răvaș online

În fiecare an, studenții de la filologie, de la literatură comparată ,dezbat cu foc o problemă destul de tăioasă. Ce facem după ce terminăm? Mai exact, îngrijorările merg într-o direcție: se poate profesa în învățământul preuniversitar- disciplina Limba și Literatura Română- terminând Literatură Comparată / Lb.străină?

După trei ani în care am auzit fel și fel de teorii, argumentate pertinent (nu, nu poți pentru că faci literatură și nu gramatică) sau deliric, de tipul „știam eu pe cineva care a putut, once upon a time”, în cadrul dezbaterilor fără vreun suport legislativ, eram resemnat. Auzisem tot felul de povești din zona folclorului studențesc, unii ascultaseră de secretare habarniste, care îi îndrumaseră greșit și s-au apucat de profesat la disciplina B (engleză,franceză, etc.).

E drept, în cadrul Legii Educației Naționale nu se amintește prea mult în Art.254/2011 despre funcționarea efectivă, însă există o cheie de trimitere, ca un soi de hyperlink juridic, înspre metodologia de organizare a examenelor de titularizare. Mai exact, pe site-ul MEC, în Centralizatorul privind Disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar 2014, se precizează toate programele de studii aprobate să intre la concurs.

La pagina 49, pentru postul de limba și literatură română, se aprobă următoarele specializări:

1. Limba și literatură română (firesc, evident, aproape axiomatic).

2. Limba și literatura română- limbă și literatură străină/maternă.

3. Limba și literatura străină/maternă- Limba și literatura română.

4. Literatura universală și comparată- Limba și literatura străină/maternă.

5. Limba și literatura străină/maternă- Literatură universală și Comparată.

La nivel de masterat (necesar pentru a preda în învățământul liceal) se aprobă, printre multe opțiuni, și masteratul de Istoria Imaginilor, istoria Ideilor sau Comunicare interculturală sau Comunicare multilingvă și multiculturală. Evident, cei care termină literatura comparată pot să se titularizeze și ca profesori de limbă străină B.

Dezbaterea privind legitimitatea acestei decizii poate aprinde scântei, argumente și argumentări care mai de care mai aprinse. Înainte de a își aprinde torțele și a realiza revolte și vânătoare de comparatiști, să stăm puțin și să cugetăm. Într-adevăr, un comparatist e mai puțin pregătit decât unul care termină specializarea A (cu gramatici, literatură pașoptistă, etc.). Pe de altă parte, au existat anumite cursuri de trunchi comun cu cei de la specializarea limba română, în liceu s-a parcurs aceeași materie și, în plus, în cadrul modulului pedagogic (cel care contează de fapt, deoarece nu ajungi să predai elevilor de gimnaziu gramaticile lui Neamțu că-l aburești de cap pe sărmanul prunc), comparatiștii au fost integrați întotdeauna cu cei de la specializarea Lb.și Literatura română. Au parcurs aceeași materie, au realizat aceleași proiecte didactice, iar unii au predat, ca practică didactică, în cadrul orelor de română. Argumentele din zona teoretică se opresc aici, însă mai merită să amintesc și câteva exemple practice, din viața reală și din afara cadrelor conceptualo-nule.

Aceeași pretenție de legitimitate o au și cadre didactice ce termină la universități-fantomă, particulare, de genul Universitatea Vasile Goldiș, Arad, Universitatea de Nord, Baia Mare, iar exemplele pot continua cu duiumul. Dacă acei oameni, care abia au frecventat cursurile la ID, au dreptul să profeseze în domeniu, mi se pare de bun-simț ca cei de la literatură comparată să poată preda literatura română. Nu de alta, dar ei cel puțin pot spune cu certitudine cum arată o carte în interior, chiar dacă e scrisă de un autor străin.

