de data asta toate ferestrele își adună cioburile
materia se întinde pâdurea de semne până aici,
fundațiile de cuvinte ce vor să fie sfinte se aștern
cărămidă după cărămidă, vezi cum tot mai mult cum ia forma unui perete
alb de formă,
fără ca să cadă peste noi, privitorii de la margine, ce nu pricepem mai nimic
dar din snobism
facem trei poze, pe care să le punem pe pagini de socializare,

nu uit cum oamenii sfinți rând pe rând
au venit cu măgărușii lor, cu ce aveau mai scump prin casă,
s-au așezat frumos în perete, au privit piața de dinainte
și au făcut cu ochiul la fiecare trecător

până și dracii s-au pus mai sus cu o treaptă
chiar acolo de unde se trag clopotele mari și groase (pe sunete surde,
în ritmuri rare, de tobă de marș)-
așteaptă să se urce oamenii, să se minuneze, să cadă
în bolgii mai adânci, tot mai adânci
să treacă de lacuri înghețate:
știm, ne învățăm de la bătrânul Dante că acolo stă ferecat
al lor soare renegat.

și încăperi mici, cât un ochi de furnică, cât o lăbuță de câine,
cât trei solzi de pește
în care vrei să te înghesui; ai putea și chiar te rog
urcă-te pe ele,
du-te-n voia ta.

Oau! Am ajuns și la acest moment. Cu câteva ore înainte de plecare, cu emoții, certuri cu părinții pe orice nimic, puțină răceală, un telefon pierdut acum 2 zile, cam la asta se rezumă în mare ce am trăit. Sunt foarte curios să văd cum e Parisul, cum este unde voi sta, mai ales că este puțin în afara metropolei. Am auzit povești și povești, de la orașul luminilor, la români și arabi care nu se sfiesc să îți dea în cap în mijlocul zilei. Vom vedea ce va fi. Deocamdată, singura mea informație mie în mie corectă este Google! Earth, prin care am reușit să mă mai dumiresc puțin cu orașul.

Până în decembrie, schimb domiciliul în Franța, merg cu povestea numită ERASMUS. Deocamdată, lista de acasă sună cam așa: să îmi iau cu bine toate examenele, să vizitez Luvrul de-a fir a păr (câte o galerie, nu mai mult), să ajung la Dani în Londra, să îmi finalizez mini-proiectul de cercetare și să savurez cât mai mult din atmosfera pariziană. Dacă voi avea internet, în câteva zile voi reveni cu postări calde, de la fața locului. Merg să mai învârt șnițelele în tigaie, să mai pun un pantof în bagaj și încet-încet să îmi iau „la revedere” de la România (chit că unde merg probabil sunt mai mulți români decât în tot județul Satu Mare).

Am citit zilele trecute un articol în Dilema Veche despre Vama Veche și despre tot ce înseamnă/ce a vrut să însemne și ce a însemnat cândva. Deja când pomenești despre această localitate aflată la granița cu Bulgaria, auzi o replică fie a lehamite (de tip mai bine du-te în Costinești), fie a nostalgie („vama nu mai e ce a fost odată”). Pe de o parte a baricadei se află cei care te ceartă și îți reproșează că este mult prea neigienic sau prea golănesc să te duci cu cortul într-o stațiune, în concediu, iar pe de altă parte, ești bombardat cu mesajele de tipul „vama a murit, nu mai are rost”. Uităm totuși că în vest e o situație cât se poate de normală să mergi într-un camping (nici în vârf de munte nu există dușuri, iar mâncarea tot din conservă se servește). Mai uităm că nu avem altceva mai bun. În Costinești, Eforie Nord sau Mamaia e plin de persoane colorate, de manele ce zguduie sfidător și se întrec în wați pentru a atrage o brumă de clienți.

Lucrul ce m-a surprins foarte plăcut în Vama Veche este faptul că sunt două librării, de la edituri pesemne mari (Nemira și Humanitas), iar lumea mai citește pe plajă. Mi-am amintit imaginea din drăguța insulă Skiathos din Grecia, unde tot așa, oamenii stăteau leneși pe șezlonguri, se bronzau și mai aruncau ochii într-un volum. Deci, se pare că lumea citește și nu trebuie să plângem apocaliptic. Bineînțeles, nu discutăm despre calitate. Uneori, chiar și simplul act contează mult.

