţă:
ochii fără de culoare, doar sclipire
de chihlimbar...lămpi dispuse spre topire
spulberau o zvâcnire,
ce se dorea a fi o ultimă viaţă.

totul era din cvintesenţă..
aerul-distilat, focul-rafinat,
pământul-îngropat,
apa- udată... Doar două imagini,
de aceeaşi faţă lipite... şi pur
de jur-împrejur.