(Revista Steaua, nr.7-8/ 2014)

---

 De prin clasa a șaptea-opta îmi amintesc polemica despre manele vs. orice altceva. Inițial pe afară cu subiectul -știam doar ceva variante de la ProTV-ul de pe atunci, variante lăutărești destul de ușurele-  știam că e o zonă în care trebuie să iei poziție. Toată lumea o lua, ca și cum ar fi fost un nou curent artistic ce șochează mai tare ca avangarda și cumva trebuie să știi. Desigur, intelectualitatea înclina în mare parte înspre demonizarea fenomenului, aducându-se, pe bună dreptate, argumente de tipul inculturii muzicienilor, versuri agramate, muzici întocmite după ureche și, mai nou, după sintetizatoare.

Trecusem prin valul rockului și al metalelor grele prin liceu, unde vorbește ideologia rockerească prin tine și scuipi după orice țigănuș cu burțile întinse și cu lanțuri groase.Țiganii urlau după noi într-o maghiară rurală, iar noi le ziceam înapoi ce știam de neam. Dezbaterea asta de înjurături ca în filmulețele de pe youtube nu s-a dus mai departe. Oricum, știam, ne-am fi luat-o dacă era vorba de bătăi jenante.

Chestiile s-au mai nuanțat puțin prin facultate, când am descoperit formația Trei Parale și am văzut că de fapt și de fapt, maneaua poate fi și altceva decât masa întinsă în mijlocul drumului pe Ferentari sau aruncatul cu bănet peste curvet. Aflasem și de scriitori ce, ostentativ sau nu, fac doctorate pe texte de manele și trag chefuri cu lăutari ca-n Craii de Curtea-Veche. Nu în ultimul rând, am văzut ce pot face polonezii, sârbii sau grecii cu stilurile astea care au trecut și pe la ei - o variantă postmodernă, fără pretenții de reîntoarcere la un univers rural mitizat, ci o sinteză normală.

Maneaua în varianta cultă de Sol Major.

Începem cu puțină istorie: maneaua prima dată apare sintetizată într-o formă scrisă și descrisă, la Dimitrie Cantemir. Eruditul iluminist cu care ne lăudăm prin manualele de clasa a XI-a e cunoscut în Turcia drept muzicologul Kantemiroglu, cel care ar fi inventat printre primii o formă alternativă de notare a muzicii orientale. În orice caz, în ierarhia aceasta, îl urmează Anton Pann în secolul XIX, care adună o serie de melodii populare cu nuanță de manea. 

Aici este locul de start pentru cei de la Trei Parale: iau partiturile vechi, instrumentele vechi ce se cântau pe atunci și cântă pe la diverse expoziții, festivale și spectacole. Unul dintre ei este etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român din câte am înțeles, ceea ce arată că actul pe care ei îl fac este autentic. Merită să-i ascultăm deoarece pornesc un trend cât se poate de normal, de valorificare a unei muzici ce, istoric vorbind, a fost pierdută.

Însă, ca printr-un recul, ei pierd tocmai unde câștigă cel mai mult: dacă faci muzică revivalistă, lumea vine la ea, o ascultă, o aprobă, te aplaudă, dar nu dansează pe ea ca pe un ultimul hit de la mare. Distanța estetică și empatică este mult prea mare pentru a trece de granița unui act cultural asumat. Această problemă e nesemnificativă față de ce reușesc să aducă în prim-plan.

Un alt grup, mai natural și mai vechi, din speța muzicii lăutărești-manele de high-class este Taraf de Haidouks. Au cântat pe scenele pariziene ale anilor 1990, când franțujii nu erau obișnuiți cu gipsanii de pe maidan, au fost în filmul superb despre țigani Latche Drom și ca bonus, fură microfoanele de la concerte. Năravul nu se schimbă ușor. Oricum, faptul că au rămas la instrumente reci i-a propulsat în zona culturii mici, de tipul Radio Guerilla. Față de cei de la Trei Parale, ei stau mult mai bine la capitolul „priză la public”. Poți să-i chemi la  nuntă fără să te temi că lumea o să stea ca la spectacol și maxim va aplauda de trei ori entuziasmată. Cu ei faci hore, dansuri pe masă, dansuri pe jos, dansuri din buric cu un bunic. Un scurt sample poate dovedi calitatea întâia de instrumentiști:

Unii scriitori chiar cochetează cu manelele.

