Este ultima zi din an. Ar fi necesar să privesc undeva în spate, la ceas de cumpănă şi să văd ce mi-a oferit anul acesta. Cred că ar fi blasfemitor să clasific anii precum vinurile şi să spun, 2008..."An buun, an buun!". Totuşi nu mă pot plânge; a fost un an plin de împliniri, îndeosebi în prima parte. Înspre iulie august puţin s-a împuţit treaba, da-încet încet lucrurile sper că se limpezească lumea. Privesc în spate şi mă minunez câte s-au întâmplat cu mine anul acesta: am crescut, am gustat din mierea vieţii, dar inevitabil şi din rahat. Am văzut Botoşenii (again), Strasbourg, Viena, Salzburg, Păltiniş (fără jurnal), Sibiu, Beliş, Cluj, Rzeszow şi Varşovia.
Încerc acum în ultimele ore din anul lui 2008 să sintetizez viaţa României. Parcă circul nu a fost la fel de mare ca şi în 2007, dar am văzut că dorinţa unora de putere îi înnebuneşte. Am văzut şpăgi date la alegători, am văzut candidaturi, competiţii murdare, Guvern făcut de-ampraştia, criză care debutează timid, ca o cocotă de lux, cu un surâs şi o privire de sub machiajul strident, pentru ca la anu să regretăm faptul că am plătit pentru o partidă de amor cu un munte de femeie ascuns bine sub corsetul elegant. Când ne vom trezi, dama de lux va avea toţi baniii noştri, iar noi, vom fi legaţi de pat cu cătuşele folosite adineaori pentru a anima distracţia. Suntem mici pioni într-un joc pe care doar nebunii îl înţeleg şi constată cu amărăciune: Ce nebunie!
Ne-am şi temut de experimentul de la Geneva, am şi văzut şi steaua de Crăciun, un pic şi de zăpada. Am gustat şi dragostea, şi zăpuşeala....Un regret am: că nu am fost la Metallica. Să sperăm că vom avea un an nou mai bun, mai fericit, cu împliniri şi cu învingerea crizei mondiale.
Aho, aho, copiii şi fraţi,
Din Sătmar voi ascultaţi,
O urare ce v-o spun,
Să aveţi un an mai bun.

Să aveţi de toate-n casă,
Pită şi cafea pe masă,
Bucurie, împliniri şi pace,
Că la noi aşa se face.



Motto: "Cel ce nu pastrează Crăciunul în sufletul său, nu-l va găsi niciodată sub un copac."Roy L. Smith
Ce aduce Crăciunul nou pentru fiecare din noi? Modernitatea acestei sărbători a a adus o serie de schimbări pe care acum chiar 10-15 ani nici nu ne-am fi gândit: cozi la supermarketuri în speranţa de a cumpăra cât mai mult şi nicidecum la biserici pentru a lua binecuvântarea preotului, cazuri de indigestie care cresc exponenţial, dând bătăi de cap medicilor. Refuzăm şi blamăm austeritatea, arătându-ne în schimb o opulenţă care este foarte fragilă, după cum se vede. Încă mult anunţata criză economică nu a atins dramatic România, dar încet-încet efectele se resimt şi pe plan naţional şi local. Rata şomajului este în creştere şi SUA, ţara spre care cu multă râvnă privim este cea mai afectată.
Anul acesta cadourile stau îndesate, trântite pe rafturi cu miile gata pentru a fi cumpărate şi puse sub tradiţionalul brad. Multe dintre ele nu vor fi cumpărate datorită lipsei puterii băneşti a românului. Să ne amintim, criza pornită în 1929 a fost una de supraproducţie şi nu de subconsum, după cum mulţi tind să afirme eronat. Nici farmecul copilului mic de a-l vedea pe Moşu' nu mai este la fel. Spre exemplu, în Bucureşti aproape 4000 de indivizi deghizaţi vor colinda străzile. Cu siguranţă copiii vor fi derutaţi când vor vedea patru moşi deodată. Iar costumul în varianta feminină este chiar o jignire profundă adusă sărbătorii, prin vulgaritatea aşa-ziselor Crăciuniţe.
În micul şi calmul oraş de pe malul Someşului lucrurile stau puţin mai cumpătat. Fără nămeţi, cu câteva căciuli care amintesc de tichia lui Moş Crăciun, câţiva brazi şi concerte de colinde, fie în varianta simfonică, de la Filarmonica de Stat "Dinu Lipatti", religioasă în mai toate parohiile sau mai laică, prin serbările şcolare sau acţiunile Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu" şi Şcolii de Arte. Cu siguranţă vor fi ambuteiaje, din nefericire accidente şi incidente medicale specifice. După cum observaţi, românul s-a americanizat şi el şi preferă sedentarismul, mâncarea grasă, obscenitatea este ridicată pe un soclu uriaş, iar Biserica încetul cu încetul uitată. Nu m-aş mira ca în câţiva ani Crăciunul să se transforme într-o bacanalie, sărbătoare pe care vechii greci o închinau lui Bacchus, zeul vinului şi a plăcerilor lumeşti. Modestia şi umilinţa vor fi doar vagi ecouri ale unor vremuri de mult apuse, iar tot ce va fi rămas va fi porcul, care va trona semeţ pe masă.
Dorinţa de transcendent pe care o aduce Crăciunul se pierde brusc în faţa munţilor de mezeluri, de carne, de băutură. Visul feeriei, colindelor simple se pierde inevitabil. Însă acum avem nevoia cea mai mare de Dumnezeu: ne aşteaptă vremuri grele, din toate punctele de vedere, economic, social şi politic şi deja tind să cred că doar El ne poate salva: nu Emil Boc, nu vreun plan de reconstrucţie şi nicidecum munţii de carne. Astfel, vă urez un Crăciun fericit, în care să nu uitaţi că este şi ziua în care s-a născut Iisus Hristos, deocarece, chiar dacă pare uimitor, sunt unii care nu ştiu acest lucru.

Rockerii sătmăreni au avut parte de un concert pe cinste în această sâmbătă. Aflat la cea de-a XII-a ediţie, Christmas Fest a adus în acest an pe scena sătmăreană nume cunoscute din genul metalului românesc, precum Majestic, Truda, Krepuskul şi Voices of Silence. Concertul a fost unul reuşit din punct de vedere organizatoric, desfăşurându-se în incinta sălii de spectacol a Casei de Cultură "G.M.Zamfirescu". Seara a fost deschisă de către formaţia sătmăreană Majestic (Matei Silaghi-chitară solo, voce, Sebastian Silaghi- chitară armonie, voce, Mihai Antonescu-bas, Dragoş Silaghi-tobe) au încălzit atmosfera cu coverurile unor piese cunoscute din repertoriul rock internaţional: Metallica, Deep Purple şi Black Sabbath, dar şi compoziţii proprii. Chiar dacă la început publicul nu a fost prea numeros, numărul participanţilor a crescut, iar ei au fost primiţi cu aplauze şi bis de către auditoriu şi celelalte trupe. Trupa a cântat cel mai bine în cadrul festivalului "Muzica Inimii Mele", iar drept recompensă piesele lor vor fi înregistrate în cadrul unui studio profesionist din Satu Mare. Numele este derivat din jocul de calculator Lineage II, unde există o armură Majestic, care înnobilează totul. Îşi doresc să cucerească scena rockului românesc şi de ce nu, mondial. Adevărata senzaţie a fost făcută prin cooptarea la anumite piese a unei veritabile clone a solistului de la AC/DC.

Truda-surpriza serii

Au urmat apoi cei de la Truda, o formaţie care a cântat în toată ţara, într-un turneu intitulat sugestiv "Taraf Nation". Pentru ei Satu Mare a reprezentat şi un moment de răscruce deoarece s-au aflat la cel de-al 50-lea concert. Primele piese au fost primite cu rezervă de către public, dar odată cu interpretarea coverului "Roots, Bloody Roots" de la Sepultura, aceştia şi-au câştigat simpatia. Formaţia de powercore abordează teme adresate împotriva unor categorii ai societăţii româneşti. Stilul lor este inspirat din formaţii precum Lamb of God, Slipknot sau Chimeira.

