Într-un timp al nerăbdării, anxietății și a ritmului alert cu sute de bătăi pe minut, volumul de poezie ”Buchetul de platină” de Viorel Mureșan (editura Eikon, Cluj Napoca, 2010), oprește cititorul la un răgaz. Este o pauză presărată cu imagini fie ale macabrului, fie ale unui sacru căutat cu fervoare, momente de disperare și de căutare a dublului propriu din ipostază de umbră. Structurarea în trei părți sistematizează ideile principale ale acestui ”buchet” într-o ordine oarecum tematică.
”33 de rime pentru umbră”, din primul ciclu (”Numește muzica ochilor”), realizează o proiecție a unui spațiu denaturat, căruia îi lipsește orice formă a identității. De fapt, poetul reproduce un spațiu citadin, cu indici reperabili încă de la început. E un ”oraș cu pereți fumurii”, comparat cu o ”singurătate-ntr-o nucă”, un loc închis, care ne amintește de atmosfera apăsătoare a unor orașe provinciale, care parcă este reluată din poeziile lui Minulescu. Sunt spații ale tăcerii, unde acțiunile se desfășoară în mod mecanic, automat și sacadat, unde la fel ca și la poetul simbolist, ”orășenii, pe trotuare, merg ținându-se de mână.”. Tăcerea capătă valențe aproape materiale, încât imperativul ”să dispară liniștea din Byblos!” este o notă ascuțită de vioară într-un cântec dominat de sunete grave de contrabas.
Timpul are o greutate infernală și este presărat parcă cu gudron, aducându-ne în față nuanțe de cenușiu: ”vuietul ce răzbate/dispre lunile calendarului pare un cor de frunze mari purtate/deasupra uzinei electrice.” Moartea este o umbră, viața este o umbră, fericirea este o umbră. Suntem urmați peste tot de umbre ale metafizicului, ceea ce Andrei Pleșu le numește punți de legătură dintre divin și om. Poetul caută păstrarea unei legături (care de altfel, e deja pierdută): ”eu priveam cu împrăștiații ochi/din care îngerul a zburat/printre împușcături de mătase.”
Estetizarea scabrosului are loc și în alte poeme care schițează contururi cu păsări moarte și zdrențe, în ”Locul unde se ard gunoaiele”. Și în alte poeme, Viorel Mureșan subliniază importanța instantaneelor și propune un joc al realității cu imaginația: ”ardem fotografiile iar oamenii/din ele/se risipesc pe câmp.” sau ”facem fotografii pentru/morții tineri/însă contururile lor niciodată/nu vă așteptați/să iasă prea clare.” Imaginile vâjâie, se topesc și se refac într-o altă dimensiune.
Jocul scrisului se manifestă și prin aluzii intertextuale atât de folosite de către poeții postmoderni prin referiri directe la texte biblice (”Bucăți din Tatăl nostru”) sau la textele nihiliste ale lui Cioran (”După-amiază de vară”). Ludicul nu lipsește nici el, în situații de paralelism sonor între Pânticeu și pântec (”Pânticeu”), ce ne amintește de lacrimile și Lancrămiul blagian.
Partea a doua, intitulată ”Cartea arsă”, subliniază secretul mesajului poetic. Printre rânduri, se simte cum poetul se adresează direct unui singur cititor, unei entități personale cu care parcă comunică, iar poemul devine neterminat, deoarece așteaptă un posibil răspuns liric. Sentimentul trăirii spirituale este mult mai marcant în această parte. Întreaga realitate este metaforizată și este prezentată în acest ciclu de poeme întocmai ca o pictură cubistă, întruchipându-ne reflexii ale unei proxime realități. Este o stare a scorojirii, a ritmiei care înghite însuși timpul :”în casa noastră/calendarele intrau încet în pereți”.
Din acest mediu, el anunță într-o rezonanță diferită ”Dumnezeu a murit” decât Nietzsche. Îngerii, umbrele oamenilor au plecat, abandonând decisiv lumea. Are loc o desacralizare la toate nivelurile religiosului, de la îngerii care dansează în jurul mormintelor la Capela Sixtină ce ”se mutase/între fire lungi de mătase/de-i curgeau prin pereți oase”. Metafora și sublimarea unei trăiri imediate apare într-un ritm obsedant, însă care determină o citire uneori greoaie a semnificației. Poemele nu reproduc, ci sunt autoreferențiale, denotând o lume a iluziei.
Poemele haiku constituie partea a treia a volumului scris de poetul Viorel Mureșan. El reușește să condenseze esența unei naturi uneori bucolice, alteori contorsionând un același spațiu al putredului sau al morții: ”vrabia umple/cerul cu sânge zburând/prin măceșul copt”.
Cartea are un design foarte diferit, atât din punctul de vedere al dimensiunilor, cât și al așezării. Având o formă relativ mică, ea poate fi privită drept o ”carte de buzunar”, un mic caiet liric ce parcă a fost proaspăt scris de către poet. Un jurnal fără dată și fără localitate, care se desfășoară atemporal și aspațial. Pe alocuri, cititorul va repera schițe ce reproduc ochi sau modele cosmogonice. Un motiv paratextual ce apare obsedant este buchetul de platină, reprodus atât la început, cât și la finalul volumului.
”Buchetul de platină” adună flori ale fericirii și căutării unui metafizic (uneori prea îndepărtat), frunze ale dezolării alături de stropii de sânge care se unesc cu cei de rouă. Această combinație de trăiri, adăugată cu metafore fascinante, ce propun, ca o problemă oraculară, o regândire personală a fiecăreia dintre ele, generează un efect estetic spectaculos. Este un volum ce nu se poate citi decât în după-amieze liniștite, alături de multe căni de ceai, un buchet de flori pe masă și multă dorință de meditație sau imaginație...

