mi-am așezat dezamăgirile în tot soiul de cămăruțe ascunse dintre neuroni, poate că la un moment dat un neurochirurg va putea să mi le taie fără nicio problemă, poate că va curge doar puțintel sânge pe tampon. deocamdată, stau ca niște borcane în frigider, la un moment dat se ciocnesc între ele, mai crapă la frig, se mai rup, cioburile mai sfâșie cuarțul altor sticle și fac acel zgomot diabolic. în minte, desigur, zgârie toată emisfera, o sfârtecă. te întrebi în cazuri din astea dacă boala vine din interior sau din afară. dacă ochiul, săracul ochi care abia mai vede literele de pe pereți, apasă acel mic nerv, acea pată oarbă din cauza presiunii din afară sau din interior? dacă e prima variantă, atunci îl poftesc să îmi roadă și creierul, să iasă încet, ca un vierme, să-mi scormonească prin acele dulăpioare și să facă rolul unui chirurg de soi. dacă e cea de-a doua, să iasă în lume (în virtutea în care azi un ciclop nu are mai multe avantaje). pentru că nu mai am nici mână, mi-a furat-o uite așa laptopul,  nu mai am nici ochi, mi i-a furat ecranul, nu mai avem nici imaginație.

când se deschid crenelurile din ochi și suvițele albastre ale părului
exploziv de dilematic își aștern ca într-o gravură zâmbetul
pe doi canini diformi de vampir slut
tramvaiul verde ce îmi articula în fiecare dimineață viscerele amorțite
tramvaiul verde pe care tu nu l-ai văzut decât în videoclipuri cu pixeli mânjiți de distanță

soarele ar tinde să răsară în acel saint denis în care negrii își aștern culoarea pielii pe cer
atunci când spre seară se adună (și-și anunță religia tegumentului) în delirante pâlcuri-
tramvaiul ne anunță dimineața
-cinq heures, le journal, apa fiartă turnată peste cafeaua proastă îndulcită cu puțină scorțișoară
maurada astăzi împlinește doi ani, turnăm băieți un pic de vin în pahar înainte să luăm metroul-

tramvaiul ne anunță trista dimineață în care exploziile de motoare își înșiră metodic fumul ostentativ spre soare
spre uitatul soare sub care ne bronzam când eram copii
dincolo de bordel un copil stă și cântă la acordeon triste acorduri
mi-aș întinde pielea dincolo de tot ce poți să-mi mai spui în fața unui  vin
(peste câteva luni voi afla adevărul gol-goluț ce mai poate aștepta dospind pe fundul paharului)

tramvaiul însă îmi despică tegumentul  în repetate sistematizări
ca-n harta austriacă ce-o avem cu toții pitită în pod în caz de deznădejde
aș prefera tatuajul vechilor pirați pe scalpul decorat de șuvițe albastre
aș prefera ca tramvaiul să-ți despice falsele culori ca și în cazul acelui personaj politic din america de sud.

larachi larachi larachiiiiii
venez d'acheter l'arachides.
larachi larachi larachi
rue auguste delaune, rue care mi-ai topit cântecul de inocență ce îl săltam în trei timpi
rue auguste delaune tu, cea care mi-ai arătat scara scorojită în care își ascundeau berzele puii nenăscuți
rue auguste delaune sanctuar al urinei bețivilor creoli
ce își stingeau aroma de rom din gură cu o bere guiness cumpărată de la arabul jegos de pe colț
rue auguste delaune, într-o după amiază ai asistat la decapitarea tuturor vitrinelor,
sincopat săreau textele literaturii subversive între borduri- așteptam să tremur de la etajul patru-
ne simțeam protejați în propria sferă a copilăriei bătrânului nostru vecin bolnav-
nu era creol
dar trăia acolo, trăia era înghițit mestecat obosit agitat comasat de către rue delaune