Krepuscul- filosofi ai metalului

Această formaţie a fost prezentă la SamFest Rock, iar prestaţia lor deosebită s-a repetat şi aseară. Clujenii sunt deosebiţi deoarece în versurile cântecelor lor prelucrează opere lirice ale lui Lucian Blaga. Trupa a fost înfiinţată în 2005 şi au ajuns la o formulă stabilă de 3 oameni. Totul a început de la o joacă, o încercare de combinare a metalului şi a altor genuri, precum industrial, thrash sau black. Solistul nu a dat tot ce e mai bun, dar nici nu s-a menajat prea mult, simţind cu adevărat acest gen de muzică. Bateristul a oferit un solo de excepţie, în cel mai profesionist posibil. Ziua de sâmbătă a fost un motiv de sărbătoare mai diferit pentru solist, deoarece i-a fost ziua de naştere, iar de această dată publicul i-a cântat un sincer „La mulţi ani”.

Voices of Silence-un metal de excepţie

Cu un solist de excepţie, aducând puţin a Hansi Kürsch (Blind Guardian), Voices of Silence au fost fenomenali, completând regalul de rock al Crăciunului la Satu Mare. O formaţie care este tot din Cluj, dar este o veterană a scenei metalului românesc. Piesele au accente de power/progressive, iar albumul nou scos, “The Human Saga” nu a dezamăgit deloc. Un nume pretenţios, de operă rock, cum e acest trebuia dublat de o realizare pe masura în ambele zone - şi cea lirică şi cea muzicală- pentru ca demersul să fie unul credibil. Riffurile si solourile sunt mult mai prezente pe întregul album şi mai inspirate decât pe Thunderground, dând întregului material o nuanţă mult mai agresivă decât cea cu care ne obişnuise VOS. Momentele de inspiratie clasică si neoclasică sunt în continuare un trademark al trupei, dar daca pe precedentele realizîri acestea erau aproape în intregime discursuri ale clapei, în seara de sâmbătă a predominat chitara. Rockerii au fost mulţumiţi de prestaţia acestor formaţii, mulţumind totodată organizatorilor. Publicul a fost unul receptiv, venind chiar din alte oraşe pentru concert (Baia Mare, Cluj-Napoca).

n
m
întorsu-m-am din Sibiu cu un gust amar pe buze. E adevărat, sunt mândru că sunt transilvănean şi că vin dintr-un oraş care în ochii mei e destul de frumos. Totuşi, am constatat diferenţa fenomenală între AICI şi ACOLO. Noica zicea că suntem situaţi "întru" între o lume balcanică a Levantului şi cultura Europei Centrale. S-a înşelat în privinţa acestui unic loc situat la poalele Carpaţilor, chiar în inima României.
Ţin să precizez, în Sibiu sau Cluj chiar există librării. În Sătmar trebuie să ne bucurăm cel mult cu o Diverta în care mereu pute a pateu de porc mâncat pe măsuţa care se presupune a fi de lectură. Mai cu zâmbetul pe buze, mai cu tristeţe, constat că nu suntem chiar atât de vestici şi trebuie încă să ne luptăm să scăpăm de un Balcani impur, adevărata tragedie a culturii române, alături de umbra marelui Urss, de care încet încet ne descotorosim ca bătrâna de hainele vechi. Pentru amenajarea oraşului Sibiu, toată stima oraşului Sibiu şi primarului de naţionalitate germană, care ne aduce aminte că suntem într-o ţară europeană.
Visăm până atunci la Moş Crăciun şi Miculaş de ciocolată, râdem, ne întrebăm uneori retoric banalităţi de gen "Ce faci de rev?" fără a mai pronunţa toate cuvintele...aşa nu vom fi oameni, fraţilor..ci doar trup, fără spirit.
Astăzi va începe festivalul Christmas Fest 2008, organizat de către Casa de Cultură "G.M. Zamfirescu". Organizat pe diferite secţiuni, seria de concerte va fi deschisă de către genul muzical jazz-blues. De la ora 19 vor evolua pe scena Filarmonicii de Stat "Dinu Lipatti" cunoscutul duo Csaba Cserey cu Harry Tavitian. După cum afirmă numeroşi specialişti el este "cel mai important jazzman român contemporan". Tavitian are un stil propriu, inconfundabil, bine definit în noul jazz est-european, prin diversele sale experiente artistice. Muzica sa este un amestec de Thelonious Monk, Mal Waldron, Cecil Taylor, Dollar Brand, muzica de camera contemporana, blues, muzica medievala, folclor din Balcani. Radacinile lui armenesti sunt, de asemenea evidente. Muzica sa are un puternic caracter etnic. Harry Tavitian este pasionat de sincretismul artelor. Exemple sunt elementele de teatru instrumental si costum din concertele sale si muzica de scena (live) scrisa la piesele "Furtuna" de Shakespeare "Melissa" de Kazantzakis, cu Victor Rebengiuc în rolul principal si "Orgasm" de Vlad Zografi. În duete evoluează cu artişti precum Mihai Iordache, Anatoly Vapirov sau Alexander Balanescu. El va evolua alături de percuţionistul Csaba Cserey, profesorul sătmărean care are numeroase spectacole la rând, începând de la "Marşul tobelor", până la proiectele precum In Extenso sau Tutora.
Atilla Weinberger este un muzician promotor al blues-uluui american în România. Împreună cu formaţia sa (Harry Tavitian-pian, Corneliu Stroe-baterie, Cătălin Rotaru-chitară bas) vor sfida regimul comunist şi vor promova acest gen muzical în România. În 1997, Weinberger cântă în Piaţa Universităţii cu ocazia vizitei preşedintelui S.U.A., Bill Clinton. Ca urmare, primeşte un mesaj de mulţumire semnat personal de preşedintele american. Preţul biletelor este de 35 şi 20 de lei, dar spectacolul este garantat şi îşi merită valoarea.



Motto:

“Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trîăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.”

Nichita Stănescu, “De dragoste”

Iubirea poate fi concepută ca un fluture, cu două aripi eterne. Un copil a încercat să rupă una din ele, iar insecta a murit în chinuri, chiar dacă partea frumoasă strălucea în soarele primăverii. Visul este de a fi om...de a iubi ca un filosof, dar realitatea loveşte omul:

Partea I – Iubirea filosofului

Ceasul ţiuie asurzitor în cameră, trezindu-l pe Virgil care nu rată ocazia de a scăpa o înjurătură printre dinţi. Este ora şase dimineaţa, o zi obişnuită de marţi. Ca în toate celelalte marţi, studentul are cursurile cele mai multe, o zi obositoare în care nu merită să îşi facă program distractiv în campusul din oraşul universitar. Se ridică, scotoceşte printre caietele rămase de aseară şi sticlele de bere golite de el şi colegii de cameră în speranţa că îşi va găsi pachetul de ţigări. E iarnă aproape, iar căminul încă este cufundat într-o stare de somnolenţă profundă, chiar înspăimântătoare. Pe coridor e doar Virgil, care îşi savurează ţigara şi cafeaua de dimineaţa, student în anul II la Facultatea de Filosofie şi Claudia, studentă şi ea la Actorie. Cu puţină durere de cap datorită distracţiei excesive din seara precedentă, el se apropie şi îi cere pe un ton plictisit un medicament. Ea nu ezită şi îi dă banala pastilă, alături de un pahar cu apă în care clorul o albise de-a binelea. El o băgă în buzunarul de la geacă şi merse în cameră după cursuri şi cărţi. De-a lungul coridorului se auzi vocea subţire şi răguşită a Claudiei:

-E mai bine să iei medicamentul pe stomacul gol, Virgil. Îţi va trece mai repede, zise ea sfătos, întocmai ca un medic.

-Nu, lasă...mai încolo.Încă mai dorm.

-Observ. Vino, mergem împreună să mâncăm, în ochii ei citindu-se o sclipire, mulţumită că a vorbit cu tipul cu fular, despre care toate colegele de cameră îl ridicau pe piedestaluri neaşteptate.

Claudia nu-l vedea superior ei, îl privea ca pe un amic mai deosebit. Într-adevăr ei se asemănau izbitor în acea colcăială de hormoni, nebunie, cursuri şi tot ce presupune o viaţă în campus. Mergeau la vernisaje de pictură, dese în acel oraş, uneori chiar şi la concerte sau petreceri. Amândoi erau priviţi cu suspiciune de ceilalţi, deoarece erau rupţi de tipare. Virgil avea momente în care se antrena în discuţii serioase, venind cu argumente şi învingându-i chiar şi pe profesorii universitari, iar alteori era într-atât de distrat, încât plătea pentru o pâine cât pentru două cărţi. Un aiurit, ziceau paradoxal cu admiraţie colegii săi. Era de neîntrecut la şah sau biliard, abilitate care în oraşul său era absolut necesară dacă vroia să aibă o viaţă socială. Citea mult cantitativ, dar într-un timp relativ scurt şi îşi dedica timpul ori distracţiei, ori plimbărilor lungi, îndeosebi în zilele de toamnă.