Bun, am înțeles treaba manelei- poate fi un gen muzical destul de complex, care cu siguranță solicită o înțelegere a muzicii per ansamblu un pic mai bine decât un mixaj la mâna 100 a unei piese tehno. Cei de la Trei Parale, Damian Drăghici, Goran Bregovici sau alții ne învață că nu trebuie să sărim iute cu gura când auzim cuvântul manea.Dar când e vorba de maneliști, ce facem? Mai scuipăm după ei?
În 2014 s-au mai șlefuit și ei, trec mai permisivi pe stradă cu rockerii, față de nebunii ani 2000 când se făceau mici măceluri în numele unor idealuri mărunte.  Rockerii au devenit burtoși, tătici sau motocicliști, iar maneliștii s-au enclavizat tot mai mult în piețe, magazine de bișniță și de consignație. Plus că a luat avânt și vânzarea de droguri- un etalon inițial asociat cu depravații vestici puși de-a valma într-o oală- până când și maneliștii au început să guste. Nu mai sunt tabere, sunt mici ierarhii cu poziții interschimbabile, ca-ntr-o corporație.

Cam asta ne învață Adrian Schiop, un scriitor din București ce anul aceasta a scos romanul Soldații.Poveste din Ferentari la editura Polirom din Iași. E o carte inspirată din realitate, ce te învață pe șleau care e situația în ghetoul bucureștean al anilor 2010. Cu un caracter scârbos pe alocuri, cu o introducere voit-șocantă pentru un public românesc- un gest puțin gratuit, nenecesar, cel puțin în introducere.
 Însă Schiop oferă o cercetare minuțioasă a acestei zone marginale, ignorate. Scriitorul știe foarte bine că astăzi este la modă să vorbești despre marginali, dar nu o face doar din principii multi-, pluri-, europenistoide. Primul rând, stă curiozitatea de a vedea cum gândește un Ferentari încă prins în perioada postdecembristă, cum se construiește șmechereala sociologic. Din păcate, uneori pică de naiv, după cum chiar el recunoaște. E un outsider deși ar dori să devină insider cu toată inima. Ca și orice wannabee, de altfel. Opțiunea cred, vine din domeniul plictisului și al fascinației față de exotic. De aici, sunt câțiva pași de mitizare al unui astfel de spațiu pentru un public comod, hipsteresc, ce nu ar avea contact în veci cu țigăneala de Ferentari.


 Iar vecinii noștri fac chiar artă din ele.