Cum calci pe străduța ce îți amintește subit de strada Piezișă, te lovești de oameni care de care mai bizari și mai interesanți prin aspect. De la rastafari ce-și plimbă câinii la punkeri ce te abordează agasant pentru faimoasa „chetă de la vamă”. Deja denumirea „n-ai un leu sau o țigară” te lovește de la fiecare al doilea trecător, cu ochii de multe ori pierduți prin zare, cu un iz de boschetăreală ce se dorește a fi cool. La muncă! La canal cu voi! Mai amuzant este că de multe ori, aceștia sunt odrasle de funcționari, mă rog oameni bănoși.

Și totuși, găsești oameni faini, cu care să încropești discuții, să omori timpul. Locurile mișto se înșiră de-a lungul plajei, lumea dansează, se simte bine. Când nu-ți place, mergi mai încolo, asculți o altă muzică. Vrei o bere? Cumperi la o terasă mai ieftină. Vrei o baie? Acolo e marea. Cred că și răsăritul este altfel față de Costinești sau Eforie, deoarece se pune o muzică simfonică în fundal. (la costinești răsunau beaturile într-un mod destul de enervant).

Bun, vama aia veche a murit. Nu mai există oameni care să umble goi printre tarabe,nu se mai aud melodii folk decât într-un mediu puțin forțat, au apărut și pistele, au apărut și șaormarii, au apărut și hotelurile de zece stele. Și totuși, față de alții, vama rămâne deocamdată o opțiune viabilă. Cu tot cu țigani ce vând telefoane furate de prin corturi, cu tot cu „n-ai un leu”, cu tot cu librăriile de pe malul mării. Soarele întotdeauna va răsări mai frumos, pentru mine, în cel mai sudic punct de pe litoralul românesc.

”De-o păpădie priponește-ți calul
Nimic nu știi de n-ai văzut Ardealul.”
(Emilian Onciu, Păpădia)

se numește scurt, Transilvania. Poți să-i mai spui Ardeal, Erdelyi sau Siebenburger dacă vorbești neamța sau maghiara. Că ești de la Cluj și nu ai treabă cu iredentismele, că ești secui și dorești autonomie sau că ești român get-beget din Țara Lăpușului sau a Codrului și te înfurii rău de tot după ce ești băut dacă auzi de unguri, te integrezi perfect în acest cerc.Ăștia, mai snobi din vest, au inventat un termen care mi se pare un pic prea pretențios: multiculturalitate. Eu zic că e mai degrabă conviețuire. E mult prea forțat să aplicăm șablonul canadian sau elvețian aici.
Deci, Transilvania?Da, doar Transilvania. De ce?

Pentru că are Brașovul cu Biserica Neagră, pentru că la Sibiu se organizează concerte bune de metal, pentru că secuii au avut până în secolul XIX un propriu sistem de scriere, pentru că există banca Transilvania, dar nu există banca Moldova sau Muntenia, pentru că unguroaicele veneau în regat pentru a crește copiii boierilor, pentru că e mult mai șmecher să spui serus, și totodată mult mai simplu, pentru că râzi în nas atunci când vreun mitic îți aduce rachiu și zice că-i de 37 de grade, iar tu îi spui că atâtea grade are mama atunci când are febră,nicidecum o pălincă bună, pentru că Mureșul și Oltul își au izvoarele tot în Transilvania, pentru că profi excelenți de la Cluj au scris o carte, pe nume Istoria Transilvaniei, din perspectivă multinațională, pentru că deja îți pare o banalitate ca numele localităților să fie scris în două limbi (sau trei), pentru că toți știm să cântăm primele două versuri din ”az a szep”, și îngânăm continuarea melodiei.