Viaţa sa nu fusese tot timpul aşa... în micuţul orăşel de unde provine, totul e mai greu. Prima lui amintire este din fragedă pruncie, atunci când locuia cu părinţii săi într-o garsonieră cu ciment pe jos, într-o cămăruţă unde se mânca, se dormea şi se gătea în acelaşi timp. Dormea într-un pătuţ de gratii, mergea la creşă şi primea bătaie de la asistenta grasă. Ştia să spună multe poezii la serbări; le învăţa pe de rost. Se întreba oare ce înseamnă "Cel mai iubit fiu al poporului?", iar termenul de comunism era la fel de tentant pentru el ca şi fardurile mamei. A fost rând pe rând şoim al patriei şi pionier, până când prin clasa a doua îşi amintea de lumina televizorului alb negru din garsonerie şi vocea care spunea : "Ceauşescu a căzut, suntem liberi!". Nu întelegea de ce toţi săreau în picioare, dar a înţeles că e de bine, aşa că a sărit şi el în sus.

Curând familia lui Virgil s-a mutat din hazna într-un apartament mai frumos, cu mobilă şi camere separate. Chiar avea o cameră a lui; îşi făcuse chiar şi nişte prieteni din scara blocului, cu care deseori se juca şi făcea năzbâtii. Pe la vreo 10 ani scrise prima lui poezioară, dedicată unei fete din cartier. Eşec total. Ea i-a râs în nas, iar el... a pocnit-o. O privea cu satisfacţie cum plângea, cum sângele curgea şiroaie din nas. Pedeapsa a fost drastică pentru el: "dementul" a primit o bătaie riguroasă de la părinţi, precum şi porecla de PsihoKiller de la amicii din cartier. Nu era un elev care să se afirme în vreun fel...era pur şi simplu el, un ciudat, Nebunul.

Ei ajung într-un târziu, pe o stradă...după ce vorbeau fleacuri, discuţii banale, deodată Virgil, ca un apucat îi luase mâna, o sărutase peste gura unsă cu un lipstick cu gust de căpşună. Ea îi răspunse tandru, iar în întunericul dimineţii se vedea doar sărutul şi corpurile ca două prelungiri ale acestuia. Trăiau...ea frumoasa, el PsihoKiller-ul din copilărie. Fugiră ca doi nebuni în bălţi...oraşul universitar le compensa timiditatea, oferindu-le parcuri numeroase. Se opriră în parcul din faţa Bisericii, să privească răsăritul...Catedrala Mitropolitană parcă le binecuvânta ochii, iar calmul din jur le aducea o bucurie, un vis al împlinirii, al existenţei.

Stăteau acolo, depăşind colcăiala de hormoni, transpiraţie...regresau în inimă, în sufletul lui Platon, înainte de a fi oameni, de a fi existenţă, ci doar spirit. Privirea lor albastră completa o lume, iar pentru ei lumea erau doar ei doi. Ciudat s-ar spune, dacă acum câteva momente doar stăteau la cafea...inexplicabil? Probabil... Nu le-a apărut niciun obstacol...niciun om care să strige „Mă opun” la altar, nici măcar mama lui Virgil...nimeni. El însă şi-a ars vechiul om şi a devenit doar completarea Claudiei. Copilul lor a desăvârşit creaţia: din a lor împreunare s-a născut androginul cu plete până la sâni, stea radiantă şi piept musculos, un Hermes. Cei de la maternitata l-au ucis...Nu era un rod al sexului, cum era normal, ci al iubirii, în societatea Claudiei. De atunci, pentru cei doi, cuplul era societatea, iar divinul, iubirea...

Partea a II-a- Iubirea ca eşec

Caut..incerc sa te regasesc drept in inima mea, sa iti aflu fiinta mea rupta din tine.Incerc sa sting cuptorul in care prajitura calda isi pierde forma, se dezumfla rezultand o masa amorfa de apa, faina si zahar. Intocmai ca aceasta prajitura ma simt si eu, o adunatura de oase, muschi, vise si mancaruri aproape digerate. Brusc, asternerea de idei imi este curmata de un sunet tiuitor. Precum puteam preconiza, Dora apasa soneria insistent pentru ca sa-mi sugereze nelinistea si disperarea ei...

-Stai, Dora, vin imediat, strig eu in drum spre uşă.

După sărutul deja intrat in rutină, ea intră in cameră, işi aprinde ţigara şi se aşează pe fotoliul din faţa televizorului.Işi priveste chipul din oglinda ecranului negru, stinge ţigara, timp în care eu potriveam cafetiera pe raft.
- Câtă ipocrizie poti sa-mi oferi, femeie? Câtă minciună ascunsă în spatele atâtor ani? De ce nu mi-ai spus nimic despre acel Victor?

-Nu stiu despre ce-mi vorbesti, dragule...nu exista niciun Victor, ce naiba! Cine ce ti-a spus?

-Stiu totul...nu mai are rost. Degeaba...stiu ca in spatele acelui bloc jegos, din acel cartier insalubru te ascundeai in fiecare marti pentru a te intalni cu el. Te rog sa uiti de mine, sa stingi acel fum si sa iesi din mintea-mi prea bulversata.

- Dar dragule, uiţi de totul? Promit că nu, ca nu am să mai....

(vocile se auzeau parcă dintr-o altă lume pentru mine, simţeam că îmi va plezni vena, că întreaga mânie se va materializa într-un tip înalt, musculos care sa îi ofere Dorei tot ce nu putea fizicul meu sa îi ofere)...
Îi deschid uşa politicos, simţind cum dâra de regret se revarsă dupa ea...simt că visul este zdruncinat, odată cu închiderea uşii si mersul înca sugerând a orgoliu. Acum va incepe o lupta imaginară cu Himera mea, cu o Doră proprie ...Pe masura ce miros, ce aud si ce simt faptul că femeia lipseşte, că pereţii au devenit apă, aer , lut si vopsea, iar intreaga viaţă nu e decât simpla comuniune uterină. Mă întind, încerc să-mi regăsesc privirea în ceva concret în acest univers al materiei...Brusc imaginea mi se opreste asupra icoanei de pe acel raft unde adineauri aşezasem frumos cafetiera.Privesc ochiul acelui sfânt uitat de istorie, care probabil a murit linistit,cu gandul la Dumnezeu... mă gândesc si eu, inspir şi îmi împreunez mâinile spre o eternă comuniune.Nici nu mă mai gândesc la satisfacţia Dorei care probabil este acum într-o scară de bloc cu acelaşi tip cu care era in fiecare marţi , nici la cafetieră, ci doar la Dumnezeu.Încep să scriu lumii, iar apoi să mor aruncat pe geam, dus la sanatoriul de după moarte, spunându-vă pentru că am pierdut războiul:

Ardeţi uneori prea mult; doriţi să vă ucideţi proprii copii nenăscuţi sau să vă bateţi în piept cu numarul prezervativelor folosite. Vreti sa concepem o lume fara iubire, o lume a distrugerii lente a Sinelui, un spatiu patronat de ciudat.De ce ai uitat asa iute de noi, Eros? De ce uneori societatea de consum, de benzina arsa, tigari dohanite si clisme verbale trebuie sa o acceptam?Solutiile sunt gasirea unor entitati spirituale sau umane superioare noua pentru a ne confunda cu ele. Fie că este Sf. Petru, sau Kurt Cobain, fie că este o fată sau Nimicul...incetăm să mai fim ne-oameni si să ne integrăm în categoria superioară castei umane: OAMENI. Nu visez şi nu vreau să mă imbăt cu ambrozie cerească: pur şi simplu tind spre idealuri superioare. Impur şi simplu gandeste societatea dominată de un sex purulent, scârbos, plin de gândaci şi mucegai.

Suntem oameni, fiinţe, demoni, entităţi, focuri, unii ingeri, unii eretici sau altii doar ei înşişi. Incercaţi să urmaţi acordurile unui Pan nesatanist sau a unui Kafka nenăscut încă de jenă. Atunci va fi iubire..