Uneori, mai auzi pe stradă un mârâit înrudit cu „ca la noi la nimenea” sau „scumpă Românica noastră” venit de la un ins care n-a trecut veci granițele și își deplinge condiția de român. Belele și răutăți sunt și pe la vecini: ucrainienii se bat ca orbii, sârbii s-au bătut ca surzii și ungurii sunt cea mai depresivă nație, după statistici. Și încă un punct comun: și ei, da și ei, au maneliștii lor, țiganii și lăutarii lor. Doar că ei au reușit să prelucreze puțin fondul acela cizelat și să nu ascundă sub preș mormanul de moloz. În Serbia de pildă, s-a născut valul de muzică balcanică ce, la o adică e destul de apropiată ca teme și motive de maneaua românească (desigur, specialiștii pot veni cu nuanțe,adăugiri și observații pe tema asta). Vorbesc de prelucrarea unui curent aici. De pildă, Goran Bregovic poate sta ca și exemplu de temelie. El preia temele iugoslave ale anilor 1970-1980 (precum un Saban Bajramovic, Markovic etc.) și le oferă într-o varianță mai dinamică, pentru un public nou. Îmi e greu să pricep cum a intrat Bregovic în playlistul rockerimii prin anii 2000. Țin minte că se dansa pe rupte la rockoteci pe Goran între ceva Pantera și ce știu eu ce black metal șters. Care la o adică e mai aproape de manea de 10 ori față de Metallica. Însă publicului îi plăcea în același timp în care cu toții ne supăram pe manești ca niște ipocriți ce eram.
La sârbi e Goran, bosniecii vin cu o variantă mai rock puțin, cu Dubioza Kolektiv, iar moldovenii, pe influență rusească, îi au pe Zdob și Zdub- cei care îmbină folclorul moldovenesc cu acorduri de chitară electrică de bun-simț. Prin spațiul rusesc, ca o fascinație neoromantică pentru melodii și deliruri de țară pură, foloseau instrumente tradiționale. La noi, pionieri și exotici sunt cei de la Negură Bunget, blackeri care se pliază totuși pe un segment mărunt de populație.
De departe, cei mai faini mi se par cei de la Warsaw Village Band din Polonia. Ei vin cu instrumente tradiționale, folosesc un neofolk necontaminat de povești mitice ancestrale de genul Eluvitie sau Ensiferum, și apropo, au o voce chiar caldă. În Polonia, prin anii 1990 era la modă curentul „disco-polo”- un fel de ETNO de astăzi. Ei s-au hotărât să distileze puțin elementele acestea pe un făgaș nou. Muzică de bun gust: merge dansată, merge aplaudată, merge prezentată.

În final, câțiva pot spune că o inițiativă timidă s-a făcut de către Subcarpați. Pe filiera unei gândiri romanțate, da, putem spune că adaptează elemente de folclor de tip „Cântarea României” și le face, de departe, mult mai digerabile. Eu vorbesc despre prelucrarea în mod inteligent a muzicii lăutărești înspre ceva durabil și unic. Vecinii noștri ne-au arătat că se poate. Singur, un bucovinean neamț, pe nume Shantel face treburi de soiul acesta:

După ce acum trei ani, tot dezbăteam cu Andrei Faur/Răzvan Roșu problema Ardealului până ajungeam să nu ne mai vorbim câte două zile până unul dintre noi venea împăciuitor la ceilalți, m-am hotărât, dacă tot avem vacanță și e timp să parcurg, volumul Transilvania mea a lui Sorin Mitu, profesor la universitatea clujeană. Cartea nu ne dă adevărul absolut în materie de studii transilvane, însă e un bun reper, cel puțin de început. Scrisă cu ștaif, cu finețe și cu verb, fără a avea spiritul anost al unui profesor ramolit, cartea dezbate problema identității transilvănene. Fără să ne ascundem după perdele roșii, știm că e o dezbatere vivace, în care unii spânzură Avram Ianci în secuime, alții, gen Pavel Coruț debitează interese străine paranoizante ce vor să ne cotropească esența geto-daco-latino, iar în zona asta academică, s-au scris cărți, dar se pare că nimeni nu le citează. Bun, și vorba asta e dreaptă: cărțile academice se citesc mai mult pentru un interes mărunt, profesional (de genul licență, master) din simplul fapt că omit latura estetică, a verbului care lămurește. Sorin Mitu face acest lucru, fără să cadă în cealaltă extremă, de simplificator și compilator de analize istorice.

1. Cum se dau de gol autorul și cititorul.

Ca orice istoric serios, lucrarea începe prin a-și declara metodele, limitele și conceptele cu care lucrează. Artificiul prin care Transilvania mea se distinge de un doctorat profesionist pe această temă este faptul că își revendică propria istorie personală. Mai simplu zis, Mitu ne spune că interesul lui pentru Transilvania se naște, logic, din virtutea faptului că este ardelean. Că familia lui a fost una de cărturari, că soția lui este unguroaică, și din câte înțelegem, colaborează cu dânsa -mici detalii care, dincolo de a fi picanterii, demonstrează faptul că cercetătorul este impregnat, pătruns de obiectul cercetării sale (în sensul fenomenologic). Din punct de vedere literar, oricine îți dă voie să faci treaba asta, dar istoricii pot să fie recalcitranți când subiectul apare imersat în text. Jongleria frumoasă este faptul că se revendică dintr-o epistemă postmodernă, în care, cu maturitate și fără jenă, își analizează chiar și opțiunile trecutului, care (de ce nu?) l-au călit pe cercetător într-o analiză mai pertinentă:

