Sunt de două luni aproape la facultate, dacă stau bine să socotesc. Ar trebui să răspund întrebării raționale și perfect justificabile: cum mai e?

1.Mâncarea. E destul de greu să îți obișnuiești stomacul, pe o perioadă mai lungă de timp, cu aceleași mâncăruri. Locurile bune din Cluj unde poți mânca destul de ieftin sunt: cantina Hașdeu, restaurantul de la Agronomie sau Irish Pub. Of course, trebuie să știi ce să alegi, pentru că altfel te poți trezi fie cu o indigestie proastă, fie cu bani dați aiurea. Recomand călduros Agronomia, cu prețuri superok, dar nu prea mare diversitate în lista de meniuri și cu ospătari puțin recalcitranți.
2.Casa. Căminul e ok, curat, întreținut, dar sinistrul 16 ne urmărește, fiind o identitate supranațională. Mai auzi noaptea răcnetele sportivilor, o „andreea marin” strigată pe geam sau vuvuzela vecinilor de palier. A, și stau la etajul 8, iar liftul of course, merge doar până la șapte, după care se blochează.
3.Școala Facultatea e net diferită de școală. E mai bine, deoarece nu se pun multe absențe și nu ești obligat să participi la tot felul de materii sinistre (gen Muzică într-a doișpea, remember?), dar trebuie să recuperezi. Se pune mult mai mult accent pe munca proprie. Nu contează facultatea, ci studentul. Faci cât poți, cum poți, ce poți, cam asta e deviza, pe care o consider mult superioară față de nescrisa lege ce încă tronează pe soclurile CNME-ului „nu poți-te-ajutăm, nu știi-te-nvățăm, nu vrei-te-obligăm”.
4.Party. Când vii dintr-un orășel sinistru în care singura bucurie este berea de sâmbătă seara de la Shadows sau zamfirescu, te lovești de o mulțime de petreceri, care mai de care. Stop! Ai zice că-i Raiul (sau Iadul, depinde cum o iei, dacă mergi pe ideea lui Angus Young și AC-DC Highway to hell) pe Pământ, dar trebuie să știi că toate acestea costă. Intrarea de la cinci lei în sus, plus berile care niciodată nu scad sub 3.5 lei.

După o pauză aproape colosală de câteva săptămâni,revin. Cu o notă de călătorie, din mărețul București. După ce m-am lăudat la jumătate din facultate și la mai toți prietenii, m-am dus să văd concertul Therion de la Arenele Romane. Companie, Leona, iar în București m-am întâlnit și cu Vali, venită de la Timișoara.

Drumul a fost foarte obositor, ”n-am avut șansă” de a merge cu trenul datorită secretarelor istericate aflate la menopauză care nu au vrut să ne dea cupoanele de tren. Le urez pe această cale, dat fiind că oricum tichetele pe 2010 vor veni spre finalul anului, să se șteargă cu ele undeva. Ajungem dimineața la cinci în Gara de Nord, iar până să se mai crape de ziuă, am dormit în MacDonalds. Am nimerit un anticariat chiar foarte rezonabil la preț, unde am găsit o enciclopedie rock, pe care intenționez să o cumpăr săptămâna viitoare, când merg again la București.

Concertul. De pe la șapte seara, vedem în Arenele Romane că se adună oameni. Nu am găsit genul pseudorockerilor pe care îi găsești în schimb la marile concerte gen ACDC din piața Unirii etc. Oameni dedicați acestui gen, care au știut la ce concert vin, ce vor asculta. Prima formație a fost, sincer, după opinia mea, una ce se presta la nivelul G.M.Zamfirescu, nimic mai mult. Un solist ce îmi aducea a poponar truckdriver, cu o clapă care nu se auzea deloc, și un miros de bas. Cei de la Leprous au dovedit că știu ce fac, deși atmosfera de nu-metal nu se presta foarte bine pentru un public ahtiat după rockul simfonic. Băieții au fost buni, showmani, cu o combinație destul de drăguță între Billy Talent și Korn.
Therion? Cel mai frumos concert din viața mea.Deasupra Maidenului, deasupra My Dying Bride, chiar și deasupra Nightwish. Auzit-am și Lemuria, și To Mega Therion, Blood of Kingu, dar și mai recentele Sitra Ahra, Hellequin sau Unguentum Sabati (de pe albumul pe care l-au promovat).
Un șou ce merită mult mai mult decât 10 partyuri plictisitoare. Dacă mai aveți ocazia, mergeți! Voi fi și eu acolo:))!