Emilian Onciu, unul dintre cei mai mare folkisti ai Satmarului a decedat sambata...
Dacul antic ştie că
bucuria vieţii vine o dată cu moartea.
Palatul său este cuvântul,
se închină la sclavi şi la lunatici.
Aţi venit voi, ucigaşi de spirit şi vis
aţi venit cu steaua în frunte,
l-aţi lăsat să trăiască în chin.
Dacul de pe Net ştie că
toţi suntem datori cu o moarte.
Cuvântul său azi e un palat
de pixeli,
de necuvinte,
de vorbe care miros a hormoni stricaţi.
Lumea sa e un colaj
de balustrade arse,
ecrane cu rezoluţie infinită,
zei de neam uman şi
economii
(capitalisto-comuniste).

Dacul de pe Net ştie că
Kogoianon e un vârf, iar Dunărea
e un fluviu ( are şi poze .jpg)
A uitat însă că e dator cu o moarte,
ci doar e dator băncii falimentare.
Dorinţa de Tu
Stăm într-o aglomerată toamnă,
într-un aglomerat urban,
în aglomeraţie de lume, vag oameni.
Ei respiră acelaşi plămân al efervescenţei,
dorim să ne includem cu ei,
să zbierăm, să ne împingem cu ei.
Hermes, un mesaj din cer veni
(având trupul greu şi gras, îmi căzu pe piept, lovindu-mă de pereţi)
mă anunţă cum că
totuşi existăm încă în afara toamnei,
că încă suntem în vară

(luni ale soarelui, jocului şi fericire)...