În paralel, veneam și eu cu prejudecăți și așteptări de la cartea aceasta. Prin liceu, supărat pe naționalismul delirant al manualelor și pe centralismul forțat și vizibil de jenant, am cochetat cu o formă de ardelenism. Discursul multietnic și multinațional m-a prins și pe mine, într-o formă radicală la început, mai potolită acum. Prin anul 2 de facultate, înainte de plecarea în facultate, prietena mea îmi făcuse un cadou cu Republica Transilvania, lucru de care mă bucuram pe atunci nespus, dar cu care acum nu pot să spun că în continuare militez. Și ea e unguroaică (prietena), și eu am crescut într-un mediu „fele apă, fele viz” și, în lipse de anumite nuanțări teoretice, începusem să idealizez această zonă. În etapa post-adolescentină, credeam că, alături de alți prieteni, eram singurii de pe lume care gândeam federalizarea României, că 1918 a fost o perioadă nefastă. Până să vedem alternativele de idei ce curgeau în acea perioadă, eram supărat pe miticism, pe balcanism. Prejudecățile, ne învață și Jauss&Iser, vin pe baza unui fond pre-existent, într-o oarecare măsură. Nu le poți ignora, dar nu poți nici să le atribui valori totalizatoare.

2. Cum Avram Iancu avea gagici maghiare, ca-n bancurile cu Funar.

Studiul vine dintr-o direcție multidisciplinară, focusată pe formarea ideii de Transilvania în mentalul colectiv. La o primă vedere, am putea spune că autorul se joacă cu deconstrucția istorică, în sensul lui Lucian Boia (Istorie și mit în conștiință românească). Chiar dacă volumul lui Boia este unul reușit, rămâne descoperit pe partea de documentare, de cercetare arhivistică și de chițibușereală profesională. De aceea, unui Ioan Aurel Pop îi este foarte ușor să-l atace pe partea de documentare. Sorin Mitu, suflă și-n iaurt, e mai precaut și prețios când vorbește despre Transilvania lui, analizează texte literare, române și maghiare, modalitatea de constituire a acestei idei pe parcursul istoriei. Se joacă foarte elegant și cu conceptul de geografie simbolică, fără a abuza de ea, spunându-ne că românii, înainte de epoca romantică, în scrierile occidentale apare nu ca un inamic, ci ca un personaj exotic, drept bunul sălbatic.  Adică, pentru burghezii maghiari sau austrieci fancy, românul era văzut drept un ciudat, ce-i drept, uneori cam mirositor, dar neafectat de toată tărășenia și scârba urbană, cu un suflet pur și inocent, dârz, cu mâini muncite și credincios. Deși în realitate, se mai și îmbăta, se mai și bătea și umbla la femeile din vecini.

Circula un banc, care chipurile, ar fi fost adevărat. O nimfomană maghiară a dat un anunț în ziar „unguroaică focoasă caut român dornic de răzbunarea neamului”. Cât de adevărat o fi fost, nu știm. Ce ne spune însă Sorin Mitu, tot din ziua picanteriei, este faptul că Avram Iancu ar fi avut câteva ibovnice maghiare. De-o fi avut, de n-o fi avut, nu putem ști sigur, decât deduce, însă această măruntă problematizare a cam fost evitată de către istoriografie, după cum ne arată Mitu, tocmai datorită incomodității temei. Pentru regimul național-ceușist, în primul rând, Crăișorul  Munților ar fi trebuit să fie cast, vetust, netulburat de probleme lumești (deși, NB., după eșecul Revoluției de la 1848, el a luat-o razna). În al doilea rând, pentru comunistoizi, ar fi meritat o moață, o luptătoare gen Pelaghia Roșu sau alte consătence de-ale ei. Povestea este detaliată în capitolul IV, unde se dezbate problema feminității româncelor.