Luați, mâncați, acesta este trupul meu, poemul. Ilarie Voronca
Mi-e frig. Mi-e frig în luna de noiembrie,
în care frunzele cad și ciorile zboară deasupra spitalelor unde
câțiva medici fac disecții pe cadavre,
pe cadavre pe care și tu vei pune mâna,
dar știi, și alții vor pune mâna pe tine
la fel ca și pe mine,
care îmi arăt, ca la târg, măruntaiele,
ochii de sticlă ai inimii, ficații crescuți, rinichi pietrificați și
stropi de sânge.

cuvintele mi se răsfiră ca niște așchii.
cuvintele mi se întind ca niște sfori.
luați bisturiul și tăiați, fără nicio jenă
tăiați-mi urechea sângerândă pe care mi-am pictat-o într-o oglindă
de semne adineaori.
tăiați-mi ochiul albastru din care mi-au curs toate cheagurile și imaginile
ce le-am văzut în secole
de suspans și
lecturi eșuate.

luați și atlasul: comparați mușchii-mi atrofiați de boală,
decupați-mi oasele de tendoane. biciuiți-mă cu venele de sânge și doar atât
vă rog:
păstrați-mi puțin din creier, din visele ce vor fi sărit
atunci când cu cuțitul veți face analiza encefalică:
păstrați-mi în borcan la fel ca o cenușă, poate, poate va sări un vis din
ceas de
schelet eșuat.

faceți ce vreți din trupul meu, poemul.
nu vă spun decât să luați și să-l mâncați, dacă vă e poftă,
dacă doriți și sunteți sadici, luați și un pahar de vin,
citiți poemul
disecați formele, dar atât vă rog,
nu uitați, să priviți culorile splendide
și ale ficaților, ale inimii, ale sentimentelor încă latente
ce nu vor fi fost în veci spuse.

a, desigur, puneți-mi cenușa alături, ca să știu,
seara de noiembrie, când mai trec în alte vieți pe alte străzi,
să mă pun pe trotuar, să aștept timpuri demult apuse
vremuri în care aveam vene cu sânge,
mușchi cu vlagă și oboseală, urechi cu căști și picioare
cu blugi,
nu eram doar un borcan cu cenușă,
și-un strop de vis.

Electra (după Sofocle și Euripide) în regia lui Mihai Măniuțiu
În această săptămână am asistat la prima mea piesă văzută pe scena Teatrului Național clujean. Este vorba de Electra după Sofocle și Euripide, piesă de care am fost destul de impresionat. A fost vorba de un spectacol realizat de către cei de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, care au dovedit măiestrie în arta lui Thalia.

Piesă cu un fir care a urmat în mare măsură firul epic descris de către anticii Sofocle și Euripide, dar și cu improvizații pe alocuri. Tușa (post?)modernă adusă de către regizorul Mihai Măniuțiu a fost transformarea corului antic într-o șleahtă de vagabonzi ce mi-au amintit puțin de musicalul Notre Dame de Paris, precum și vaietele Electrei, care au fost transpuse muzical într-un registru popular. De care? Moroșenesc, of course. Cu cântece de pe valea Izei, ce semănau destul de mult a frații Petreuș.
Chiar și în text, văicărelile Electrei (îndeosebi în varianta lui Sofocle), te obosesc. Muzica maramureșeană parcă mai vrei să o asculți. Nu mi-a plăcut în schimb reprezentarea lui Agamemnon drept un cal care la un moment dat era plimbat alandala de către corifei prin sală.
Și totuși, mă gândesc fără să adopt o postură de tragism ultranaționalisto-patetic, oare aceste sentimente nu sunt universal valabile și se manifestă la fel prin artă?