Ne întrebăm retoric, ca cei care urăsc
omul ca animal social:
de ce stăm într-o aglomerată toamnă,
într-un aglomerat urban,
în aglomeraţia de lume ce rar devin oameni.
Scara de oase
Pavaj cu cranii. cumplită privelişte a
unor dibaci arhitecţi ai morţii.
Sângele curge din streaşini. Mizerabilul cer
îşi trimite al său venin prin aripi.
Scări cu scheleţi ce schelăie schematic.
Urcaţi spre cer, vorbesc ele tainic.
urcaţi, ajungeţi ca noi, uscaţi,
urcaţi pentru ca şi copiii voştri să se urce
pentru a ajunge uscaţi.
Clădim neîntrerupt scara lui Iacov,
ne sprijinim de deja frântul Adam, care
cu a sa Evă stau jos...împluntaţi în noroi.
construim noul turn Babel,
lipim oasele cu flegmă; femururile sunt
balustrada pentru a nu cădea în Hău,
şi a zădărnici credinţa.
Auzi o voce-un ucenic: Vino, te voi ajuta!
şi privi...spare bucuria luminii vieţii.
Cerul îşi sparge a sa plumburie înceţoşare,
îşi ridică ochiul semeţ un ucenic şi spune:
Adevărat că eşti al meu Iisus!
nu observă: scara se-ncheiase.
raiul începuse...
cerul deveni un alt albastru
clar, ca într-un ochi al inocenţei.
Visul iluzionistului
fug într-un vis, alături de visata iluzie.
Visez o fugă alături de un iluzionist care
îşi realizează trucurile pe un litoral al lumii:
-Hei, voi nebuni ai apelor,
Gustaţi fericirea zeilor,
ura oamenilor,
sfârşitul zilelor.
Râdeţi de prometeii scuipaţi,
de eroi denigraţi,
de ai voştri fraţi.
Frumosul soare începu a deveni albastru,
iar cerul roşu aprins. Blocurile începuseră a arde, iar
copiii mării au ieşit din ale lor spume.
Iluzionistul stă cu jobenul său, iar voi
l-aţi însoţit
brusc, el a clipit,
iar voi naivi, v-aţi trezit.
Aţi uitat,
l-aţi renegat,
dar noaptea v-aţi culcat
visul iar l-aţi visat.
Bătrânii priveau din ale lor fereşti,
dădeau morţi cu sapa lor în noi,
în urmaşii lor domneşti.
Iluzionistul ne privea,
râdea,
glumea cu Kronos, iar el
timid, zâmbea....
necuvantul
visez un cuvant.Noaptea.
Maine imi doresc sa-l amintesc pentru
a-l tinti in hartia pironita a mintii.Poezie!
Nu ma doresti! Cuvant latin al suplului,
al impresiei si al sufletului meu...de ce nu
doresti a-mi aprinde ochiul,
vointa cea rupta,
apa ramasa de la ultima ploaie si
sadismul jenant.
-te astept-
rostesc o propozitie.Ziua.
Astazi totul exista pentru ea,
pentru acel predicat;
Poezie?
ochiul mi se aprinde,
vointa se intrameaza,
iar apa devine vin.
-te astept-
imi amintesc o lume. Oricand.
traiesc pentru eternul Cuvant din
Noapte, propozitie din zi ...
voi ajunge in acea lume a
necuvantului?
vom mai vedea oare durerea din
inima?
-mai astept?.
oul nespart de vanitate
plapanda voce sopteste un mister cu un
deget murdar si oul de fier nespart...
acel oul neciocnit, insangerat ma asteapta sa-i
scot inima,
coaja,
crucea,
sa strig minunea...dar nu am fost acolo...
am cautat alte minuni, te-am gasit
rastignit in Vinerea Mare. Unii au
ras, ti-au facut poze..asa am fost si eu.
am cautat galbenul papadiei intr-o
guasa prea plina de acidul emanat
de ura si jena unora.
Am venit,
am respirat,
am renascut,
m-am implinit,
m-am botezat,si am
mers inapoi. Bagajele ma asteptau...
printre haine, vrafuri si mirosuri de sapun simteam
dragoste. Simteam foc de suflet, flacara de
sange.
Altii au spart oglinda hartiei, prin ea incerc
intocmai ca miopul cocosat sa descifrez schituri,
gesturi,
gunoaie,
poate uneori albastru...
si totusi, apa curge iar,
noi radem inconstient de ea.
radem si de poduri, dar
cu oul ce vom face?
macar voi spargeti-l si lasati
fierul sa devina aur.
nu deveniti o marioneta spanzurata
in vantul vanitatii, ca mine...
Ce ne aduce vara? Unde putem fugi de acasă şi să ne găsim locul în micuţul nostru orăşel? Pentru cei care nu au bani la mare, la Metallica, Maiden sau Sziget, există o a doua şansă, care este o bună afacere, având ocazia să se distreze cu prietenii, aici, ACASĂ (fără nicio tentă de program telenovelistic!!!)
Rockerii au avut parte de un frumos spectacol, neaşteptat de reuşit pentru un orăşel de provincie. În continuare vă prezint cronica Festivalului Rock SamFest, desfăşurat în perioada 29 30 iunie 2008. Chiar dacă subiectul este îndelund disputat, rockul este o subcultură şi trebuie tratat ca atare, abordând teme vaste, atât din punct de vedere muzical, cât şi liric.
În această vară, în incinta ştrandului s-a desfãşurat probabil cel mai mare festival rock pe care Sãtmarul l-a gãzduit pânã în prezent vreodată. Cele 12 formaţii locale şi internaţionale au realizat o atmosferã excepţionalã pe parcursul serilor de vineri şi sâmbãtã. Rockeri din toate colţurile ţãrii au venit pentru a asista la concerte, în special la cele de sâmbãtã. Au venit bãimãreni, clujeni,timişoreni, bucureşteni şi chiar cetãţeni maghiari din localitãţi apropiate de frontierã.Din fericire, vremea a fost plãcutã şi nu a ameninţat desfãşurarea festivalului . Organizarea a fost excepţionalã, astfel încât fiecare venit era verificat dacã nu posedã asupra lui arme. La faţa locului a fost prezent un echipaj de jandarmi care a intervenit prompt când a fost nevoie. Nu au existat prea multe incidente, doar câteva persoane în stare de ebrietate care au trecut dincolo de gard şi s-au apropiat periculos de mult de scenã. De asemenea, o maşinã a Ambulanţei a fost mereu în preajmã, dar nu au existat probleme medicale. Doar câteva sesizãri au fost cu privire la toaletele publice, care fie au fost puţine, fie rãspândeau un
miros greu. Dacã vineri pe scenã au predominat sãtmãrenii, sâmbãtã a venit rândul“greilor”.
Prima formaţie din ziua de încălzire a fost Echoes from the Deep din Satu Mare, care au deschis showul. Ei sunt mai diferiţi de celelalte trupe deoarece, pe lânga componenţa instrumentală obişnuită într-o trupă rock, au în componenţă un violonist foarte talentat. Ei au fost urmati de Krepuscul (Cluj Napoca) care au un stil combinat din urmatoarele genuri: thrash, death, gotic, hardcore. Aceştia le-au cântat sătmarenilor piese de pe albumul intitulat Umbre de Vise. O altă formaţie din oraşul nostru, Smog, a încalzit atmosfera, iar publicul care deja este obisnuit cu prezenta lor pe scena a fredonat alaturi de ei piese precum Respect si Refuz. Înspre seara a urmat o formatie de rock alternativ din Cluj, care a fost înfiintata în 2005. Grimus a fost primit cu aplauze de catre publicul receptiv. Două formaţii vechi din Seini, Dirty Shirt si Legion, au evoluat foarte bine pe scena, având în repertoriu prelucrari diverse, chiar si din folclor. Nelipsite au fost bisurile, aplauzele si pogoul. Prima formatie straina de pe scena, Ruckwartz, a fost si cea care a încheiat concertele.
Seria de concerte de sâmbătă a fost deschisã de cãtre formaţia sãtmãreanã Frozen. Grupul de tineri eminescieni au crescut, s-au maturizat şi au dovedit profesionalism pe scenã. În prezent, studenţii au concerte în toatã ţara, dar nu şi-au uitat oraşul de origine, unde întotdeauna cântã cu plãcere. Aşa au fãcut şi sâmbãtã, reuşind sã încingã atmosfera pentru urmãtoarele formaţii. Arãdenii de la Grimegod nu s-au lãsat mai prejos. Muzica lor, compusã pe coordonate pesimiste, violente, dar cu idei melodioase, a fost primitã cu aplauze de metalişti. Au urmat apoi filosofii metalului, braşovenii de la Indian Fall, careau fascinat publicul cu prestaţia lor.
În jurul orei 21.00, lumea a început sã se adune cu adevãratde lângã corturi şi de la terase în faţa scenei. Motivul a fost unul suficient de clar: urma sã cânte Lake of Tears. Aproximativ 1000 de persoane aşteptau ca aceste cunoscute vedete ale rockului sã- şi instaleze instrumentele şi aparatele. Scandinavii au felicitat publicul sãtmãrean pentru faptul cã au venit într-un numãr mare,iar apoi au pornit adevãratul show. Fericiţi, mulţi au dorit sã-şi fotografieze idolii. Totuşi, aceştia nu şi-au dat sufletul pe scenã, dar nici nu s-au menajat prea mult. Piesa “Raven Land” a adus în delir fanii prezenþi. Mulţi aveau tricouri cu idolii lor, care de altfel au fost şi puse în vânzare contra unor preţuri destul de ridicate. Formaţia arhicunoscutã din Suedia a cântat piese de pe noul album “Moons and Mushrooms”. Au prelucrat melodii, simţindu-se pe alocuri mici improvizaţii, dar şi celebrele lor riff-uri.
Dupã ora 22.00 au urcat pe scenã şi nemţii de la Crematory. Cu un solist uşor de recunoscut datoritã unicitãţii sale şi a timbrului sãu vocal, formaţia a dezlãnţuit distracţia. Cu Felix Strass la voce, Mathias Hechler -voce, chitarã, Katrin Goger -clape, Markus Jullich - tobe şi Harald Haine bass au încântat cu compoziţiile lor o Europã întreagã. Stilul lor este unul complex, care pe lângã baza de gothic/death metal apar câteva elemente industriale, care au fost nespecifice pentru perioada de început .Despre ei, Rãzvan M. Din Bucureşti afirmã cã “este o formaţie nemaipomenitã, unicã, pentru care meritã sã baţi sute de kilometri.” Festivalul a consemnat şi un moment caritabil, fiind organizatã o tombolã cu premii în tricouri inscripţionate cu trupe rock, iar banii strânşi au fost donaþi pentru o tânãrã care are nevoie de o operaţie urgentã deoarece este suferindã de rahitism.
Unii tineri preferă muzica jazz, considerând-o o „mătuşă” a muzicii rock de astăzi. Astfel, partea de jazz a adunat şi din rândul lor mulţi spectatori, în week endul 3-4 iulie.
Ploaie. Mulţi se ascund sub acoperişul casei de cultură. Au venit pentru a vedea un show muzical... „Nu ne lăsăm!” Totuşi, în cele din urmã vremea s-a mai îmblânzit puţin, iar, vineri, pe scenã a urcat Garbis Dedeian Quartet. Recunoscut în ultimele decenii drept saxofonistul numãrul 1 de jazz, artistul rãmâne întotdeauna devotat instrumentelor de suflat. Iniþiator de numeroase proiecte, descoperitor al multor talente muzicale, Garbis Dedeian a delectate publicul sãtmãrean, plimbându-l prin repertoriul universal al acestui gen muzical. A cântatpiese precum “Doxy”, “În liniştea nopţii”, alãturi de energicul baterist Dinu Simon, tehnicul basist Laurenþiu Harja şi cu un tânãr şi înzestrat pianist, Alex Racoviţã. Aceastã trupã a fost urmatã de un duo care a încântat
publicul tot mai numeros. Percuţionistul maghiar Kornel Horvath, cu o experienţã scenicã uimitoare, a bãtut ritmuri spectaculoase alãturi de ţambalistul Lukacs Miklos. Deţinãtor de numeroase trofee, precum Crucea de Merit a Ungariei, acest oaspete al oraşului nostru a colaborat la peste 100 de discuri. Seara a fost încheiatã de prezenþa toboşarului de “liga I”, Billy Cobham, alãturi de coechipierii sãi din Franţa, Elveţia şi Italia. Aceastã formaţie a ridicat Sãtmarul pe piedestalul marilor centre de jazz din întreaga lume prin spectacolul oferit. Cobham s-a dedicat în totalitate publicului şi a realizat o contopire a multor genuri muzicale, de la jazz, rock pânã la funk şi jungle. S-au simţit pe alocuri mici improvizaţii, care au fost primite cu aplauze de cãtre public, la fel ca solo-urile. Maestrul poliritmiilor şi al mãsurilor cu numãr impar de timpi, el a fost unul din primii care a utilizat efectele electronice pentru tobe.
Nici sâmbãtã spectacolul nu s-a desfãşurat pe o vreme mai bunã deoarece a început pe o ploaie rece, mocãneascã. În ciuda acestui fapt, sãtmãrenii s-au strâns în numãr mai mare faţã de ziua precedentã şi au asistat la spectacol. A fost un show de percuţie, deschis de sãtmãreanul Cserey Csaba care a interpretat piesa regizatã, compusã şi interpretatã de el însuşi, Marşul tobelor (Cãlãtorie imaginarã). El a fost coleg de scenã cu Harry Tavitian şi la Satu Mare în cadrul festivalului de anul trecut, dar şi cu mulþi alþi interpreţi. O altã şcoalã de percuţie şi-a prezentat învãţãceii, care s-au dovedit a fi foarte buni, în ciuda vârstei lor fragede. Ansamblul de Percuţie “Prezent” din Arad, iniţiat de fervenţii profesori Lucia şi Mario Florescu este o ofrandã adusã tinerei generaţii pe altarul sunetelor, dupã cum declarã chiar aceştia. Cei şase bãieţi cu vârste cuprinse între 9 şi 15 ani şi-au dat silinţa şi au prelucrat armonios piese din repertoriul muzicii jazz, dar şi rock cu oscilaţii bine stãpânite din aria jazz, etno şi latino. Probabil artistul cel mai aşteptat al acestui festival de jazz a fost Trilok Gurtu, care a urcat pe scenã în jurul orei 22. Personalitate marcantã, cu un timbru instrumental unic, acest guru al tobei nu a venit singur, ci în fruntea ansamblului “Own Music Group”. Deşi a fost invitat în urmã cu câţiva ani la Festivalul de la Gãrâna, el nu a putut fi prezent din cauza unei greve de pe aeroportul vienez, dar de aceastã datã s-a revanşat faţã de publicul român. Fãrã exagerare, publicul a fost în
frenezie deoarece a realizat un spectacol interactive şi amuzant. Acesta a interpretat la baterie, dar şi la cunoscutul instrument tradiţional “tabla”, care l-a consacrat. Foarte ingenios, în timpul spectacolului se putea observa faptul cã avea o gãleatã cu apã cu care schimba tonalitatea tobelor, dându-le un sunet aparte.
Adrian Matus
Satu Mare devine în viziunea a tot mai mulţi tineri un oraş al plictiselii, care nu oferă multe oportunităţi
Întotdeauna cuvântul „vacanţă” aduce în inima elevilor un sentiment de exaltare, de libertate. Iată că vara este pe sfârşite, iar elevii s-au bucurat ca de obicei de o vacanţă pe cinste, cu multe bucurii. Chiar dacă în judeţ nu sunt prea multe obiective turistice, totuşi ei nu au s-au dat bătuţi şi au profitat de fiecare oportunitate care s-a ivit. Micile excursii la zonele de agrement din Carei şi Tăşnad au devenit aproape o rutină deoarece ştrandul din Satu Mare este aproape o ruină încă funcţională şi nu mulţi se încumetă să se scalde în această apă. Alţii, de cum au scăpat de şcoală, şi-au căutat un loc de muncă pentru a mai câştiga un ban cinstit în domeniul în care doresc să se afirme sau pur şi simplu ca o alternativă de a transforma timpul liber în câştig. Teoretic, conform Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în această vară au fost încadraţi 106 elevi sau studenţi.