(revista Steaua, nr. 12/2010)

Această discuție este reală și a avut loc într-o după-amiază călduroasă de vară, fără a avea vreun pretext inițial. Sunt dezamăgiri reale ale unor oameni ce nu-și mai găsesc etalonul.

Matus Adrian: O lume nebună. Această vorbă o auzim în fiecare zi, de la toate categoriile sociale: de la învățători și profesori, la mecanici auto și de ce nu, medici sau avocați? Și totuși, parcă refuz să cred că facem parte din trista generație, care așteaptă modelul care parcă niciodată nu vine. Tind să cred că drumul fiecare și-l făurește după propria gândire. E oare de ajuns superstarul de la tv sau ar trebui să căutăm ceva mai mult?...
Rosu Razvan: Adrian, prietene, eu de multă vreme observ un lucru, oamenii au un talent de a face lucrurile exact invers. Ma refer aici la faptul că de multe ori chestiuni profunde sunt golite de înţeles până la vulgarizare, iar lucruri foarte simple, elemetare chiar, sunt complicate fără rost. Nu ştiu în ce măsură lumea de azi este mai nebună decât cea din alte vremuri, pot însă să subliniez faptul că egoismul şi egocentrismul a ajuns la cote maxime, cred că aproape unice în istorie. Referitor la modele, ele sunt în jurul nostru, nici de cum la tv. Ce modele am eu? Începând cu aurolacul de pe stradă care îşi duce cum deminitate crucea şi care te salută din toată inima, continuând cu tăranii autentici (foarte puţini în prezent) şi terminând cu intelectuali adevăraţi.
Rosu Razvan: Cât despre tv am renunţat aproape complet la el. Trec zile întregi fără să îl deschid. Ce părere ai tu despre această lume nebună devenită un şablon, o stereotipie atât de dragă românilor?
Matus Adrian: Televizorul? Paradoxal, el îți mai oferă o informație nouă, o știre....Observ că avansăm tot mai mult înspre generație ciberneticului nul. Uite, calculatorul nu îți oferă vreo informație nouă, deși practic, ai întregul calup mondial de date în spatele procesorului. Mulți ne limităm doar să deschidem fereastra de Y!Messenger, să vedem ce mai e nou pe rețelele de socializare, facebook, hi5, să ne verificăm mailul și să mai ascultăm o melodie pe Youtube. Atât. Și ce e mai trist este că ne ocupăm două-trei ore din zi cu acest procedeu care devine rutină. În loc să ieși la o cafea, să îți dregi puțin vocea și să lași degetele să se odihnească de la atâta tastat. Desigur, putem lua o carte și să o citim. Totuși, nu vreau să exagerez ca o domnișoară de pension patetică, pentru că internetul are potențial.
Rosu Razvan: Şi eu am cam aceeaşi părere despre internet. El este foarte util dacă şti cât şi cum trebuie folosit. Uite de exemplu am nevoie de nişte informaţii legate de istoria viorii de la începuturi până în prezent. Nu are rost să citesc un maldăr de cărţi când pe wikipedia pot găsi în câteva secunde informaţii, ce-i drept nu la un nivel academic, dar totuşi de o calitate bună. Dacă tot ai amintit de cărţi, cum stai cu cititul? Ce părere ai despre cărţi, despre ce se scrie în prezent?