Oricum, evaluarea cea mai bună o realizează, în primul rând, titularizarea, iar apoi, activitatea efectivă la clasă. Sunt cazuri de comparatiști brilianți, dar pămpălăi la o clasă de gimnaziu sau, din contră, absolvenți de Universitatea din Baia Mare care să fie excelenți profesori. Cadrul legislativ însă, permite o astfel de mobilitate, consider eu, una de bun-simț, într-un domeniu în care e nevoie acută de profesori competenți, dar și deschiși.

acum câteva luni am costatat cum s-au spart borcanele cu gânduri în mintea mea. era o mizerie de neconceput, în fiecare dimineață mă trezeam și mă temeam să miros izuri înțepătoare (care de altfel, nici nu erau atât de nocive). de atunci, am încercat, cu chiu cu vai, să restitui cochetăreala ce o avea cămara cu tot soiul de gânduri aranjate frumos, pe rafturi cu etichete și termeni de valabilitate. însă mai rău am făcut- salvam o dulceață, mânjeam altele două aiurea, pe pereți. m-am speriat și, desigur, mi-am spus că așa nu se mai poate, voi muri fără să mănânc nimic.
mi-am redus standardele digestive și parcă dulceața de pe perete cu un iz de var e mai gustoasă așa. am învățat să mă bucur de cioburi și să le găsesc utilitatea pragmatică. așa am învățat că, în loc să înjur că nu am cuțit, la fel de bine pot să iau o bucată de sticlă mai ascuțită. desigur, nu te poți feri în bezmeticeala aia și uneori, chiar când nu te aștepți, atingi ceva mâzgă cleioasă din ceva borcan de castraveți din 1994 sau te tai călcând fără papuci seara când intri în bucătăria de vară. trebuie umblat cu prudență prin spațiul ăsta nou, în care te miri de unde sare câte-un șobolan după ce trei zile la rând nu ai mâncat decât chestii sofisticate. dar și așa, reacțiile nu sunt la fel ca pe vremuri, când spărgeam agitat oale aruncând după el. pur și simplu, îl prind de coadă și îi dau drumul afară, în grădină.

te-am așteptat
te-am așteptat să îți arăt ce a mai rămas dincolo de munții tirolezi
înalți și plini de aerosoli cu euroi și paste
am căutat prin străzile berlinului un sobolan gras
ce-l pierdusem prin canalizarea din saint-denis
când am tras ultima apă după vomă de vin pastilat
știam că este un lung tunel printre capitale, printre munți și printre peșteri

dincolo de munții tirolezi
nu am putut să văd prea multe
fotografii își rup picioarele pe acolo, chiar și piloții de formula unu pot pica grămadă
mai rău ca betiva de la colț
nu am fost atât de puternic, sunt un om de la câmpie
învățat cu calculatorul și vara, furca, fără să știu io drumuri montane
așa că am luat-o mai pe ocolite
în polonia am auzit că o duci bine
dacă nu ești cumva deportat din motive obiective

astă-vară ți-am spus
în timp ce ne cuibăream în aripile de lebădoi pe lacul insalubru
că totul ține de încredere și de cel de sus
dincolo de munții tirolezi & tatrei se împart mari câmpii
cu porci ce caută în gunoaie și gostaturi cu acoperișuri sparte
dincoace de piatra cerbului se întind mici case cu plantații de căpșuni
fără pretenții de paradis,
așa cum trebuie să fie, de fapt.

nu te gândi la un urs polar

așa începuse toată povestea enunțată

pe măsuri săltate de muzică gâtuită

nu te gândi la ursul polar-

îmi suna ca o mantră inversă în mintea crăpată-

buhăitul animal cu labe păroase

cu piele aproape alb-metalizat săltă printre rutinile mele :

