Probabil că dacă istoria României ar avea nevoie de un echivalent, acesta ar putea fi găsit în cea a Poloniei. În ambele cazuri, timpurile au fost vitregi, din cauza unei situări geografice nu prea prielnice. Mai mereu aceste două ţărişoare au fost motive de zâzanie între puterile de acum câteva secole: Austria, Rusia, Germania, iar la noi a mai intervenit şi neuitatul Imperiul Otoman. Întâmplările mai recente se aseamănă izbitor de mult. Acelaşi regim comunist, aceleaşi supuneri forţate faţă de Mama Rusie. Varşovia e un alt Bucureşti, cu afişe cu Gheorghe Zamfir (foarte iubit în străinătate), măcelării în metrouri, ceasornicării şi frizerii la tot pasul, aceleaşi ambuteiaje şi înjurături într-o limbă slavă de neînţeles. Doar zgârie-norii înălţaţi de către companiile multinaţionale sparg înălţimile cerului şi amintesc de imediata proximitate faţă de Vest. Arhitectura are cam aceleaşi influenţe cu cea a Transilvaniei; de pildă oraşul-partener Rzeszow, situat în provincia Podkarpacje are un centru asemănător cu cel al Sibiului, fapt explicabil prin faptul că ambele au aparţinut acum un secol de dinastia de Habsburg, care şi-a lăsat amprenta benefică oriunde a domnit.

Dacă România este singura ţară latină ortodoxă, Polonia se numără printre puţinele naţii slave care au adoptat religia catolică. Ţară deschisă exclusiv acestei confesiuni, personalitatea cea mai marcantă, emblematică pentru toţi polonezii este Papa Ioan Paul al II-lea. Bisericile au fost bineînţeles mutate, la fel ca în România, pentru a nu strica imaginea de ţară multilateral dezvoltată. Monumentele sunt dedicate ţăranului, muncitorului, ostaşului, şi foarte rar, intelectualului. O altă asemănare izbitoare este faptul că ambele capitale au purtat în perioada interbelică titulatura de "micul Paris". Din nou, în ambele cazuri, soarta a fost hotărâtă pe şerveţelul de la Ialta, prin împărţirea sferelor de influenţă între SUA, Marea Britanie şi Rusia. Şi de aici începe întregul joc de păpuşi în care ţările noastre au fost dirijate de către Kremlin. În ambele cazuri, „părinţii grijulii ai Moscovei” ne-au direcţionat economia şi au luat fără ruşine din vistieriile statului.

Lumea este la fel: acelaşi sentiment de stres acut, de dorinţă de lucru, dar şi de insatisfacţie profesională. În Polonia încă mai persistă cooperativele şi asociaţiile de tip comunist. Totuşi, magazinele au o ofertă mult mai variată, din orice domeniu. Spaţiul public este vizibil mai bine întreţinut decât cel românesc, trotuarele nu sunt precum cele sătmărene, pline de gropi, ci au piste de biciclişti construite corespunzător, iar coşurile de gunoi sunt astfel amenajate încât să nu fie vandalizate şi conţin până şi scrumiere. Curăţenia este o regulă generală respectată cu stricteţe, iar cei care o încalcă primesc amenzi usturătoare din partea poliţiei. Mijloacele de transport în comun sunt mult mai accesibile, legăturile interurbane sunt foarte bune, iar parcul auto este întreţinut. Un alt semn al civilizaţiei este prezenţa a multor malluri, chiar şi în oraşe foarte mici. Spre exemplu, în Mielec, un oraş cu populaţie aproape cât jumătate din Satu Mare, există pe lângă câteva hypermarketuri de talie internaţională , enorme magazine care satisfac gusturile oricărui pretenţios. Se spune că o calitate esenţială a românului este ingeniozitatea. E adevărat, imigranţii români au reuşit să se strecoare oriunde în Europa, mai puţin la ei acasă. Polonezii şi-au amintit că blocurile de tip sovietic decad pe zi ce trece şi au găsit o portiţă de acces la fondurile europene. Au considerat că imobilele sunt reminescenţe ale comunismului şi astfel, sunt monumente istorice ce necesită reabilitare. Sute de blocuri renovate încântă privirea turistului care la o examinare sumară ar crede că sunt proaspăt construite. Ca să nu mai vorbim de palatele, castelele şi clădirile istorice care nu sunt lăsate de izbelişte, precum la noi. Reşedinţe nobiliare precum fostul cinematograf Popular, castelul de la Carei, conacul Degenfeld se găsesc peste tot renovate în această ţară, iar turişti din Germania, Australia şi Statele Unite ale Americii nu ezită să vină într-un număr enorm. Probabil cea mai ingenioasă metodă este tranformarea lagărului de concentrare Auschwitz într-un lagăr al turiştilor, unde suferinţa este vândută ca un produs firesc, la kilogram. Misterul este cu atât mai mare cu cât noi, românii, sau cel puţin transilvănenii am avea cu ce să ne lăudăm. Chiar şi cu minciuna lui Bram Stocker, creatorul personajului Dracula am avea câştiguri fenomenale. Ca să nu mai discutăm de podoaba Carpaţilor, delta Dunării sau litoralul românesc, părăginite prin excelenţă. Până şi agroturismul, domeniul în care ne credeam a fi cei mai buni, suntem întrecuţi de către ei. Gospodăriile sunt amenajate cu gust, stil şi nu există urmă de tradiţie forţată, la fel ca la noi.
În concluzie, istoriile celor două ţări se contopesc întocmai ca două radiografii pulmonare. Scheletul, coastele şi plămânii înnegriţi de ţigări au acelaşi contur. În cazul Poloniei, inima e roşie, vivace, dornică de a se afirma pe plan mondial, cu o economie puternică. Din păcate, România are nevoie de cardiologi, care să-i îndrepte inima. Deopotrivă cu pensete şi aparate microscopice, dar şi cu idei, inovaţii şi desigur, bani administraţi corect. Mai ales că suntem dintr-o origine romană…