pentru că elita românească a fost școlită la Blaj, pentru că știi care-i problema cu Biserica greco-catolică și cea ortodoxă, pentru că după două beri te cerți cu Feri sau Lajos spunându-i lecția de la istorie din a doișpea cu disputa continuității și cu Robert Roesler, pentru că în secuime se joacă mult csocso, pentru că în Cluj stă scris Matthias Rex pe statuie ca să nu supere nici pe români, nici pe unguri (din 1948), pentru că basarabeni mulți vin la Cluj, dar basarabenii ăia cetiți,
pentru că pe infrastructura feroviară construită de austrieci încă se mai circulă și astăzi, pentru că avem clădiri de școli impunătoare (ex. Moise Nicoară, Arad sau Papiu-Ilarian,Târgu Mureș), pentru că țiganii de la noi poartă pălărie și costum și se numesc gabori, față de alții și alții, pentru că oamenii-s mai gospodari, pentru că și casele sunt mai trainice, pentru că doar în Ardeal găsești musai într-o localitate minim trei turle de biserici, pentru că am avut mulți evrei intelectuali, pentru că folclorul a fost cel mai dezvoltat (totuși, aici banatu-i fruncea),pentru că toți știm ce-i kurtoș kalacs și nimeni nu-i spune colac secuiesc, pentru că oricând te ung la suflet melodiile lui Grigore Leșe, pentru că avem o grămadă de cuvinte regionale, de-i atâta de greu și să le aduni.
pentru că fiecare din noi știm cel puțin o familie cu numele de Ardelean, Silaghi sau Pop, pentru că moldovenii veneau în perioada interbelică sau după, urcându-se pe trenul Iași-Timișoara, tren care până astăzi poartă denumirea de ”Foamea”, pentru toate acestea și pentru multe alte gânduri aduse chiar aiurea, pe nepusă masă și trântite, iubesc Ardealul. Mă simt mândru că-s ardelean, dar un pic mă mai gândesc atunci când vorbim de România.
Ah, și niște melodii, cum altfel decât despre Ardeal:

spală-mi mâinile de păcatele
pe care noi le-am făcut la începutul omenirii,
acoperă repede mâna care a tăiat
ca în câinele andaluz, ochiul celui care a văzut prea multe
teme-te de creolii care se ascund în întuneric
-aveai dreptate, nu trebuie să se ascundă, deoarece noaptea îi înghite ușor, dacă
ei se lasă-
stinge-mi casa aprinsă cu puțină apă din șanțul privirii tale
deocamdată acestea sunt indicațiile pentru
a ne ascunde privirile în tempouri rapide,
bătute de arșiță, de vânturi uscate.

acum poți merge la culcare, ca în fiecare seară
îți închizi visele în pleoape mari, le zăbrelești și le ții strâns doar pentru tine
nu le lași, nu vrei să îți împărtășești somnul cu nimeni
în fiecare seară gângurești o rugăciune
ai un aer de vinovăție ce încet încet pălește odată cu somnul
ți se mai imprimă pe retină o ultimă imagine a televizorului
-doamna din el vorbește neîncetat-

ar merge un aer mistic, dar nu-l avem: l-am pierdut când prin 1914
ne-am jucat prea mult cu diavolul.
așa că mai bine mi-aș spăla eu murdara-mi față
mi-aș măsura cuvintele de față cu toți,
și mai resemnat
aș aștepta următoarea dimineață, să fiu pleznit de aceleași cutume.

mă învârt ai zice printre trei sute de lumi
nu mai ai răbdare, nici tu, nici timpul, ce
se grăbește să anunțe ceasul următor, ce s-a întâmplat în lume
cum s-au spart țevile, cum te-ai plimbat în jurul întregului oraș
cu o sfoară în mână
ai făcut un nod cum te-au învățat la grădiniță, ai tras încet-încet
ca și lațul ce îl învârți în jurul spânzuratului.
la început, oamenii nu au știut nimic. încet, încet au văzut că
distanța dintre case e mai mică cu un milimetru, că drumul la servici e mai scurt și că stâlpii de înaltă tensiune se înclină

-nu s-a zis nimic-
-totul e în regulă, e de vină vremea, scriau gazetele
încet încet vedeam că nu mai este așa:
mi-au apărut crăpături în beci, ca niște pânze de păianjen minuscule, ce uitam să le rup cu secolele,
vecinii se plângeau că le ascult noaptea conversațiile din bucătărie,
drumurile erau mai pline de gropi, iar tu, tu fin trăgeai de laț.