Vacanţa petrecută prin muncă

Faţă de anii trecuţi, tot mai mulţi elevi liceeni s-au angajat temporar în mari companii sau la diverse întreprinderi mai mici. O afacere care este destul de profitabilă atât pentru angajatori, cât şi pentru tineri. După cum declară Doina Iura, director executiv adjunct AJOFM Satu Mare, cei care angajează elevi beneficiază de un stimulent financiar din partea statului de 50% din salariul minim brut pe ţară pentru fiecare persoană încadrată în muncă. Cei care au împliniţi 15 ani şi doresc să muncească au nevoie de acordul în scris al părinţilor. Condiţiile de muncă sunt mai uşoare pentru ei: astfel, timpul de lucru nu trebuie să depăşească 6 ore, iar cei care sunt angajaţi în domenii solicitante şi periculoase au nevoie de supraveghere permanentă pentru a preveni eventualele accidente. Teoretic prin acest serviciu sunt angajaţi 106 elevi sau studenţi. Practic, numărul acestora este mult mai mare, dar au fost angajaţi ilegal, fără contract de muncă sau vreo declaraţie. Cele mai dorite slujbe sunt cele precum muncitor calificat, ospătar, barman sau bucătar deoarece veniturile sunt mari în aceste cazuri. Spre exemplu, în cazul în care un elev este angajat la un restaurant central, cu un vad bun, ajunge ca pe zi să aibă câştiguri de aproape 100 de lei, iar în cazul în care liceenii muncesc inclusiv ore suplimentare în domeniul construcţiilor pot câştiga uimitoarea sumă de 1000 de lei, bani pe care nici unii muncitori calificaţi nu-i primesc. O altă ofertă care poate părea deosebit de tentantă este cea a unui fast-food care a oferit cazare şi masă gratuită unor tineri pe litoralul românesc în schimbul prestării muncii în acest domeniu la un stand al acestei firme.

Taberele sunt încă la modă

Totuşi, nici timpul liber nu a fost neglijat de către elevii sătmăreni. În cadrul acestei veri, peste 520 de copii au plecat în tabere şcolare exclusiv prin Direcţia de Tineret Satu Mare. Un sejur care a fost destul de avantajos din punct de vedere financiar. Costul unei vacanţe a fost de 300 de lei, fără a include cheltuielile de transport, pentru şapte zile. Cele mai căutate locaţii au fost Eforie Sud, 2 Mai, Moneasa, Căciulata, Buşteni, Sinaia sau Păltiniş-Sibiu. De asemenea, agenţia a mai organizat o excursie în Grecia cu 30 de elevi care au vizitat toate obiectivele acestei frumoase zone. Un număr redus de tineri au călătorit prin această instituţie, majoritatea din ei preferând excursiile organizate de către profesori, diferite proiecte sau cu părinţii. Şi aici locurile sunt din toate colţurile: de la binecunoscutul sejur „la bunica”, la escaladarea muntelui Moldoveanu sau excursii exotice în Tunisia, Egipt sau Maldive. Bineînţeles că şi aici puterea buzunarului face legea.

Vară săracă în evenimente pentru tinerii sătmăreni

În ultimele trei luni de vacanţă numărul evenimentelor culturale, recreative sau muzicale organizate de instituţiile competente au fost puţine ca număr pe plan judeţean. Într-adevăr festivalul SamFest a fost o reuşită majoră pentru toate categoriile (jazz, folk şi rock), aducând nume mari din industria muzicală precum Trilok Gurtu sau Lake of Tears. Totodată, a mai avut loc un festival de teatru organizat de Arttis, cam singurul eveniment cultural pentru generaţia tânără oferită în perioada de vacanţă. În afară de aceste concerte, o nereuşită de proporţii. Fără piese de teatru, ateliere, workshopuri sau diverse acţiuni constructive. Pentru a participa la câteva festivaluri sau acţiuni mai ample, tinerii sătmăreni au fost nevoiţi să meargă kilometri buni pentru a participa la ele, în oraşe cu o activitate culturală mult mai bogată, precum Oradea, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Baia Mare sau chiar Seini. Din păcate nici cercurile sau activităţile recreative nu au funcţionat pe timpul verii, lăsând un număr considerabil de tineri în lumea plictiselii. Alternativele au fost doar zilele comunelor, care au fost organizate doar pentru ca anumite fonduri să fie cheltuite. Rareori sărbătorile localităţilor reuşeau să adune un număr mare de persoane, de cele mai multe ori se cânta de-a surda în faţa unui public inexistent. Un alt reproş al tinerilor adus organizatorilor de evenimente este faptul că în detrimentul concertelor de muzică uşoară, unde lumea ar fi participat în număr mare, s-au organizat diverse festivaluri folclorice, din care unele au fost binevenite, dar o mare parte a fost doar o risipă de bani. Răzleţ, doar câteva discoteci sau puburi mai organizau câte un concert pentru a compensa această lipsă acută.

Judeţul duce lipsă de o administrare bună a turismului

Cuvântul „vacanţă” este sinonim cu escapade, drumeţii şi călătorii. Din păcate judeţul sătmărean duce lipsă de o mai bună administrare a acestor locuri în care tinerii şi-ar fi putut petrece vacanţa. Astfel, se pare că ştrandul din Satu Mare este o redută pierdută, un uriaş cu picioare de lut, gata oricând să se dărâme. Mulţi ar spune că dracul nu e atât de negru pe cât pare deoarece avem ştranduri destul de bune la Carei şi Tăşnad, care compensează lipsa acestuia. Totuşi, nu este destul pentru un judeţ care se vrea european şi care beneficiază de resurse de apă termală. De asemenea, odinioară existau oaze şi tabere în judeţ pentru ca elevii să aibă ocazia să se relaxeze în mijlocul naturii, dar în acelaşi timp să fie aproape de casă. Acum câţiva ani se organizau tabere de creaţie sau matematică la Vrăticel (Negreşti-Oaş), Livada şi tabăra Tarna Mare. În prezent, toate sunt lăsate de izbelişte şi nu sunt dorite de nimeni. Tinerii de ieri îşi amintesc cu nostalgie de vremurile petrecute în aceste tabere, cu bucuriile şi exaltările specifice vârstei. Dar tinerii de azi oare ce amintiri vor avea mâine?