”Când s-o-mpărțit norocu fost-am io dus la lucru!”
”Visul unei nopți de vară” de Shakespeare
Cu entuziasm, am renunțat la o sâmbătă seară de partylit prin Janis și alte locuri scumpuțe pentru a viziona ”Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. O piesă care a fost destul de interesantă, cu good parts and bad parts. Am fost în primul rând impresionat de efectele speciale și de partea acustică, îndeosebi de cântăreața de la început, cu o voce profi. Momentele onirice din cadrul piesei au fost foarte bine delimitate de către restul scenelor, prin efecte de muzică, lumină și fum.
Scena de comedie a fost realizată în mare parte de către grupul de actori care trebuiau să prezinte piesa în cadrul nunții. Mi s-a părut un umor de prost gust, cu accente de Vacanța Mare, Grupul Vouă sau Divertis. Titania să sufle în falus...come on, guys...

Orașul meu e prea mic pentru orice
cameră foto.
Il est plus petit pour ca- plin de
bătrâni alcoolici, cu fețe ticsite de
guri de canal peste care cad în fiecare seară,
sunt ca niște șvaițere râncete
ce abia aștepți să le arunci în ghena de la etajul 10.

Aud,
auzi,
auzi girofarul și semnalele de sâmbătă
seara, când prea obosit apare căzut demonul
ca să fotografieze și el
bătrânii cu găuri în fețe, iar apoi
să râdă când developează hârtia.

te-apuci să vezi cum
copacii înghit cerul încet,
te-nghit și pe tine, iar tu
stai,
stai, ca mine:
stau și mă uit cum tâmpesc,
fără cer,
înverzindu-mă.

de aceea, Emil,
seara, își scoate și el aparatul foto,
stă pe albe
trepte de acoperiș (ce duc spre cer)
și vede prin ochi și lentile
un oraș de mărimea unui mic pixel.

chiar mai puțin de-un pixel,
e un fir de praf,
e un fir de nor ș-o moleculă.
de aceea, Emil, trist,
stă pe acoperiș la doi metri de centru și
bântuit de suflete înghesuite de bârfe
spune că
la ville est plus petit pour ma camera,
this city is too small
for my camera, atoms and life.

demonul, în schimb, se distrează
sâmbăta destul de tehnic cu lumina de blițuri de
care, inevitabil, toți dăm dovadă
în sete de vanitate și exces.
hulă de zei facem și furt de sceptre divine,
de aceea, orașul e prea mic,
dar plin de demoni,
care te văd pe-un vârf de ac,
preț de-o secundă
când fericit, spui ”cheese”!

Când te gândești la un cvintet, îți amintești de un concert baroc în care diferitele tonalități se îmbină într-o formă armonioasă. Vibrația caldă a contrabasului completează firesc tonalitatea suavă a viorii.
Iată-ne astăzi, în fața dumneavoastră. Concertul nu îl veți auzi acum, ci simfonia va răsuna doar când veți citi antologia. Încercăm, ca orice artiști, să pătrundem în lumea Ideilor și să furăm, ca și Prometeu, focul. Poate că suntem blestemați. Poate că ne certăm cu întreaga lume. Nu uitați, că fiecare poet are vulturul care îi roade necontenit măruntaiele, nervii, întreaga simțire.

Suntem la început de drum. Trăim în secolul vitezei. Tot ce comunicăm în această fracțiune de secundă poate să străbată o jumătate de glob. Chiar aseară un amic din Londra mi-a prezentat cultura britanică, una care se schimbă de la o zi la alta. Fuga este caracteristica noastră de bază. O lume hedonistă, uneori fără principii.
O lume care mă influențează și căreia îi aparțin în mod firesc.

De ce furioși? Suntem în fața dumneavoastră stând calmi, privindu-vă în ochi. Avem o nemulțumire culturală, suntem sătui de mitocănism, de clișee și aceleași retorisme ieftine. Ne-am săturat că trebuie să plecăm în lume pentru a ne valorifica. Dorim să ne manifestăm pe deplin, aici. Nu e o doză de naționalism exacerbat, nici de patriotism steril, ci dorim, creștinește, să ne ajutăm semenii.

Arta ne poate ajuta să avem un scop în viață. Astăzi ea bea o cafea tare și coboară de pe piedestalurile antice sau de pe soclurile palatelor. Arta se urbanizează. Indiferent că-i spui filmul francez, picturile, arta grafitti, drumn bass sau Led Zeppelin, folclor sau sacru, ikebana sau fotografie, secolul XXI aduce prospețime și globalizare culturală.
Bineînțeles că sunt și reticențe numeroase. În istorie putem da nenumărate exemple de negare a noului, de la Eugene Ionesco la impresioniștii francezi.