-este de vină mișcarea pământului- au spus cercetătorii, apoi iute
au dat pe gât ultima sticlă de vin, au plecat spre case și au adormit.
verdict neașteptat, îmi venea să mă minunez cum asfaltul descria cele mai frumoase unde pe care le-am văzut vreodată

era seară cu lună nouă. strada mea se unea încet, încet
ca o femeie timidă, cu bulevardul,nucul din spatele grădinii a ajuns undeva la vreo
trei metri de subsol
printre blocuri se vedeau oameni ce se chinuiau
să iasă, s-au prins între ele ca și coada pisicilor la ușă.

primăria și muzeul, parcurile și podurile erau o clădire enormă
ne temeam de ce va să vină pentru că tu trăgeai, trăgeai râzând de laț,
iar noi smucindu-ne, ne sufocam mai tare

printre țevile contorsionate, vedeam bucăți de pământ, carne și vis topit
totul circumscris de un perfect cerc cu o rază
ce spre miezul nopții avea să fie de un centimetru

ca să vezi, mă văd mărunt, cât o moleculă
cât un atom, ce continuă să își aglomereze mărunțelele grăunțe în ochii mei
în gura mea, până când totul, sufocat, s-a rupt în două.

râzi, pe câmp,râzi,
ai așteptat să treacă timpul, să ne zbatem,
să ne jucăm ca și copiii din nepal, cu sicriul, în josul râului.
ai vrea și să râdem.

O reprezentare cât se poate de reușită a mediilor scriitoricești actuale. Din filmul Filantropica, merită văzut, chiar dacă primele 20 de minute nu anunță un film promițător.Pe scurt, filmul îl are în centru pe un profesor de română, care în dorință de a cuceri o tipă, recurge la diverse șiretlicuri. Ajunge să cunoască un director al unei fundații, Filantropica (cum altfel?:) ), care îi arată obiectivele organizației sale: de a plasa oameni care să cerșească, să facă țepe și să realizeze diversuni. Totul se desfășoară cu zâmbetul pe buze:unul este un poet al Gării de Nord, care recită versuri în schimbul unui pahar de vodcă, altul este un veteran închipuit, totul fiind regizat de către fundație.

Personajul principal se învârte în aceste cercuri ale vieții: o slujbă de mizerie la un liceu, statul la casa părinților, eșecul unei prime cărți și planul de bătaie pentru alta. Dorește să cucerească presupusa soră a unui elev recalcitrant. Acțiunea bineînțeles se complică, el va ajunge la o emisiune de prime-rating din anii 2000 (Chestiunea zilei, dacă vă mai amintiți, cu Floooooriiiiiiiiiin Călinescu).

De departe, filmul te pune pe gânduri deoarece reia fascinanta temă a vieții ca teatru. După ce se termină cele două ore de film, îți pui întrebarea: cât de reală este viața în care trăiești și cât de autentice sunt relațiile pe care le ai cu ceilalți?

Poți spune cacealma, Filantropica, SRI, informații, securitate, masonerie, cum dorești. Fără a deschide subiectul conspiraționist. Tema este foarte bine prelucrată și evită șabloanele acestui gen.

temeri albite de timp
ca și castraveții ce-i pui la soare
se învechesc abilele ace ale ceasornicului

mă aștepți vara, lângă asfalt,
material ce se topește când bate un soare prea exagerat
și tu râzi, râzi și

ochii ți se deschid, și gura,parcă ai vrea să înghiți întregul oraș
mă întreb de ce ai dori să mesteci
asfaltul, să iei în gură plopii

să îți înghiți ziarele, să sperii ciorile,
de ce ai vrea să muști din clădirea primăriei,
(jerpelită și ea cum e)

sunt o baltă de noroi
pe un asfalt prea experimentat de cauciucurile mașinilor
o baltă până când vine căldura toropitoare.