Tot din suita bancurilor istorice am putea trage o explicație à la lăcătușul de la colțul blocului. Cică Funar, pe patul de moarte, ar fi vrut să se culce cu o unguroaică, pe principiul să îi articuleze tot neamul prin ultimul act clandestin. Așa și Iancu, o fi vrut răzbunarea neamului, ca și unguroaica focoasă...

3. Cum scriu romancierii maghiari despre români

Dincolo de analiza documentară a acestor cazuri, Sorin Mitu analizează cum s-au format stereotipurile referitoare la români și maghiari. În oglindă, în paralel, așa ar fi vrut în teorie. Șmecheria imagologiei, o deducem de la profesor, e una foarte simplă: ca și când mergi la babele satului și vrei să afli adevărul despre o situație, nu o crezi pe prima cotrogaliță. Mergi și la prima, mergi la a doua, o descoși cu răbdare pe cea de-a treia, mai ai răbdare și cu moșul care zice că nu-i așa că-i altcumva, iar abia mai apoi îți poți face o situație completă. Un panopticon onest. În teorie așa-i frumos, doar că situația este inegală în text. După ce ne explică, în Preliminarii la o istorie a imaginilor reciproce româno-maghiare despre cum va lucra, într-o excelentă mini-sinteză teoretică despre imagologie (cu presărări teoretice din Lucian Boia, Larry Wolff sau Edward Said), se oprește mai mult asupra perspectivei maghiarilor asupra românilor. Lucrează cu conștiinciozitate pe Ürmösy Sándor, Kőváry László sau Jókai Mor. Mi-a plăcut cum analizează prelucrările scriitorului maghiar Jokai Mor referințele despre români, revoluții și sate. Dar, teoria expusă nu pușcă cu realitatea. Prea s-a oprit la unguri, i-a citit, iar românii au rămas în planul secund. 

Nu se oprește aici; în ultimul capitol analizează cum erau văzute idealurile Revoluției Franceze de la 1789, cum erau văzuți franțuzii și irlandezii. Modelul irlandez, se pare, era mult mai aplicabil pentru lupta de autonomie/ independență/federalizare/etc. decât revoluția idealistă franțuzească (care, din cauza raționalismului și a secularizării, ardelenii români nu au receptat-o cu prea bune intenții).  Una peste alta, aflăm că intelectualii transilvăneni erau în temă cu evoluțiile europene, nu aflau printr-un ecou marginal realitățile epocii. Datorită apariției unei mici elite, lupta națională a putut fi susținută cât de cât.

Una peste alta, cartea este una pragmatică, refuză din start o explorare idealistă a temei fără să cadă în extrema cealaltă, a deconstrucției violente. Pe alocuri, oferă chestiuni lămuritoare chiar în privința istoriografiei, punând degetul pe rană în privința situației reale a percepției istoriei la publicul larg. Ne explică fără să abuzeze de termeni de psihanaliză de ce românii se simt frustrați în raport cu maghiarii (sentimentul de inferioritate generează sisteme de compensare de tipul sămănătorismului, național-ceaușismul, etc.), de ce se speculează (și mai ales unde) imaginile alterității, pentru a prosti masele și în ultimul rând, cartea ne dă de gândit când ni se spune că dușmanii vor să ne cotropească țara pentru a ne fura identitatea sacră și ancestrală. Cartea apare  la Polirom, în colecția Istorie, costă sub 20 de lei, este recomandabilă pentru cei ce cochetează cu istoria sau doresc să fie în temă cu identitatea Transilvaniei. Ca să știe data viitoare când vine secuiul iredentist tatuat cu Magyar Nemzetimarhasag sau românul care s-a documentat istoric de pe site-uri youtube.com care ne spun că doar acolo pot să posteze „adevăruri cutremurătoare”.