România, o faţă mai sărăcăcioasă a Poloniei l

Probabil că dacă istoria României ar avea nevoie de un echivalent, acesta ar putea fi găsit în cea a Poloniei. În ambele cazuri, timpurile au fost vitregi, din cauza unei situări geografice nu prea prielnice. Mai mereu aceste două ţărişoare au fost motive de zâzanie între puterile de acum câteva secole: Austria, Rusia, Germania, iar la noi a mai intervenit şi neuitatul Imperiul Otoman. Întâmplările mai recente se aseamănă izbitor de mult. Acelaşi regim comunist, aceleaşi supuneri forţate faţă de Mama Rusie. Varşovia e un alt Bucureşti, cu afişe cu Gheorghe Zamfir (foarte iubit în străinătate), măcelării în metrouri, ceasornicării şi frizerii la tot pasul, aceleaşi ambuteiaje şi înjurături într-o limbă slavă de neînţeles. Doar zgârie-norii înălţaţi de către companiile multinaţionale sparg înălţimile cerului şi amintesc de imediata proximitate faţă de Vest. Arhitectura are cam aceleaşi influenţe cu cea a Transilvaniei; de pildă oraşul-partener Rzeszow, situat în provincia Podkarpacje are un centru asemănător cu cel al Sibiului, fapt explicabil prin faptul că ambele au aparţinut acum un secol de dinastia de Habsburg, care şi-a lăsat amprenta benefică oriunde a domnit.
Dacă România este singura ţară latină ortodoxă, Polonia se numără printre puţinele naţii slave care au adoptat religia catolică. Ţară deschisă exclusiv acestei confesiuni, personalitatea cea mai marcantă, emblematică pentru toţi polonezii este Papa Ioan Paul al II-lea. Bisericile au fost bineînţeles mutate, la fel ca în România, pentru a nu strica imaginea de ţară multilateral dezvoltată. Monumentele sunt dedicate ţăranului, muncitorului, ostaşului, şi foarte rar, intelectualului. O altă asemănare izbitoare este faptul că ambele capitale au purtat în perioada interbelică titulatura de "micul Paris". Din nou, în ambele cazuri, soarta a fost hotărâtă pe şerveţelul de la Ialta, prin împărţirea sferelor de influenţă între SUA, Marea Britanie şi Rusia. Şi de aici începe întregul joc de păpuşi în care ţările noastre au fost dirijate de către Kremlin. În ambele cazuri, „părinţii grijulii ai Moscovei” ne-au direcţionat economia şi au luat fără ruşine din vistieriile statului.
Lumea este la fel: acelaşi sentiment de stres acut, de dorinţă de lucru, dar şi de insatisfacţie profesională. În Polonia încă mai persistă cooperativele şi asociaţiile de tip comunist. Totuşi, magazinele au o ofertă mult mai variată, din orice domeniu. Spaţiul public este vizibil mai bine întreţinut decât cel românesc, trotuarele nu sunt precum cele sătmărene, pline de gropi, ci au piste de biciclişti construite corespunzător, iar coşurile de gunoi sunt astfel amenajate încât să nu fie vandalizate şi conţin până şi scrumiere. Curăţenia este o regulă generală respectată cu stricteţe, iar cei care o încalcă primesc amenzi usturătoare din partea poliţiei. Mijloacele de transport în comun sunt mult mai accesibile, legăturile interurbane sunt foarte bune, iar parcul auto este întreţinut. Un alt semn al civilizaţiei este prezenţa a multor malluri, chiar şi în oraşe foarte mici. Spre exemplu, în Mielec, un oraş cu populaţie aproape cât jumătate din Satu Mare, există pe lângă câteva hypermarketuri de talie internaţională , enorme magazine care satisfac gusturile oricărui pretenţios. Se spune că o calitate esenţială a românului este ingeniozitatea. E adevărat, imigranţii români au reuşit să se strecoare oriunde în Europa, mai puţin la ei acasă. Polonezii şi-au amintit că blocurile de tip sovietic decad pe zi ce trece şi au găsit o portiţă de acces la fondurile europene. Au considerat că imobilele sunt reminescenţe ale comunismului şi astfel, sunt monumente istorice ce necesită reabilitare. Sute de blocuri renovate încântă privirea turistului care la o examinare sumară ar crede că sunt proaspăt construite. Ca să nu mai vorbim de palatele, castelele şi clădirile istorice care nu sunt lăsate de izbelişte, precum la noi. Reşedinţe nobiliare precum fostul cinematograf Popular, castelul de la Carei, conacul Degenfeld se găsesc peste tot renovate în această ţară, iar turişti din Germania, Australia şi Statele Unite ale Americii nu ezită să vină într-un număr enorm. Probabil cea mai ingenioasă metodă este tranformarea lagărului de concentrare Auschwitz într-un lagăr al turiştilor, unde suferinţa este vândută ca un produs firesc, la kilogram. Misterul este cu atât mai mare cu cât noi, românii, sau cel puţin transilvănenii am avea cu ce să ne lăudăm. Chiar şi cu minciuna lui Bram Stocker, creatorul personajului Dracula am avea câştiguri fenomenale. Ca să nu mai discutăm de podoaba Carpaţilor, delta Dunării sau litoralul românesc, părăginite prin excelenţă. Până şi agroturismul, domeniul în care ne credeam a fi cei mai buni, suntem întrecuţi de către ei. Gospodăriile sunt amenajate cu gust, stil şi nu există urmă de tradiţie forţată, la fel ca la noi.
În concluzie, istoriile celor două ţări se contopesc întocmai ca două radiografii pulmonare. Scheletul, coastele şi plămânii înnegriţi de ţigări au acelaşi contur. În cazul Poloniei, inima e roşie, vivace, dornică de a se afirma pe plan mondial, cu o economie puternică. Din păcate, România are nevoie de cardiologi, care să-i îndrepte inima. Deopotrivă cu pensete şi aparate microscopice, dar şi cu idei, inovaţii şi desigur, bani administraţi corect. Mai ales că suntem dintr-o origine romană…
Dear Kitty...

As incerca sa-ti scriu ţie cititorule, să-mi desfac miile de straturi şi ţesuturi ca unui şoarece de laborator pentru ca să vezi toate sentimentele, trăirile. Totuşi măruntaiele minţii mele sunt ascunse uneori chiar si mie, de o forţă necunoscută, subconştientul.
Astfel, la fel ca şi Anna Frank voi scrie unei imaginare Kitty. Stau ascuns undeva în spatele dulapului, gata ca Gestapoul societăţii să mă descopere şi să mă alunge într-un ghetou, să îmi distrugă identitatea şi să-mi dea un număr... Ah, numerele! Uneori stând plictistit la ora de mate, mă intrebam, la fel ca şi Stănescu: oare un inorog înmulţit cu o pară ce va fi? Numerele par atât de sterile, seci, şi totuşi au un mister dat de Pitagora.....
Află dragă Kitty că m-am resemnat şi nu mai doresc ca şi adineaori să găsesc Piatra Filozofală sau El Dorado. Sunt mai mulţumit şi mai împlinit atunci când simt mirosul proaspăt de vopsea, când ard o bucată de hârtie... Ei, Kitty, în lumea ta fantastică este frumos, fiind conştient că orice zbor este posibil fără a visa. Doar în vis ne putem întâlni şi în această lume virtuală... Şi uneori în vis draga mea Kitty erai o păpuşă, altă dată o proiecţie a zmeului sau altcândva erai heroină. Oricând eram dependent de tine...uneori de prea mult murit mi s-a dat să trăiesc, să mă trezesc din somn şi să miros vopseaua, atent însă să nu mă audă Gestapoul.
Izolarea te tâmpeşte, te face să iţi doreşti ca peretele să fie aer, iar podeaua apă. Rar poţi scăpa din lupta cu Tine, Kitty. Nu încerca să te sfidezi, nici nu încerca să te cunoşti decât dacă eşti singură cu Eu. Oare există o relaţie EU-EU sau e doar o oglindă în care privirea Medusei devine piatră? Gândurile mele vor fi ascunse Kitty, doar tu le vei ştii. Doar tu te-ai interesat să cunoşti un jurnal al fericirii efemere....
nevoia de subconstient

Motto:"Da-mi pace, viata
Stii bine ca sufar de amnezie

trupul mi s-a golit de secunde
de prea mult timp imi suna
glontu-n piept
privirea mi se-neaca
in infuzie de opiu
egoul palid mi s-a pitit
intre capilare