Poemele din volumul "Dincolo dincoace de poezie" de Ştefania Plopeanu aduc o notă tragică unei existenţe care nu reuşeşte să îşi înţeleagă menirea. Apărut la editura Vinea din Bucureşti în acest an, este prefaţat de Octavian Soviany, care spune că este un volum "de o suferinţă ridicată la parametri superlativi". Lirica este construită ca nişte trăiri fragmentare, datate din 30 noiembrie 2009, până în 28 februarie 2010 şi anunţă starea poetică a unei autoare îndurerate de moartea soţului ei, Marin Mincu.
O lirică a durerii, a imaginilor baroce, care nu mai aşteaptă nicio salvare

Poezia este dominată de imagini auditive grave, ce ne amintesc de sfidările prometeice aduse lui Zeus, după ce este pironit pe munte: "parcă aş striga la stânci şi n-au ecou/fiindcă şi-au mâncat ecoul". Desigur, dacă putem continua suita de comparaţii din alte domenii, am putea spune că volumul de faţă se pretează pe un şablon de tip "Strigătul" expresionist al lui Edvard Munch. Culorile se diluează şi în acea operă: e un blestem ce se învârte în jurul acelui sistem.Există evocări ce aparţin de sfera cotidianului, a realului, ca în postmodernism. Momentul "în seara de priveghi" este construit ca un moment al dezolării, cu scriitori precum Vasilievici, Mugur, Ţuglea sau Sorin Dinco îndureraţi.
Oamenii, ca într-o operă barocă unde totul în afară de Dumnezeu este văzut ca efemer, sunt văzuţi în ipostaza actuală drept "nişte jivine infecte, nepocăite şi vii". În paralel, lumea spirituală în care este proiectat Mincu este un spaţiu plin de "oameni drepţi, de piatră, drepţi şi/învechiţi", dar cu o solemnitate absentă. Vocea lirică este îndreptată mereu spre trecut, spre un timp al plenitudinii din care nu se poate ieşi, ca într-un ciclu al bolii: "tu mai eşti aici/un fel de pată mare, o negură/o piatră ceţoasă, cu cât mai fără/greutate, cu atât apasă/neclintit înăuntru". :tefania Plopeanu practică un eclectism literar prin faptul că reuşeşte să concentreze din lectura literaturii tuturor curentelor precedente, motivele morţii.
Poemele datate "27 ianuarie 2010" sunt construite conform interogaţiei christice "Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?". Moartea este văzută ca un trist sens, dar în acelaşi timp un proces prin care toţi trebuie să trecem. Uneori, întregul univers se contaminează de această spaimă: "Acum posed acest caiet/şi un fum de ţigară/Restul îţi rămâne ţie, moarte,/restul ţi se cuvine ţie....".
Baroc şi din nou baroc. Singura soluţie de ieşire din cruda realitate este somnul, care facilitează visele, care de altfel nu mai pot fi tălmăcite în absenţa Maestrului ("Oare mai ai tu putere/să mi-l tâlcui, să te cred/ca-ntotdeauna/şi acum, şi pururea/scumpul meu".). Desigur, poate să sune a un Lope de la Vega cu "Viaţa este vis" sau să fie un miros de Shakespeare cu varianta sa englezească a aceluiaşi dicton ("Toată lumea este o scenă de teatru").