Ca un poliedru cu cinci laturi, filtrăm și noi poezia și v-o oferim aici. Robert mi-a arătat că pe copertă apar cinci lumini în reflexia râului Someș. Cinci lumini de pe acest râu, într-un amurg.
Viața în fond e o întreagă poezie. Unele poezii sunt bune, convenționale, cu rimă care sună bine, dar fără substanță. Alte vieți au epitete, metafore și un sens profund, pe care îl găsești doar dacă îl cauți. Un bătrân care îți pare un nimeni poate să îți povestească despre viața lui cum nimeni nu reușește.
Sunt și poezii cu multe imagini artistice. Omul care a trăit acea viață a putut să își deschidă ochiul intern și să vadă frumusețea lucrurilor. Așa și noi, propunem să vă deschideți ochiul spre poezie.

În fiecare an, studenții din anul I, care în vară petreceau în curte înainte de bac, vin să își vândă manualele. Ne vedeți pe coridoare, vă vindem culegeri și cărți mai mult sau mai puțin folositoare. Și eu mă număr printre ei, doar că astăzi v-am invitat pe toți aici pentru a vă prezenta un alt tip de carte.

Orice vânzător își prezintă marfa. De obicei se negociază prețul manualelor și se aud replici: Din cartea aceasta dacă înveți, îți iei bacul... . Eu nu vă garantez nimic. Nu veți avea note mai mari la matematică dacă citiți cartea. Nici la literatură. Nici la filosofie. În schimb, dacă răsfoiți și citiți antologia, veți găsi poeziile a cinci tineri care doresc să demonstreze că Sătmarul nu e chiar locul unde se agață harta-n cui. Suntem cinci tineri care dorim să ne manifestăm literar, să ne căutăm propria vocație. Ne-am hotărât ca drumul să îl începem de la voi, de la tineri. Cartea este de la tineri, pentru tineri.

Astăzi, a tipări o carte este un lucru ușor. Contează să ai ce să spui. Pentru că o carte nu are garanția că va fi citită. Nu dorim ca prin Cvintet liric sătmărean doar să îngrășăm șobolanii, după cum spun avangardiștii. Cred că avem ce să spunem, chiar dacă este într-un limbaj mai încifrat, ermetic. Tocmai acesta e farmecul poeziei, după cum spune Mallarme, obscuritatea limbajului.

Subtitlul sugerat de domnul editor poate stârni controverse dacă nu e explicat pe deplin. Vrem să ne înțelegeți, suntem furioși din punct de vedere cultural. Sunt sătul de clișee, mitocănism, prejudecăți și opinii sterile. Sunt furios pe această stagnare culturală...

Colegi, nu vreau să fiu patetic și să fiu ca o domnișoară de pension spunând că doar lectura este un lucru bun. Poți să citești sute de cărți dacă nu reușești să gândești. În fond, trăim în secolul XXI, care ne oferă și filme bune, bloguri de calitate, reviste culturale și de ce nu, concerte. Totul este să dorești. Să nu te limitezi la colegii de clasă, la cei din școală, la spațiul de acasă sau la partyul de sâmbătă seara. Încearcă și experimentează cât mai multe lucruri.

Viața în fond e o întreagă poezie. Unele poezii sunt bune, convenționale, cu rimă care sună bine, dar fără substanță. Alte vieți au epitete, metafore și un sens profund, pe care îl găsești doar dacă îl cauți. Un bătrân care îți pare un nimeni poate să îți povestească despre viața lui cum nimeni nu reușește. Alții trăiesc o viață dureroasă, o poezie-strigăt. De exemplu, RastaMan, a fost boxer în tinerețe. Familia i-a murit într-un incendiu. Punându-ne în locul lui, nu am dori să stigăm pe străzi, atunci când tot ce ai pierzi într-o seară?
Sunt și poezii cu multe imagini artistice. Omul care a trăit acea viață a putut să își deschidă ochiul intern și să vadă frumusețea lucrurilor. El e călătorul, fie că este Heinrich Harrer din Șapte ani în Tibet sau excursionistul de rând.