Da-mi pace, viata
Opreste-ti cantecul
ce-mi pompeaza-n trup speranta
Caci amnezia mi-a ucis
si ultimul neom
din mine."
Kitty, astazi vreau sa imi asculti sentimentele care nu pot sa strabata drumul de la creier pana la degete. Incearca sa iesi dintre randurile in care te-am inchis, din tranzistorii si circuitele din care nu poti scapa decat printr-o brusca trezire sau intrerupere de curent. Uite, azi e un 13 obisnuit, o zi in care aparentele rele ne urmaresc. Totusi, 13 uneori e o cifra a norocului. De fapt, ce este norocul? Care este diferenta dintre Bine si Rau? Uneori sacrul se camufleaza in profan, iar Walhalla devine Eden... e atat de paradoxal cum totusi Dumnezeu l-a creat pe Lucifer sau faptul ca Thor e fratele lui Loki... Stii, Kitty, uneori ma intreb de ce avem libertatea de a alege intre aceste doua varfuri care uneori isi schimba polaritatea? De ce libertatea nu este un drept, ci o responsabilitate pe care unii supusi sistemului putrezit nu accepta sa si-o asume? De exemplu, nord-coreeanul il adora cu adevarat pe Kim Jong-il sau i s-a distrus identitatea, alaturandu-se toi polloi-ului de teama chinurilor?
Stau si eu ascuns aici in spatele usii-biblioteci, mereu cu teama de a fi deportat ...Sunt nedorit, nu sunt de rasa pura, ariana, ci un metis, o corcitura, un neom pentru ei... Ce conteaza ca traiesc pentru un sens, nu pentru a manca, a procrea, ci pentru un scop care sa ne ridice din noroiul de acum? Iisus s-a umilit pentru noi, dar pentru unii ce ar mai conta?A folosit o modalitate neasteptata, pentru unii chiar nedorita. Kitty, sper ca si tu ai un tel, cel de a ma intelege. Cu cat scriu mai mult, cu atat iti conturez mai clar ochii, iti definesc creierul si iti trasez inima mai clar... Candva vei avea si o rochie,poate ca dioptriile ochelarilor te voi umili in fata unora, dar in ochii Creatorului tau vei straluci mai tare decat Olimpul zeilor destrabalati...
Acum intelegi nevoia de a avea un subconstient care sa ajute sa visam? Trebuie sa avem idealuri, sa tindem la Divin, indiferent ca este Allah, Eul Universal, Dumnezeu sau Walhalla...Asta ne deosebeste de animale, dorinta de a cunoaste Totul. Prima data insa: Gnothi Seauton!
Prometeu, ce e fericirea?
Oricum clipele petrecute in locul in care Dumnezeu face parte din lumea obisnuita imi lipsesc.Am gasit acolo solutia alternativa; inca mai am proaspata acea impartasire in limba poloneza si crucea din noaptea de Vineri...duc dorul noptilor in care dormeam simtind caldura care radia undeva langa mine. Eh, si totusi am fost uneori nefericit. Oare de ce?Oare de ce ma chinuie zilnic la fel ca pe Prometeu amintirile dureroase cand imi lipseai, Kitty? Oare de ce nu pot uita gandul care imi sfasie scoarta cerebrala si mi-o sfasie ca ficatul celui care ne-a dat focul? Probabil ca si tu, Prometeu, ai senzatia de fericire, stiind ca ai fost primul non-conformist, intaiul care nu s-a supus vointei turmei, a societatii si chiar a zeilor...iti multumesc.. si totusi, Prometeu, ce e fericirea?
Eh, Kitty iata ca gandurile mele manjite cu cerneala si filele tale albe se impletesc din nou intr-o idee de nedespartit... M-am intors de pe drumul fericirii la fel ca si cum as fi mers intr-un vagon de vite spre un lagar nazist de concentrare, loc unde proiectia sufletului meu de acum 50 de ani si-a gasit sfarsitul. Tu Kitty, ai ramas pentru a ne asculta zvacnirile, bataile sufletului... Ma intrebam uneori daca in lagarul de concentrare exista fericire? Sau daca inspre drumul initiatic spre Taize puteam sa gasesc nefericirea...Probabil ca aceasta granita nesigura dintre bucurie si nesiguranta nu exista, ci doar o mascare a ei...cum zicea si Eliade...sacrul este camuflat si in profan, iar Binele si Raul se sudeaza fortat, la fel ca 2 baterii chinezesti stricate.Totusi am aflat nefericirea din spatele fericirii, la fel cum probabil Anna Frank a gasit bucuria mortii in acea tabara a chinului.

Şcoala începe vrem, nu vrem.
Şcoala a reînceput cu bucuria ei specifică din partea elevilor. Sute de tineri se îndreaptă spre ale "tinereţii închisori", după cum le desemna poetic Bacovia, pentru a primi unda verde din partea oficialităţilor pentru a învăţa. Joaca de-a râsu-plânsu abia de acum începe. Timizi, păşim în clasă, regăsim acelaşi citat care miroase a stalinism prin clasă: "Ucitsea, ucitsea, ucitsea" (Învaţă, învaţă, învaţă) spus de Lenin, acum multă vreme. Ne punem în băncile scrijelite cu formule de chimie şi mate alături de formaţiile preferate şi fel de fel de desene făcute pentru a omorî plictiseala din ore. Bineînţeles, prima întrebare nu întârzie să apară: "Ce ai făcut în această vacanţă?". Fiecare începe să se laude.
Dintr-un fund de clasă, peste vocea profesorului se aude răspicat "Băi, eu am fost la Maiden, la Bucureşti!" din gura unui rocker. Toţi rămân amuţiţi, până când se aude replica "Şi ce? Eu am fost la Metallica, ce ştii tu? Şi şi la Peninsula...a fost rupere.". Laudele nu se opresc, fiecare etalându-şi drumeţiile, cuceririle, nebuniile de-o vară. Totuşi, această atitudine nu este binevenită în lumea de aici. Câţiva liceeni deja s-au conformat, şi-au scos pixurile şi caietele de la naftalină şi notează de zor totul, pentru a nu uita. Pentru ei, viaţa e o poezie neînţeleasă, învăţată pe de rost. Pentru ei vacanţa a căzut ca un satâr pe gâtul condamnatului. Acum însă respiră bucuroşi aerul mucegăit al toamnei pentru că vor avea ce învăţa. Din păcate, această categorie numită simbolic "tocilari", învaţă, dar degeaba. Ei ştiu câte simfonii a scris Beethoven, dar nu au simţit cadenţa pieselor la filarmonică; pretind că au gusturi de literatură, dar nume precum Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, O. Paler le sună foarte ciudat... Doresc să fac astfel distincţia între omul care învaţă şi ştie, faţă de cel care doar învaţă. Peisaj tomnatic, cu frunze care zboară, ploi şi crengi rupte. Film rupt, vacanţa s-a sfârşit.
Nebunia însă de-abia acum va răcni în clase. Teste peste teste, lucrări, teme, ocluzionări brutale ale individului în litere încifrate. Utilitatea fiecărei materii este incontestabilă: celor aspiranţi la medicină le este imposibil fără o pregătire temeinică din domeniul medicinei şi chimiei. Discuţiile pot fi interminabile pe această temă şi nu doresc să ofensez pe nimeni prin aceasta. Oricum, cei care au scop în a trăi vor putea foarte bine hic et nunc, după cum zicea latinul. Şcoala totuşi oferă şi oportunităţi benefice, prin prezenţa unor profesori care să cultive talentul celor care se implică cu adevărat, şi chiar cu posibile riscuri, să plieze programa oferită de un Minister condus de un lider cu 15 stele europene în frunte şi să realizeze acea materie atractivă, chiar fiind abstractă. De cealaltă parte stau cei fideli "din umbra marelui urs", după cum zicea Nicu Covaci. Metodele sunt diferite, rezultatele de asemenea. Fără ambiţie nu se poate realiza oricum nimic.
Deci, ce înseamnă deschiderea şcolii pentru elevi? Bucurie, trezirea de dimineaţă, oboseala continuă, testele, copierea pe ascuns, cititul, în sine totul. Această perioadă trebuie gustată din plin, chiar şi cu pastilele amare. Întocmai ca armata, care te face bărbat, chiar dacă speli coridorul cu periuţa noaptea la 3, şi şcoala, te face om între oameni. Rămâne să privim totuşi cu râvnă înspre Vest, unde şcoala se pliază pe necesităţile individului şi oferă o manieră plăcută de educaţie. Tinerii merg cu bucurie la şcoală, învaţă cu zâmbetul pe buze şi devin maeştrii în propriul lor domeniu, nu inutilităţi gen dezvoltare multilaterală. Societatea are nevoie de elite, fiecare fiind răspunzător de partea sa, problemă observată de Aristotel, omul fiind un animal social, care nu poate trăi fără semenii săi. Dacă s-ar pune această problemă probabil că mulţi nu ar toci băncile şcolii degeaba.
Totuşi, nu e totul pierdut: chiar dacă nu e Peninsula sau Maiden, mai avem ocazia să mergem la "Castane" în Baia Mare, vin Miss-urile, prilej de voie bună, distracţie şi înghesuială, pentru unele clase mai norocoase excursiile, şi poate cu puţin noroc Christmas Fest. Până atunci, să nu uităm că dacă nu ştim, suntem învăţaţi, dacă nu putem, suntem ajutaţi, şi dacă nu vrem, suntem obligaţi. Cu excepţia gândirii, desigur.
Adrian Matus
Un produs Blogger.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me

Fotografia mea
complex, uneori calculat.