Tema morţii: aceeaşi partitură a scrisului, din care se iese foarte dificil

Un neajuns al volumului "Dincolo dincoace de poezie" este faptul că repetă obsesiv acelaşi mesaj escatologic. Compoziţiile par uneori doar nişte divagaţii sau improvizaţii pe nişte teme care sunt vechi de când este lumea. Depinde cum se pune problema receptării textului: scriitoarea reuşeşte doar să sintetizeze ce s-a scris înainte sau într-adevăr aduce un caracter de inovaţie pentru poezia acestui gen?
Bineînţeles, trebuie să ţinem seama şi de contextul în care se dezvoltă literatura< odată cu un Nietzsche pesimist, care odată cu Dostoievski anunţă că dacă orice tip de transcendenţă este nulă, atunci orice acţiune este posibilă. :i aici se întâmplă acelaşi fenomen< nu există coordonate fixe, totul a murit, totul este doar un slab resort al unui trecut " ab illo tempore" , invocat constant: "tu...şi deodată nu mai eşti,/ această noutate/absolută, această oroare...". Totuşi, nu trebuie să descumpănim un public ce are o afinitate pentru acest gen. Cititorii pasionaţi de o poezie a angoasei, se vor regăsi uşor în aceste texte, aflate uneori la periferia dintre stilurile literare.

Ca orice oşan care harnic în această perioadă a anului îşi pregăteşte cada pentru prune pentru a face pălincă, Petre Zele ne primeşte cu braţele deschise. "Doar din cântat nu poţi trăi, trebuie să mai faci şi altele pentru a mai câştiga un ban", ne spune cu o notă de regret parcă ceteraşul. :i totuşi nu şi-ar abandona pasiunea pentru nimic în lume, chiar dacă nimeni nu i-ar da vreun ban. }îşi completează veniturile din alte meserii, dar întotdeauna punctul principal rămâne cântatul.

A furat meseria de la ceteraşii cei mai buni

Nimeni nu i-a pus vioara în mână. Când a fost mic, de 5-6 ani, a avut un văr primar mai mare pe care l-a admirat foarte mult, un muzician vestit, care cânta prin zonă. A dorit să fie ca el. Prin anii '50-'60, în zona Oaşului încă se păstrau tradiţiile, chiar dacă deja era perioada colectivizării şi a comunismului. Oşenii nu erau interesaţi de aceste lucruri, îşi vedeau de treburile lor. ~ncă populaţia nu a fost strămutată la oraş şi au existat puţine influenţe din exterior.
"Era destul de uşor să înveţi să ţâpureşti (n.r. să cânţi) pentru că toţi copii o făceam. Mergeam cu vaca la păscut şi ne adunam mai mulţi. Bineînţeles, ne întreceam, care ştie mai bine, care poate mai bine. Cei mai mari cântau la nunţi, la gioc (joc) şi mai mergeam şi noi să tragem cu urechea...era frumos, ce mai! ". Mai fura instrumentul din cuiul vărului. ~şi aminteşte cum a cântat la prima ceteră- fratele muncitor pe şantier i-a confecţionat din placaje, un instrument improvizat. Povestea seamănă puţin cu cea învăţată de copii de clasele primare, unde află că şi Enescu şi-a făurit şi el prima vioară din pănuşi, pentru a cânta la ţară.

Este printre puţinii muzicieni care cântă deodată şi la voce şi la vioară

La început, nu ştia să îşi acordeze vioara, dar inventiv, s-a adaptat după voce. "Oarecum aşa m-am şi obişnuit să cânt, să simt şi vioara şi vocea. " Trebuie să precizăm că el este unul dintre puţinii interpreţi de muzică populară care reuşesc să facă aceste lucruri deodată. După ce s-a obişnuit puţin, a primit un instrument adevărat. Iniţierea adevărată în meserie a fost făcută în familie<"Tata m-a ajutat mult, cântam după el, mă mai corecta. Dacă în iarnă am început, în perioada Paştilor deja reuşeam să cânt destul de bine. La un obicei din perioada de după Paşti, mergeam cu tineri să cânt. Deja mă descurcam bine, nu aveam nevoie de contralău (n.r. a doua vioară)".
Au urmat nunţile, unde l-a acompaniat pe unchiul său, care era mai permisiv din punct de vedere muzical deoarece îi permitea să cânte melodia şi nu doar ritmul. După un an deja cânta singur la nunţi, nu mai avea nevoie de ajutor. ~ncet, încet devenea un nume printre oşenii săi din Boineşti, comuna Bixad. "Nu era uşor nici la nunţi, că ele durau de vineri seara până marţi dimineaţă. Mai făceam cu schimbul, era obositor să tot cânţi..."