spălat de dinți & mers la veceu & masa de dimineață unde

începeam să nu mai folosesc miere ca să nu-i momesc limba crăpată

ce ar fi devastat întreaga cămăruță de cămin

totul a început în mai – citeam despre acest animal

-animal de canal și animal inegal-

nu mâncasem nimic, iar micii ganglioni ce își activează

colorații hormoni începeau să o ia razna

formele acelui gras animal suculent

mi-au speriat acele motorașe stricate

au speriat chiar și grasa de pe palier

ce mănâncă din pachetul mă-sii în oficiu

cu degetele goale pe stomacul veșnic gol

la examen ca noroc- nu primisem sistemul digestiv al ursului polar

-aș fi preferat să anexez un maț din propria mea burtă leneșă de sub tricou-

am zis să fac un pact : dacă o fi să vină ursul polar

va veni oricum așa că

nu te gândi la un urs polar-

dacă zic de trei ori

nu va veni sigur

nu te gândi la un urs polar

culorile tale împodobeau cuvintele cu tot soiul de dichisuri. din acea vreme, am învățat o limbă jumate, am terminat o facultate (iar tu încă nu), tot nu înțeleg cum se scrie benzenul și probabil nu să prind grafia aceea niciodată. deși mulți mi-au arătat mulți hexagonul sau pentagonul, cu satisfacție școlărească, mâna mea parcă refuză să deseneze organicul pe hârtie. aiurit cum sunt, caut în pigmenți îndesați pe haine de casă scame de formule ce mai pot să condenseze ce a mai rămas din fraze.

cu o literă te poți juca - poți să aduni mai multe litere într-o ecuație sau poezioară proastă- poți să ai mai multe formule cu litere, poți să faci și o facultate de litere cu profi posomorâți& prea târziu revoluționari. mi-aș permite moftul de a închega o formulă de etanol care să topească măruntaiele ca o poezie ce poate să miște câțiva neuroni;

deocamdată aici adăstăm- între blocurile de ceramică gudronată mânjite cu resturi de portocale adunate
de la ultimul festin- am aflat de norma de a nu cuvânta:
rămășițele de lecturi apucate în silă le vom voma mai târziu de două ori în parcarea din fața casei.

te vei ascunde sub duș pentru a vorbi aiureli mesianice și pentru a citi ultimele frânturi de credință pe care tu oricum nu le mai apuci. în buzunar ți-ai pierdut liniștea, dar mai ai câteva bancnote îndoite cuminte,ca și când eram mici și mama ne-ar fi trimis la brutărie.

gelatinoasa viață se topește în antile
în acrobatice culori ale destinului în timp ce licuricii digeră lumina:
oare apele negre reușesc să ascundă acea mimică a puterii
relaxează-ți cu răbdare tot ce apeși
frigiderul și-a pierdut locomoția
în ceea ce spunem, reține doar atât:
așteaptă-mi șosetele.
dizolvă-ți membrana din somn
te trezește în trei mișcări în limba-ți falsă cu chuva sau mazurci spurcate.

desigur, în acea perioadă se întâmplau tot soiul de chestiuni bizare și uneori le asumam în aceeași măsură în care este posibil. de pildă, se spune că în permanență creierul se raportează la trecut pentru a înțelege lumea; de pildă, la British Museum m-au băgat într-o cameră în care nu mai funcționează decât câteva reguli elementare (legea gravitației, oxigen etc.) și eu trebuia , chipurile, să văd cum m-aș adapta, cum aș face, cum aș fi într-o nouă lume. sau, într-o altă variantă, mai erau și ochelarii aceia prin care tu vedeai lumea cu susul în jos. ți-i puneai, iar prietenii tăi te tot filmau cum încerci cu disperare să îți legi șireturile fără să poți să-ți coordonezi cea mai mică mișcare. era mai rău decât dacă ai fi fost băut sau bătut.

în momentul în care, în mintea ta se topesc clădirile de la vârsta de cinci ani și tu le reconstruiești în setul tău de lego, țigările capătă nuanțe de acadele, iar căldura este o senzație ce o asociezi cu instrumente muzicale bizare, nu mai are rost să te întrebi dacă ești normal la cap, pentru că știi că nu ești.