rue delaune, doamnă gravă ce-și agită dinții de cocotă pe străzile bulevardului parizian
rue delaune, cimitir al sufletelor fragmentate, ce mai doreau glasul fetiței mici de acasă într-un difuzor mărunt cât sfert din inimă
rue delaune, dimineața ești cea mai frumoasă ființă posibilă, când îți înghiți lumina de parcă ar fi ultima negresă  ce mai vinde porumb cald furat-
rue delaune, te-am văzut dimineață cochetând cu un țigănuș ce încerca să cânte la arcordeon
rue delaune, în toate barurile se striga prețul heroinei- în toate viscerele tale explodau denumirile de medicamente, în toată cantitatea ta explodai cu serotonină-
-și totuși nu puteam cumpăra un antibiotic-
rue delaune, mi-am întins într-o seară textura pielii dincolo de șinele de tramvai, așteptam să îmi fie secționată încet impertinența
rue delaune, cu tine seara ieșeam într-un magnific decadent metisaj între toate popoarele globului toate popoarele toate imaginile lumii toate chipurile se adunau sub scârbosul tău acoperiș de pe care curgea benzina dincolo de peripherique
rue delaune, organ extern al meu lăsat la mii de kilometri distanță
rue delaune, orășel ce nu își închega forma albaștrilor ochi într-un corp ciocolatiu și dinți de fildeș înfipți într-un cheeseburger de la macdo


rue delaune, îți spun sincer
m-ai șocat când mi-ai pus în fața ochilor un negru albinos
mi-ai spus că acesta sunt eu că până atunci el mă căuta ca să își pună încet oasele între încheieturile mele
rue delaune, ai fi vrut să îmi topești scrisul printat pe tencuiala scorojită
romeo kiffe juliete et juliete kiffe romeo
rue delaune, explodează acel calm al nopții în care auzi jaful identităților naționale
în care toți, toți am fost implicați cu bagajele pline de sticle și saci de rafie
pe care cei din paris nu le-ar fi înțeles.
banlieue?
oui, banlieue, 93.

printre cioburile de sticlă ce se înșirau pe lângă mesele de cusut
picioarele mele desculțe încercau un nou moment de fachirism:

mișcările ample ale fiecărei muchii ce-mi deschidea pielea instalau
în mințile celorlalți o doză de macabră ironie
așteptau să vadă cum se întinde o masă uriașă de sânge
un ocean vâscos cu pești rotunzi, cu nuanțe de alb sidefiu

ar fi fost câteva  aplauze mărunte (de complezență, cum se cuvin) ce ar fi vrut să completeze rana
să vorbească (deschis) cu ea
însă am tot așteptat, cu picioarele uscate,  acea sinceră voce care ar fi oprit logica întregii încăperi
pentru care se scriu poeme cu mâna stângă și le așez în sticle ermetice (puse la borcan, printre murături)

sticle pe care dacă le desfaci vei plânge mai rău ca după orice vodcă rusească
sticle pe care nu e bine să le așezi pe loc uscat, ferit de zodii de apă
sticlele marinarilor, ce întotdeauna au ascuns un mesaj de ajutor într-o limbă portugheză stricată, dar pe care toți o înțelegem când este vorba de o corabie cu comori aurii ce niciodată nu vor ajunge pe gâturile țigăncilor din piețe
sticle cu care e bine să fii prudent, să te bucuri dacă îți taie vreun ciob vârful retinei din care să curgă mizerabili pigmenți în creier
sticle cu dop de plută, ce se bizuie pe putredul aer luat de pe corabie pentru a le duce până pe uscata plajă
sticle cu răvașe ce vor fi citite poate doar de către nebunul cu pălărie ca pe-o mică istorioară hazlie
sticle cu aripi ce-și dau rost de viață singure într-un ocean albastru invers evaporat

sticle cu corăbii mici, puse cu migală de căpitan  în timp ce nava lui se scufunda,
(cu gesturi minime, el rupea așchii din catargul principal, le cioplea cu amețitoare viteză
compensa eșecul lui în lumea reală cu cea mai frumoasă bărcuță în acel mic recipient )
singura sticlă din cămara cu vinuri ce putea să se spargă de pietrele fiordului tău și să plutească mai departe către eventualii copii ce s-ar juca pe-o plajă cu simpatica jucărie,
de multe ori, prin porturi se spune că acei căpitani ar sufla ultima oară în noua corabie
-e doar un zvon, nu trebuie să ne încredem în marinari și povești pescărești-.
știm bine că sufletul se condensează după câteva luni și ajunge să se usuce livid pe dopul de plută al sticlei.