Matus Adrian: În acest punct de vedere, sunt de acord cu Gabriel Liiceanu. Lectura este de fapt, un dans cu o carte. Fiecare volum te învață de fapt, cum să dansezi. Sunt unele cărți pe care le privești cu sfială, pentru că știi că niciodată nu vei putea să te apropii de ele, sunt cărți cu care atunci când te întâlnești, îți lasă un gust al farmecului pe buze, dar din păcate, sunt și multe cărți pe care, atunci când le inviți la dans, te calcă pe picioare și nu se mișcă după ritm. Constat că astăzi se scrie mult. Cu oarecare îndrăzneală, pot să afirm că actul de a scrie nu mai aparține profesionistului, ci fiecare își poate scrie propriul roman. Asta nu înseamnă că va fi și citit cu entuziasm. Consider că lansările de carte de astăzi sunt întocmai ca și vitaminele efervescente: produc multă zarvă, dar apoi constați că nu este mare lucru.
Matus Adrian: Crezi, e bine să dansezi cu niște cărți?
Rosu Razvan: În general îmi place dansul, aproape de orice fel. Lectura este ceva fascinat pentru cine o simte şi o pricepe. Cărţi sunt multe, dar nu sunt multe cărţi bune. Nu sunt adeptul cenzurii dar, sincer vorbind consider că doar în jur de 20% din ce se publică în ziua de azi este valoros. Am trecut şi eu prin mirajul lansării. Important este ce rămâne în urmă, aceea este adevarata judecată, nu entuziasmul lansării.
Rosu Razvan: M-aş opri puţin asupra actului creator, care i diferenţează atât de mult pe artişti de restul lumii, să o spunem direct îi face mai boemi. În ceea ce creez eu un rol mare are şi divinitatea. Nu aş putea trăi fără sacru...
Matus Adrian: Într-adevăr, într-o formă sau alta, actul creator este inseparabil de cel al divinității. M-aș opri puțin asupra unei afirmații a lui Mircea Eliade: Creația este darul zeilor. De fapt, orice artist coboară sau urcă, cu ajutorul unor entități, fie îngeri, daimoni sau muze, spre lumea Ideilor. De aici, sub auspiciul direct al sacrului, se întâmplă actul genezic. Ceilalți, cei care privim această nouă lume, observăm doar cu propriile noastre mijloace neputincioase: ochi, urechi și niscaiva cunoștiințe legate de artă. Aici este greșeala cea mai mare. Arta trebuie trăită, în primul rând. Indiferent că este vorba de muzică, de poezie, de pictură sau de film. Întâi încerci să miroși nemirositul, să vezi cu ochiul minții nevăzutul și să auzi muțenia. Degeaba, dacă nu crezi că există o comoară în
pustie, nu are rost să te aventurezi la drum.

(Viața Transilvaniei, nr.5-6, anul IV, octombrie-decembrie 2010)

tremur.
când văd.
Imaginea de copil.
ce vede.
că tremur.

îmi Trece.
prin minte.
Iritabila lume.
minte,
că mă va trece.

șezi.
cu albe antene.
Te duci departe.
În albe ținuturi,
și vrei să șezi.