acum realizez că acest mecanism pentru mine funcționează împotriva mea. prin acel viitor de care mă legam în timp ce umblam pe strada mea, vedeam o bătrână. slabă, cu multe riduri pe față, cu un soț care plivea în fiecare seară castraveții (de care se plângea că întotdeauna sunt prea mulți) și roșii (în fiecare an era în căutarea unui soi care să îi dea mai multe fructe). pe atunci, mintea mea zburda între spații de soiul ăsta foarte ciudate; puiul gătit de către bătrână, strigătul bețivilor, aroma de cafea, praful de pe stradă, geamurile căminului studențesc, lumina sanatoriului, un vierme ce se plimbă prin pieptul meu. de parcă unești tot timpul într-o infimă, măruntă și scabroasă particulă, dar fără să ai pretenția de a te întoarce în el. ești un observator, ești un mic saltimbanc ce nu poate decât să vadă varianta demo și să râdă, nu ai voie să pui mâna, nu ai voie să te întinzi, însă poți să caști, să te culci și eventual să visezi.

cum tot aveam imaginile astea în cap, am dedus pe la vârsta de cinci ani că nu există trecut sau viitor.

am așteptat o vreme, am refuzat să mai gândesc în timpuri verbale bine mersi până pe la vreo 17 ani. știu că o profesoară m-a bătut, mi-a tăiat urechea și mi-a rupt vreo trei degete atunci când i-am spus că nu sunt timpuri verbale. pe moment, mi-a dovedit, avea dreptate. abia la universitate, la o poveste cu colegii de la japoneză am aflat că limba asta nu acceptă timpuri verbale. aș putea să o dau în judecată pe profă și să cer daune morale pentru că am opt degete, nu mai pot cânta la vioară sau pian (pe de altă parte nici pentru că nu mai am ureche/muzicală).

acea profesoară suplinitoare era o ființă tare arțăgoasă și rea. venise pe nu știu ce post vacant, avea vreo 1,50, vorbea tare, avea pantofi roșii, o sticlă de cafea în poșetă și una de vodcă în sala profesorală. o simțeam când venea în clasă, ne recunoșteam tacit tendința spre aceeași marcă de băutură spirtoasă. pe atunci, încă era o distincție în liceu între băieți și fete. ah, trebuia să vă fi spus că limba de vorbire era maghiara și că noi nu eram recrutați în război pentru că eram prea mici, mucoși și proști ca să mergem în războiul lui Hitler.

acea femeie credea încă în Goethe și se vedea o continuatoare a lui faust pe pământ. după ce ne articula cu tot soiul de note, în timp ce mai trăgea o dușcă din cafeaua rece și sleită, începea aproape în fiecare oră să cânte versuri de poeți minori greci , cu un puternic accent maghiar, din când în când adăugând câte-o flegmă sau un sincer kutyafasza. ne întrebam cu onestitate ce-o fi însemnând acest cuvânt, până când în pauză am descoperit la ce parte fiziologică se referă acest termen. așa am învățat greacă condimentată cu kutyafasza și cu bombardamente. așa am scăpat în adolescență de război. tocind caractere și făcând limbi clasice pe rupte.

nu știu ce s-a ales cu profa suplinitoare, era în ultimul an de predat când venise la noi. m-am mai întâlnit pe dig cu ea, era în pantaloni scurți de domnișoară, pălărie de babă și tricou de metalist. îmi zicea că va profita de noua ofertă turistică a firmei nu-știu-care și că va merge în tunisia pentru vreo cinci zile. mi s-a părut ciudat pentru că asta ar fi însemnat să aibă peste 100 de ani. dar m-am liniștit, știind că și eu aș fi avut atunci aproape 90. iar asta nu este posibil astăzi, decât dacă mănânci produse bio și faci jogging de trei ori pe săptămână.

e foarte riscant să conștientizezi infirmitățile pe care le ai între tot ce putem numi corp. de pildă, vecinul meu are o paralizie destul de urâtă, ochii îi sunt ingerați, are vreo treisprezece mâini, iar picioarele se înmulțesc atunci când se îmbată. mai nou, ca să evite să devină miriapod, bea doar pe ascuns spirt cu apă, în veceul din capătul grădinii. apoi, vara adoarme pe o laviță , în timp ce picioarele-i cresc și scad.

de mic eram fascinat de simfonia cacofonică pe care acest om o făcea printre ceilalți bețivi.