Și să te zidim!

aseară am intrat puțin în somn, bar de obosiți oameni ce își vorbesc despre literatură,
vroiam să-i plătesc o bere diavolului,
de-o vreme imaginea lui nu mă mai lasă în pace-
ticsita atmosferă nu mă lăsa să-i văd fața îl căutam
îl căutam doar să-i pun berea pe masă (lângă lungul șir de sticle verzui ce se înșirau
ca o mare bolnavă, plină de alge)

probabil era ascuns, ca și data trecută, într-un colț
fermecând vreo fată cu tot soiul de magii, chițibușerii ce le-a făcut prin lume
cum a fost prin moti jihl cu maica tereza
ce a făcut cu egiptenii vreme de câteva milenii
cum are soție, dar ea nu-i vrea ochii curcubeici peste a sa privire
-toți facem ce putem-
o bere poate îi va consola absența timpurilor, arderea vacuităților
o bere ce înșiră matematic câteva opțiuni ce ar deveni tot mai deviante
(ce se pot întâmpla doar în acest bar, somnul)
trebuia să ieșim, problemele teologice nu trebuie să ne preocupe



mai mult, orașul era acoperit de prea puțină zăpadă
trebuia să aștept albul
albul ce a purificat astă-seară toate străzile.

dacă îți mai amintești de cântecul bolnav al gramofoanelor
vei știi că acei călători au plecat în vara anului 1949 prin țara Soarelui Răsare (cel puțin ei au avut curaj)
au avut curaj să-și stingă plăcerile stârnite de spoiala unui timp în care banul urlă frenetic
s-au oprit la vamă pentru câteva ore sincopate
au dat telefoane celor dragi care au rămas înghețați acasă, gata să se dezghețe din congelatorul iluzionar de îndată ce drumeții vor fi venit acasă
-nimeni nu are voie să se schimbe nimeni nu are voie să facă nimic s-a înțeles-
desigur, ți-ai amintit de povestea ce ți-o spuneam seara cu acei călători ce umblau prin țări,fără a plăti cuiva ceva
prin clădirile topite ale Budapestei nu-și găseau rostul
printre rosturile turnului Eiffel și-au nichelat și călit puținul amar de suflet ce l-au aflat
în haznalele din spatele caselor din Manchester colcăia frumusețea orfanilor de perechi
cei ciuntiți de dublu, rupți de către drumuri prăfuite (pe care au așteptat vara, cu bagajele în mână)
secționați prin creier de o uriașă hartă ce despică timpul

23.38.
gările pe atunci erau un loc de tranzit pentru agitatele noastre spirite
ce umpleau progresiv sălile de așteptare pline de aurolaci ce vărsaseră pe ei (de neputință și sictir)
întotdeauna casiera ne întreba câte bilete dorim
simpatica funcționară știa că în noi ținem o lume întreagă ce am vrea să o ducem în nord
în nord, tărâm al vămuitului și al gemului de căpșuni bine făcut, închis cu elastic, pentru vremuri grele
acel tren nu pleca niciodată de pe peron
-călătorii parcă nu erau demni de a se îmbarca solemn, de a avea un bun rămas civilizat-
controlorii despicau găini până când doreau să dea fluierul pornirii spre Nord
în înghesuiala spiritelor, locurile erau goale

23.39.
bicicleta trântită pe falsul peron din dale de beton
anunța că spiritele (bune sau rele) s-au îmbarcat în tren
știm cu toții acum că vor merge cu bine în Nord că vor bântui o vreme satele prin întuneric
în timp ce eu neliniștit îmi trag sufletul prin orașul pustiit de coruri (ce sunt de-o parte și alta a moralei)

ultimul om după ce carburanții se vor arde
și trenurile își vor cauteriza garniturile deja roase de rugină
da, acela se va plimba cu țilindru și frac prin bombardatele orășele austriece
cu o bicicletă amuzantă, căutând printre ruine mici versuri
fragmente de versuri ascunse prin tencuiala crăpată.

se dilată culoarea albastră a cerului
(în ce se mai poate dilata, desigur), cu sublima notă de si bemol
aștept să se așeze puțin lumea
să capete o doză de ritmie mult mai puternică până atunci vor veni țânțarii și ne vor înghiți toată vlaga,
în cel mai somptuos concert pițigăiat ce l-a putut auzi palatul de la versailles

se dilată culoarea albastră a ochiului
de fapt, sparge globul ocular, sparge coșul de baschet în care mingea niciodată nu mi-a alunecat
(vai, țânțarii nu-mi mai dau pace)

aș vrea momentan să strig toate culorile din mine să se așterne pe tablou să-i exploreze întreaga pânză de elefant violet ce stă atârnat deasupra patului
să întind cuvintele pe șevalet
deocamdată,  mă văd mânjit de vopseaua sângelui
îmi curg capilarele se desfac în trei părți
(au ghicit, vor și ele să se dilate).