Sunt stins.
ca toată hârtia.
Zgâriată cu pixul.
ai venit la mine,
să te lipesc.

uite, știm foarte bine că
tremur, dar
și mai bine că îmi trece,
șezi,
abia atunci vei afla că
sunt stins.

de câteva ori, în viață
ne privim în oglindă și, ca un mort
etalat, sau ca un câine disecat-
prilej de moarte gratuită- dorim așa, un-doi, să ne dezbrăcăm
de piele,
de nervi și picioare,
de ochi și de părul care ne-acoperă.

Uneori, tâmpit moment, rămânem cu
scheletul în fața oglinzii și trepidăm cu oasele,
până jos,
până mai jos,
mai jos de parter,
de subsol, pământ sau lavă
de mormânt. Hei,
tu, ia încearcă- de-mi pune nițel aur, pe claviculă
încet, încet
scutură metalul topit pe fragment
și taie-mi rămășița de om (ce nu-și știe măsura).

așa, aud acum avertismente,
dar doresc darul dumitale,
chiar de vrei să pui carne peste,
să-mi reîmbrac carnea și ochii și
nervii năclăiți și încordați ca niște tuburi ce plesnesc,
și vasele sanguine ce mai duc cerneală
către tipografia isterizată.

aud avertismentu-ți, dar îmi iau
cu prisosință stomacul, pancreasul, le repoziționez
așez cu grijă pielea:
rămâne un secret al nostru,
umărul meu de aur.

Următorul interviu îți dezvăluie fața unui țigan care își asumă propriul destin; este țigan, dar urăște țiganii cu palate. Nu are școală, dar are cultura vieții și a marilor personalități a secolului XX. Pentru el, Nicolae Labiș este Fany. Urmăriți interviul care privește viața lui Răducan Crețu ca pe un urcuș de la etajul 1 la etajul șapte al garsonierei sale.
Nu luați liftul!



Și, după, dacă aveți chef, o audiție.

În timpul sesiunii, cam cu ce îmi ocup timpul, după sfaturile lui Mleșniță Adrian.

Anul 2010 s-a terminat cu bine, cu mai puțin bine. Bilanțul oficial politic este tot negativ, creștere economică n-am avut, deși ni s-a promis. Ni s-au promis multe și mărunte din partea statului, dar eternul „csucsu” a fost la ordinea zilei.
Să privesc puțin retrospectiv anul, cu bunele și cu relele lui.