îl pândeam pe sub poartă în timp ce idiotul lui câine lătra ca un apucat (mai târziu l-am spânzurat cu o sârmă de cupru). întotdeauna avea același ritual: apă demineralizată, alcool etilic mona, zahăr. parizienii de secol nouăsprezece l-ar fi invidiat; așa am învățat mai târziu cum să fac diverse preparate de soiul ăsta. pe atunci, poate că și acum, cred că punea un ingredient special; nici poveste de droguri sau minuni de soiul ăsta. când s-a îmbătat ultima dată urât de tot, țin minte că aveam șapte ani, opt pisici și un caiet de vacanță plin cu teme la matematică. picioarele lui zburau în sute de direcții, călca florile babelor unguroaice ce-l suduiau mai aprig decât pe un hoț de cai: în spatele lui, copiii râdeau isteric și aruncau cu corcodușe împuțite în el. aveau și de ce: idiotul vărsase și cred că aproape făcuse pe el. părinții noștri au sărit să-l ajute pe sărmanul om, l-au dus în curte, între găini, puici, porumbei, piese uzate de tractor și coji de cartofi. nevastă-sa l-a suduit pentru că i-a călcat rondul de flori pe care, vorba vine, îl stricasem noi cu mingea de fotbal.

oricum, mintea lui era în aceeași măsură lucidă în măsura în care a mea era șocată. nu din cauza picioarelor, cu care toți de pe stradă ne-am obișnuit, dar din cauza cântecelor pe care le zbiera dintr-un organ situat undeva între epifiză și creier. țin minte și acum cum răsfoiam manualul de biologie ca să văd, la lecția ”organe de simț” acea interesantă ochio-ureche pe care o avea. nu am găsit-o nici până astăzi. cred că trebuia să mă uit în cartea de muzică, la rubrica instrumente cu corzi.

întotdeauna la sfârșit de lună, din pensia nevestii fura cât putea și mergea la crâșma lui chilințan pentru a-și plăti datoria. momentele alea erau destul de faine pentru că ne aducea mereu gumă ieftină, ne mai fenta aducându-ne suc în care punea spirt și ne mai creștea și nouă câte-o jumate de picioruș sau un cap în plus, pe care trebuia să-l tăiem, că altfel acasă ne băteau părinții. mulți ani după, am văzut în polonia cum din cauza alcoolului metilic, înainte să orbești, ți se nasc aripi. o singură dată am văzut chestia asta, tovarășul meu mi-a zis că ăsta e un obicei străvechi și rareori se mai petrece astăzi.

lecția e în felul următor (mi-a zis chestia asta într-o engleză cu un puternic accent de slav, articulat cu vapori de alcool): ignori orice anatomie pe care o înveți la biologie. bei spirt, fără apă. neapărat cu metanol. te urci pe căminul studențesc. sari cu curaj, iar în acel moment îți vor crește aripi. you are crazy, am îngânat, uitând metamorfoza pe care l. o făcea la o scară mai mică. then watch, kurwa, mi-a trântit-o sec. într-adevăr, noi ne adunasem acolo, venise și primarul, și poliția și salvarea, se frigeau cârnați și se vindea bere ieftină. din câte am înțeles, chiar și fonduri europene s-au împărțit pentru evenimentul ăsta. pe la etajul opt al căderii, am văzut cele mai frumoase aripi pe care le-am aflat vreodată, o culoare fosforescentă, verde, neagră și albastră în același timp. a zburat câteva secunde, s-a tot înălțat, după care a căzut. în masa de carne, oase și sânge am încercat să răscolesc cu privirea dacă a mai rămas din acea culoare purpurie a aripilor. după cum m-am așteptat, aceasta a pușcat ca și praful de pușcă. era interesant faptul că medicii au fost interesați în primul rând de ochi- a orbit sau nu?

tot soiul de gânduri mi-au trecut de atunci prin cap.