Balada lui Griga lui Ianoş, modificată de comunişti

Autorităţile comuniste au început să prelucreze folclorul, mai ales după anul 1971, când direcţia culturală a primit alte norme. ~ncepeau să caute talente în satele româneşti şi să manipuleze folclorul. Ceteraşul Petre Zele ne dă exemplul festivalului "Cântarea României", care a fost modificat pentru a susţine noua ideologie. Textele primeau toate o tentă patriotică, cu versuri naive, niciodată auzite în sat. Lui i s-a sugerat texte de tipul< "Românie, ţară mândră/Oşenii cu drag te cântă".
Din suita păţaniilor din perioada comunistă, el îşi aminteşte că atunci când a fost chemat la Bucureşti pentru a participa la festival, a interpretat balada lui Griga lui Ianoş, un haiduc vestit al oşenilor. Doar că autorităţile, prudente şi cu simţul patriotic adus la exacerbare, au observat că numele Ianoş nu este tocmai "neaoş". Degeaba au urmat explicaţii, cum că este doar un nume frecvent în |ara Oaşului. Comuniştii nu şi nu. Astfel, din "iarăşi coborât-o-n gios/banda Grighii lui Ianoş/iarăşi coborât-o-n vale/banda lui Griga cel mare", melodia a fost reformulată astfel încât să nu se audă numele aşa-zis maghiar< "iarăşi coborât-o-n gios/banda lu'Griguţ'a nost'".

Folclorul adevărat se învaţă în mediul lui natural

~nclină înspre muzica autentică, dar nu contestă nici autoritatea unor şcoli muzicale adevărate. Ne spune că simţul ritmic se leagă mult mai mult dacă este auzit într-un cadru natural decât dacă este construit artificial, într-o sală de spectacole. Se ajunge ca cel care dansează să nu simtă bine nici paşii dansului, nici muzica. Marea problemă este că adevăraţii cântăreţi se reorientează pentru că nu pot supravieţui financiar.
Majoritatea melodiilor pe care el le interpretează sunt luate de la tatăl său. Tradiţia astfel este păstrată în familie, potrivit obiceiului muzicienilor. Desigur, repertoriul s-a îmbogăţit considerabil atunci când a mai cântat la nunţi. Acompaniat de fiul său, Petrică, student eminent la Conservatorul din Cluj-Napoca, el transmite mai departe muzica oşenească. Desigur, fiul său este specializat pe o paletă muzicală mult mai largă şi conferă un alt aer muzicii. Vedem cum adevăraţii muzicieni cresc şi se perfecţionează într-un mediu anume hărăzit.

Promovează muzica oşenească în lumea întreagă

De o săptămână, Petre şi Petrică Zele au venit din Franţa, unde au susţinut spectacole la diferite gale de promovare a tradiţiilor. "Am fost bine primiţi de oameni. Au fost defilări, spectacole, un program destul de obositor, dar se pare că cei care au fost prezenţi au fost încântaţi." Un festival la Strasbourg, un concert în Paris. Bineînţeles, românii aflaţi în Franţa au fost printre primele rânduri. :i totuşi, artistul popular parcă i-a văzut pe cei din străinătate mai posomorâţi şi mai trişti. A văzut o altă faţă a oşanului care atunci când vine în România se făleşte cu marile sale case. Acolo, după propriile-i declaraţii, ei stau înghesuiţi într-o mică încăpere. Nu înţelege care este scopul acestei competiţii oarbe, în defavoarea unei investiţii mai profitabile.
A mers şi mai departe de atât. Din start, poporul care l-a impresionat cel mai mult a fost cel japonez. "După două minute de cântat, sala bătea încet ritmul muzicii. După alte două minute, toţi îl băteau parcă mult mai bine decât mulţi aşa-zişi muzicieni de la noi", spune amintindu-şi cu drag de patria niponă.
Este printre ultimii care promovează o lume care încet, încet dispare. Tradiţiile naturale au fost înlocuite de "'ţinerea tradiţiilor doar de dragul de a le ţine". Aceasta este marea durere a unui interpret care este bine primit în lume şi totuşi tot mai rar aude un "danţ" în propria zonă.