Ianuarie.Cu mult frig și răceli crunte, am pășit cu stângul oarecum în 2010. Adică revelionul trecut mi-l petreceam cu cafele fierbinți și dârdâieli de frig. A urmat pregătirea pt. olimpiadă și spre sfârșit de lună am ajuns la Arad, unde a fost tare bine. Între timp îmi făceam și aplicația pentru UK, eșuată for now din motive financiare.
FebruarieAm început să evit cât se poate de mult școala după ce am avut revelația că doar te încurcă în propriile tale treburi. Am avut prima probă de bacalaureat, unde toți eminescienii, că știm, că nu știm, suntem ași. Spre final de lună, din nou o călătorie care s-a terminat puțin mai prost, cu somn de voie în gara din Cluj și Iași. Am făcut și pozele de album.
Martie.Prin această perioadă m-am hotărât să merg la Literatură Comparată, la Cluj. Tot atunci am început să văd cam care e situația cu istoria reală a României, fără patetismele naționaliste pe care ni le oferă numeroasele manuale școlare. Ca de obicei, la sfârșit de lună m-am înhămat la lungul drum spre Bacău (again!, de data aceasta fără pierderi de tren,dar cu eternele incidente cu nașii de pe tren).
Aprilie Paștile, dulcile Paști, cu ciocnit simbolic la ora 12 pe strada Drăganilor. În rest, ce a mai fost pe-atunci? A, cea mai tare glumă de 1 Aprilie din viața mea (Roșu îmi spunea că ex-prietena lui este gravidă și este alertat).
Mai O lună începută frumos, la iarbă verde, la Noroieni, cu mâna lui Janika ruptă (still have that recording) și apoi cu multe stresuri pentru pregătirea la internațională. A trebuit să fug și până la Negrești Oaș și am văzut pe propria piele ce înseamnă o distanță de 40 de kilometri și o altă lume. Internaționala...cele mai faine clipe din viață sublimate în câteva zile.
IunieLună și mai încărcată. Începutul prin uluitoarea veste: mergem la Rege. Acest eveniment a eclipsat absolvirea și ziua sfântă de eliberare de sub jugul ministerului. A urmat banchetul, unde am cunoscut...ehem...not another jewish princess, dacă pot spune așa, called Leo. Nu e Leo din That 70s Show, e o poveste mult mai faină. :D
Și au început pregătirile de bac, după ce filologii de noi ne-am costumat în romani și am defilat imperial. În casa de vară, lângă o saltea, fără spor și cu pisica privindu-mă cu lene. M-am crucit când am văzut cam ce înseamnă Bacu pe bune (copieri, nu timide, ci în stil barbar) sau când am văzut notele unor indivizi care nu aveau nicio tangență cu școala și nu puteai încropi o discuție decât pe tema mașinilor sau a echipei de fotbal preferate.
Iulie.Sub egida formației Truda- „iară-i bine”, a început vacanța și drumurile spre Cluj, pentru înscrieri, confirmări, infirmări și vizite. Evenimentul lunii a fost SamFestul, precum și dubla aniversare, celebrată la Casual, cu beri în mână și urmărind finala World Cup.
August.Pe agenda de călătorie figurează în această lună Clujul cu Iron Maiden (show fain, atmosferă bună) și Rohia, unde pot spune că în patru zile am învățat multe sfaturi (nu doar spirituale, ci și practice).
SeptembrieDe data aceasta am mers puțin mai departe, în Paralia Katerini, unde recunosc, m-am simțit destul de bine, deși locul în sine este destul de plictisitor, fără prea multe atracții. Am avut și lansarea cvintetului,ne-au făcut și furioși, dar a fost bine. Cred că nimeni în lume nu a mai organizat o lansare în o zi. Și...
în octombrie a început facultatea. Cursurile ok, mi-am intrat destul de repede în mână, m-am acomodat cu orașul. Nu mă plâng, nu mă laud. Cei care mă cunosc știu că doresc altceva, undeva peste canalul Mânecii.
Noiembrie
Noiembrie.. Un singur lucru: Therion. Pentru celelalte, nu există cuvinte.
DecembrieUn post de Crăciun eșuat. Invitație la Rege! Corindat! Întoarcerea fiului risipitor acasă!

În concluzie, a fost un an plin, dar cu câteva supărări. Ce-mi doresc concret de la noul an? Cafea și ceai negru, timp liber pt. mine și sper să ajung la vară la Taize...
Un an nou fericit tuturor bloggerilor și cititorului acestui site!