îmi amintesc de iepurele uriaș pe care l-am văzut deunăzi fugind pe străzi; gluma-i glumă, mi-au spus noii mei prieteni, iar eu m-am jurat că nu obișnuiesc să fabulez și să fumez tot soiul de măgării. cel mult câteva beri, iar chestia asta nu e suficient. medicii mi-au zis să nu mai stau la calculator. gândurile se împrăștiau tot mai mult prin oraș, pe pereții orășelului aproape berlinez, se urcau pe străzi, coborau printre viscerele șinelor. cuprindeau trecătorii, le furau bărbile, îi dezbrăcau pentru ca mai apoi să alerge desculți printre mașinile murdare. uneori eram șocat de ceea ce se poate petrece cu atâta veselie între sinapsele mele.

mi-am dat seama, într-un final că mintea este un jucător tare păgubos.

te poate supăra teribil și, uneori, îți alungă întreaga poftă de viață la primul coș de gunoi pe care îl întâlnești în oraș. degeaba umbli după aceea ca un cerșetor să recuperezi resturile din ce o mai fi rămas, că te faci de râs în fața celorlalți. așa ceva nu se cade: mai bine faci foamea decât să încerci să faci o masă din resturi, se spune pe la noi. bine, mai avem tot soiul de alte reguli teribile pe care trebuie să le prindem cu prima ocazie, ca să nu zboare și să ne trezim arestați, uciși, decapitați sau alte grozăvii de soiul ăsta. totul se rezumă la niște gânduri. un gând e doar un gând, atâta tot, indiferent că visează la sori, kilograme de praf stelar, filosofii de tot soiul: un gând e doar un gând.

O tematică recurentă a literaturii române a ultimelor două decenii o constituie relatarea unor impresii trăite în spațiul occidental atât de mult visat înainte de Revoluție. Romanul „Planuri de viață” al lui Vasile Baghiu dorește să prezinte o astfel de experiență a intelectualului român, plecat cu diverse proiecte de cercetare fie în Germania, fie în Scoția. Apărută la editura Polirom în acest an, în colecția Fiction Ltd., cartea prezintă viața lui Vili Barna, un alter-ego al autorului. Punctul atractiv al acestui roman cu o pronunțată tentă biografică este faptul că reușește, să îmbine diverse istorii ale altor personaje ce își întretaie drumul cu acest Vili Barna, din ficționalul oraș Piatra Veche.

Acțiunea nu îl va proiecta pe cititor neapărat în sfera fabulosului. Mai degrabă, el asistă la un deja clasic exercițiu de postmodernism în care autorul își rescrie și regândește viața. Vili Barna, din Piatra Veche apare în primele pagini drept timidul psiholog ce pleacă pentru prima dată într-o țară străină. Desigur, pleacă cu așteptări. Incipitul anunță într-o manieră bruscă această schimbare de stare:„Astăzi a venit ziua pe care Vili Barna și-a dorit-o.Va călători în Occident”(p.5).

Un personaj care lasă pentru câteva luni în țară o soție și doi copii. Lasă în urmă și amintirile din copilărie, satul pe alocuri idilizat sau diverse retrăiri proustiene. Pe de altă parte, călătoria îi oferă prilejul de a-și reorganiza amintirile și de a regândi însuși elementul temporal.

Printr-o metaforă foarte plastică, naratorul încearcă să ofere o explicație a acestor salturi temporale dese ce apar în roman. Trecerea timpului și a poveștilor individuale este văzută ca o urcare și coborâre a unui lift. Pe alocuri, cursele acestora se întretaie, iar atunci apare momentul interesant. Temporalitatea este văzută ca o mișcare verticală, ce antrenează viețile tuturor: „Vili are sentimentul că timpul nu curge pe orizontală, ci pe verticală, că ei toți sunt prinși în acest fluid care circulă cu mai multe lifturi în sus și în jos”(p.100). În alte cuvinte, istoria acestui personaj banal este și suma istoriilor celorlalte personaje cu care a interacționat de-a lungul vieții lui.

O astfel de relație pe care cititorul o poate descoperi de-a lungul textului este cea dintre Vili Barna și tatăl lui, Grigore Barna. Istoriile celor doi sunt marcate de destinul înstrăinării. „Planuri de viață” poate fi citit și într-o astfel de gamă, de reluare a unor relatări ce apar în volumul „Prizonier în URSS” al tatălui autorului, Vasile Baghiu. În text, personajul Grigore Barna supraviețuiește unui crunt lagăr siberian, dar moare în urma unui stupid accident pe șantier. Desprre Grigore Barna mai aflăm că nu a fost un opozant eroic al regimului comunist, știind din experiența lagărului sovietic că o astfel de acțiune ar fi inutilă. Modul de protestare împotriva autorităților este prin însuși actul de a scrie în caietul simplu, cumpărat „de la magazinul mixt de stat din deal”(p.107).

Această opțiune are efect doar în planul prezentului, din prisma indirectă a lecturii lui Vili Barna din caietul tatălui său. Lectorul poate asista pe alocuri la un interesant exercițiu de dublă citire: prin parcurgerea textului, el se întâlnește cu personajul Vili într-o intimă complicitate și reluare a gândurilor tatălui său: „Privirea tatălui său trece prin fereastră dinspre pârâu” (p.121).Cititorul poate constata un paralelism între istoria tatălui și cea a lui Vili Barna. Înstrăinarea față de locul de obârșie se manifestă tot mai intens de-a lungul romanului, ajungând ca la final locul preferat al lui Vili Barna să fie spațiul de tranziție al avionului: „Nu este nici în străinătate, nici acasă. Este în zbor” (p.308).

Narațiunea este presărată de câteva răbufniri referitoare la teme politice sau sociale ale României postdecembriste sau picanterii din lumea scriitoricească. Lectura oferă astfel mai mult decât o perspectivă autobiografică, reușind să redea o paletă temporală mult mai extinsă decât cea care vizează direct acțiunile autorului. Astfel, cititorul este plimbat prin discursuri ce urmăresc teme de la burse în străinătate la experiența detenției, de la condițiile intelectualului în comunism, de la copilul sărac ce dorește să reușească în viață la lumea românească postdecembristă. În mare parte, aceste opinii adiacente nu urmăresc neapărat o logică profesionistă. Poate că în acest caz, farmecul este tocmai această reproducere de discursuri ce apar în limbajul curent actual (mediatic sau conversațional). Romanul „Planuri de viață” este ofertant și problematizează bine angoasa intelectualului care nu își mai găsește propriul loc între un Vest idilizat și o țară decăzută, printr-o narațiune spontană, însă consistentă.

Vasile Baghiu, Planuri de viață, Editura Polirom, 2012.

După romanul Măsurarea lumii, Kehlmann s-a impus pe piața literară într-un mod foarte puternic: nemții cumpărau în draci romanul, traducătorii răsfoiau în frenezie dicționarele în căutarea unor traduceri cât mai bune din limba germană, iar cei de la Polirom nu s-au lăsat mai prejos. Într-adevăr, cartea de care spuneam mai sus merită a fi citită pentru simplul fapt că aparține unui postmodernism bine așezat, cu multe probleme culturale ce autorul le punctează mai incisiv decât un procuror supărat. Volumul acesta mi-a picat în mână la seminarul de Roman postmodern și, din câte țin minte, colegii au fost destul de receptivi la un roman ce aducea un miros de Barnes.

Nu același lucru pot să spun despre romanul Eu și Kaminski, apărut în 2003 și tradus în 2009. Pe scurt, acțiunea se petrece într-un oraș nemțesc, unde Sebastian Zollner dorește să redacteze biografia pictorului Manuel Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse ce a mai rămas în viață. La începutul romanului, textul oferă chiar și niște insight-uri metodologice pe care jurnalistul le parcurge pentru a afla cât mai multe detalii inedite despre viața lui. Până la urmă, cea mai bună variantă de a redacta textul și de a oferi lumii senzaționalul este prin răpirea bâtrânului, care pe deasupra e și orb și senil (vom afla la final că nu este așa!). Poveștile se desfășoară pe drum, se mai fură și o mașină, Zollner ajunge să fie în final sictirit de bătrânul mult prea pretențios.