Motto: „Frunză verde de secară,florile dalbe
Vine Crăciunu’ pe sară, florile dalbe.”
Un obicei care se păstrează până în ziua de astăzi în cadrul Casei Regale a României este de a primi colindători din întreaga țară. Monarhia primește cu suflet (nu doar cu prezența) grupurile care vin cu vestea Nașterii Mântuitorului. Tradițional, în fiecare an se perindă la palatul de la Săvârșin, județul Arad, numeroase grupuri, începând de la Dobașii Săvârșinului, la mici orchestre sau ansambluri corale din centrele universitare.
„Colinde, colinde, e vremea colindelor...”, ne amintește o voce canonică despre această perioadă frumoasă în care timpul pare să stea în loc. Urmând acest dicton, ne-am deplasat la Săvârșin, în județul Arad, cu un mesaj sincer pentru Majestatea Sa Regele Mihai I de România și Alteța Sa,Principele Radu Duda. Răzvan Roșu a organizat o „reuniune istorică” între două comune care nu sunt înfrățite de facto, dar împărtășesc exact aceleași mentalități și obiceiuri. Este vorba de satul Marna din comuna Sanislău și comuna Mărișel din județul Cluj-Napoca. În fapt, majoritatea mărnenilor au ajuns în Câmpia Careilor după actul pe care Casa Regală l-a dat în anul 1921 pentru a coloniza această zonă cu români. Ei provin din Mărișel, iar lucru ușor constatabil, legăturile nu s-au pierdut între aceste două așezări. Dovada este faptul că portul și melodiile sunt exact aceleași.
Astfel, întâlnirea între cele două comunități a avut loc la Săvârșin, iar timpul, fără a ne exprima poetic doar, a rămas parcă suspendat. Colonia-fiică și satul de obârșie și-au adus în fața Majestății Sale colindele arhaice. Nu am mers cu un program-serbare; dorința noastră a fost de a prezenta autenticul din vetrele adevărate ce au mai rămas. Sala de repetiții pentru această întâlnire a fost însuși Crăciunul, fiecare casă colindată unde aceleași cântări și urări au răsunat.
Colindătorii au fost primiți de către Altețele Lor Principele Radu Duda și Principesa Margareta; în ciuda unui frig crâncen, ei au apărut senini și ospitalieri, așteptând cu nerăbdare melodiile. Au fost interpretate piese arhaice, cunoscute de către etnologi sub numele de „hori de război”, compuse din suflet, de către soldați moți plecați pe fronturi. Răzvan Roșu, student la etnologie, a oferit și explicații care au completat înțelesul profund al colindelor.
Din spatele unei ferestre se vedea un chip calm, care schița uneori un zâmbet. Regele Mihai I nu a ieșit inițial din palat. Însă după ce semnalul de tulnic a răsunat pe întreg domeniu al Săvârșinului, curiozitatea sa nu a putut fi satisfăcută decât printr-o prezență personală. Moții au jucat în fața palatului dansuri tradiționale, ce au fost foarte bine primite și data trecută, fără o coregrafie prealabilă. Am reasistat parcă la scena dansului din romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. A fost un dans sincer, frenetic, fără coregrafii și sincronizări sau ansambluri folclorice.
Momentul cel mai emoționant avea să aibă loc atunci când un bătrân de nouăzeci de ani, Vădan Nicolae , a reușit să se întâlnească personal cu Regele. O întâlnire între cei doi a mai avut loc acum mai bine de jumătate de veac, în anul 1941, când „badea Niculae a Petrii”, după cum este cunoscut în satul Mărișel, a luptat în regimentul VII, iar Majestatea Sa a binecuvântat și a dat mâna cu soldații de pe front.
După jocul aprig și discuții, Alteța Sa Principele Radu Duda a invitat pe toți participanții la o gustare foarte bine primită după un drum lung. Din partea unor tineri scriitori sătmăreni a fost înmânată Casei Regale antologia „Cvintet liric sătmărean”.
Sătmărenii care au colindat Palatul Regal de la Săvârșin sunt: Răzvan Roșu, primarul comunei Sanislău-Călin Mateș, Victoria Rusu, Ancuța Rusu, Victoria Lăpuște, Cristina Mărneanu, Bogdan Roșu, Ioan Băbășan, Adrian Matus, Alexandra Mateș și Georgiana Mateș. Li s-au alăturat din județul Cluj un grup mai numeros, condus de către Ioan Mariș, profesor și fost primar al comunei Mărișel. Dorim să mulțumim pe această cale și directorului Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale , Felician Pop, care a finanțat drumul la Săvârșin pentru grupul de sătmăreni.
În final, putem spune că a fost nu doar un drum, ci am asistat la o rescriere a istoriei. Speranța în aceste timpuri este una spre trecut; monarhia a reprezentat întotdeauna un principiu al stabilității și al echilibrului politic, după cum a afirmat sincer și răspicat un moț simplu, de 90 de ani: „Dumneavoastră veți fi întotdeauna Regele Nostru, al românilor!”.