Desigur, totul este condimentat cu dragoste din vremurile tinereților (un plus de suspans). Uneori biografistul pare a fi foarte meticulos în muncă și ajunge să evite chiar conversația cu sărmanul om doar de dragul de a da lovitura cu noua sa lucrare: „Am ajuns la rafturi. Am răsfoit dosare voluminoase cu acte, fișe de asigurare, copii după registre funciare.(...). Am ajuns apoi la ultimul raft: facturi vechi, copii de declarații de venit din ultimii opt ani; aș fi stat să le citesc pe toate, dar nu aveam timp. Am ciocănit în zidurile din spatele bibliotecii, sperând să dau peste un raft secret sau peste pereți dubli.”

Desigur, Kehlmann bate șaua să priceapă iapa: excesul de interes în sfera academică (sau științifică) pentru preluarea unor detalii nesemnificative din viața unui individ duce la un dialog surd. Aici putem spune că autorul se joacă foarte frumos cu tema patrimoniului cultural încă în viață. La un moment dat, jurnalistul se întâlnește cu un alt student la istoria artei, interesat și el de arta un pictor mărunt. Lucru de așteptat, la fel cum studentul nu știa de Kandinski așa și jurnalistul nu cunoștea numele pictorului elvețian. Riscul hiperspecializării.

Morala (folosim cu precauție un astfel de termen, dar aplicabil aici) este adresată unui segment al societății pasionat atât de nevoia de senzațional, cât și de ignorarea unor necesități fizice ale unui individ doar în speranța de a se îmbogăți de pe urma acestuia- adică un universitar ce caută subiecte-tabloid. În plus, sloganul get a life este răspicat strigat celor care își dedică viața în reconstituirea evenimentelor altora: „faptul că nu avusese niciodată altă poveste decât a tatălui ei, faptul că nici ea nu avea o poveste. Ca mine.”.

În final, pictorul îi oferă lecția pe care cititorul deja o intuiește de la mijlocul romanului: amândoi ajung pe malul mării, unde (într-un mod prea poetic și romanțat), biograful își aruncă toate notițele și înregistrările în apă. În ultimul capitol, asistăm la o metamorfoză a romanului: descrierile seamănă izbitor de mult cu o mentalitate orientală în care se relativizează orice act cultural. Pictorul abil, îl manipulează pe jurnalist, pentru ca la final să îi ofere mai mult decât o lecție. În plus, abia acum aflăm că el nici nu era orb și că renunță benevol la pictură.

Totuși, în ciuda unui discurs foarte frumos structurat împotriva cercetătorului-cercetaș-fără-viață, am anumite reproșuri acestui volum. Într-adevăr, textul este foarte compact din punct de vedere narativ. Dacă în Măsurarea lumii autorul se joacă atât de simplu și natural cu planurile narative ale vieții celor două genii (Humboldt și Gauss), faptul că aici există un singur fir epic m-a dezamăgit profund. Povestea în sine a jurnalistului-biograf care este impresionat de personalitatea lui Kaminski poate că nu permite o alternanță între mai multe fire epice. Bineînțeles, pot să sară armata de biografi și să spună că însăși viața lui Kaminski poate fi văzută drept un al doilea/ primul plan epic, în jurul căruia se învârte cel al jurnalistului pasionat. Finalul este oarecum previzibil, deși răsturnările de situații nu lipsesc.

Se pare că Arnon Grunberg s-a cam grăbit când a spus că Eu și Kaminski este mai bun decât Măsurarea lumii. Pe de altă parte, cartea este ofertantă, nu lipsesc subtilitățile tematice și problemele pe care, atât de firesc, le deschide autorul german. Îl admir sincer pentru că a ales modelul unui pictor și a evitat cu elegență să folosească drept personaj principal un scriitor; romanul ar fi învârtit aceeași interminabilă dezbatere referitoare la intertextualitate. Sau probabil, o fi avut rațiuni mai practice: astăzi nu se mai scriu biografii despre autori, ci texte despre pictori. Ceea ce contează este, în fond, că încă există scribi.

Daniel Kehlmann, Eu și Kaminski, Humanitas Fiction, 2009, Traducere și note de Corina Bernic.

îi citesc cu interes sau îmi sunt dragi

Arhivă blog

About Me