Filmul Agora reușește să înfățișeze o altă latură a creștinismului. Una care este perfect validă, în condițiile în care în secolul IV numeroase facțiuni religioase desprinse din doctrina mamă doresc să își impună propriile canoane. Acestea sunt deosebit de violente și parcă îmi amintesc de dictaturile sud-americane contemporane, ce răstoarnă un sistem tiran pentru a-l înlocui cu un altul, sub veșnica tutelă „Viva la Revolucion!”.
Acțiunea se desfășoară în Alexandria de la sfârșit de perioadă antică, în momentul divizării Imperiului, sub Iustinian. În acest cosmopolit oraș locuiesc greci, adepți ai vechiului cult politeist, evrei și creștini, fanatici sau care au adoptat această religie doar strict formal. Vedem cum creștinismul factual reușește să modifice viziunea atât de radical, sub egida veșnicei „așa stă scris în scripturi”, când de fapt e o hermeneutică bolnavă a unui verset.
Momentul dramatic este cel al căderii bibliotecii din Alexandria. Adepții filosofiei încearcă să salveze manuscrisele; cetele de creștini sunt prezentați aici cu trăsături noi, chiar violente, amintindu-mi de hoarde de tătari care năvălesc fără nicio noimă, pentru o cauză neștiută nici de ei prea clar. Ca să nuanțăm puțin problema, putem spune că este decăderea Cuvântului în simplu cuvânt de stradă, de revoltă. Din cauza necunoașterii, creștinii afirmă că doar Dumnezeul lor este adevărat și urmează întocmai ca evreii, în confruntări, conform dictonului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”.
În această situație, filosofia este luată în derâdere, chiar și în cadrul proceselor dintre cele două mari facțiuni religioase. Asistăm funny thing la un regres științific; masele sunt dominate, ca în orice situație de criză sau de război...

....ca și astăzi, of course. Ducem lipsa unor profeți, iar când apar statui de plastic în locul lor, le luăm drept de aur. Vedem o Românie (of course, nu numai) debusolată, cu aceleași știri de acum șase luni, cu clipuri ieftine și penibile de pe youtube repetate la isterie (nu știu, nu știu d-astea); ori suntem fără țeluri idealiste, ori le avem prea mult, și nu suntem cu picioarele pe pământ.
La fel ca și în vechea Alexandrie, distrugem și noi biblioteci virtuale sau reale. Nu, nu acuz drepții creștini (puținii care au mai rămas), ci, la fel ca și filmul, acuz oile, care nu gândesc ceea ce citesc sau aud, ci doar reproduc. Chiar astăzi am văzut un clip (am un lapsus), cu un tip ce pune în fața unor oameni un televizor ce reproduce chipul său. Oamenii privesc fie uluiți, fie indignați; scopul clipului este de a înfățișa tocmai acest behăit de care toți dăm dovadă prin refuzul de a gândi ce primim. Doar de a rumega.

Ajuns-am în Sătmar și citit-am și eu Răcani, pifani și veterani, ca o dulce dorință de relaxare după lecturi despre eterna dezbatere a literaturii comparate, despre grecii și a lor iraționalitate, și câte și mai câte.
Antologia coordonată de Radu Paraschivescu aduce un ușor iz de Academia Cațavencu, fără a avea tentă politică. Bineînțeles, ți se aduce în față o lume în care inevitabil apar aceleași și aceleași stereotipuri (care din păcate au fost reale): colonei frustrați, împinsul valizelor sub paturi, vagoanele, măsurarea la ora două noaptea cu chibriturile și câte și mai câte amuzante chestiuțe.
Cam toți autorii la unison, spun că armata a fost un lucru de doi lei. Întocmai și eu, mă bucur că nu trebuie să ascult de doi soldați cocalari, frustrați care să îmi închidă procustian gândirea. Ah, argumentele ar fi „să îți ajuți patria” (mă întreb, care patrie?), „să îți menții forma fizică?” (thanks a lot, nu vreau formă fizică) sau „e musai”(ba bine că nu). Sunt bucuros că s-a scos serviciul obligatoriu. Să-l facă cine dorește, nu vreau să încurc apele pe acolo.:D
E un ton ușor, cordial, ce parcă te proiectează direct în cazarmă, între izuri ciudate. Mâncare de-a valma, ce am simțit-o și eu la Breaza, la olimpiada vieții din clasa a opta, cu celebra cină festivă de mazăre cu ceai.
Semnează în volum:
Șerban Foarță (poem), Adrian Georgescu, Călin Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Cătălin Mihuleac, Radu Naum, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Dumitru Radu Popa,CTP, Nicolae Strâmbeanu, Robert Șerban, Cătălin Șerbănescu, Traian Ungureanu.