Vă propun următorul experiment. Când mergeți într-o excursie, lăsați aparatul foto deoparte. Majoritatea pozelor vor fi șterse în următorii cinci ani. Faceți doar câteva, pe care le developați. În rest, veți câștiga privind și analizând îndeaproape clădirile, soclurile, imaginile. Așa vă veți putea transforma încet viața într-o poezie.

Chiar dacă trăim în vremea lui Asta E, e necesar să avem puțin timp de cultură. Indiferent că-i spui filmul francez, picturile, arta grafitti, drumn bass sau Led Zeppelin, folclor sau sacru, ikebana sau fotografie, preocupă-te de pasiunea ta. Don t let your dreams fall asleep. Cum spunea un profesor din acest liceu : Dacă dorești să ai un Bentley, visează să ai un elicopter.

Poezia reprezintă o stare de fapt a literaturii. E o trăire personală, pe care fiecare dintre noi o avem. Noi doar propunem o formulare subiectivă pentru dumneavoastră.
Trăiți-vă viața ca pe o poezie, ca pe un vers. Uitați de ceilalți, nu trăiți în conformismul rutinei. Party, școală, party,școală...
Faceți lucruri noi.

Carpe diem, !
Vă mulțumesc.

Ce presupune a fi olimpic? Care sunt țelurile pe care trebuie să ți le confrunți? În fond, o olimpiadă presupune mult mai mult decât foaia de examen și subiectul care îți dă bătăi de cap. Ea este în primul rând, o asumare.
Din clasa a cincea, am participat, la o materie sau alta, la aceste concursuri. Mulți tind să creadă că sunt o reminiscență comunistoidă. Într-adevăr, sunt multe orgolii, clișee și învârteli. După opt ani de competiție, mi-am dat seama că nu rezultatul contează. Fără a manifesta un patetism clișeic, susțin răspicat faptul că aceste concursuri te ajută în devenire. Cunoști oameni noi, schimbi păreri și discuți despre ce îți place, în fond. Nu mergi pentru că te trimite profesorul. Au existat astfel de cazuri, dar dacă elevul are suficientă voință, poate refuza. Într-adevăr, există mulți tineri pasionați și devotați acelei materii și refuză din orgoliu să participe la aceste concursuri, fără a fi mai prejos cu nimic decât ceilalți.
Desigur, olimpiadele nu sunt doar strict proba de concurs. Fiecare olimpic știe de alcoolul ascuns de supraveghetori, de discotecile improvizate sau nu, de polemici, de oameni boemi care au ceva de împărtășit. Fie că este vorba de poezia postmodernă americană, de cel mai nou album al formației REM sau de locurile interesante din orașul propriu. Condițiile mai întotdeauna lasă de dorit...un specific al internatelor românești, iar ca și constatare, mâncarea cea mai bună este în Ardeal. Și totuși, mai contează că e frig în cameră atunci când stai până dimineața la tot soiul de povești, încălzit de licori bahice?
În luna mai a anului 2009 am participat pentru întâia oară la o olimpiadă internațională. Nu știam ce presupune această probă. Programa nu exista, era bine ascunsă între fișierele de pe site-urile ministerului educației, iar inspectoratele nu ajutau cu mare lucru. Așa că... a început o muncă sisifică, de cercetare, reluare a literaturii române comparativ cu alte domenii (etnologie, istorie, muzică) . Concurenții erau din țări precum Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria sau Serbia, ei reprezentând țările respective. O altă categorie de concurenți a fost cea a diasporei românești, cu tineri veniți din Spania, Germania, Franța. S-au constituit astfel trei tipuri de dificultate: primul, olimpicii români calificați de la etapa națională, cu subiecte de dificultate sporită, al doilea, români din afara granițelor, cu un subiect mediu și ultimul, străinii din România, cu cerințe mai ușoare. Clasamentul, indiferent de nivel, era același.
Fiind ardeleanul care a ajuns în Gara de Nord din București, mă minunam de lume, de forfotă, ...de metrou. Toate acestea au trecut, iar în prima seară deja am socializat cu ceilalți concurenți. Am aflat că mai toți românii din Basarabia tânjesc după România, că visează să scape de neocomunism. O altă chestiune care m-a șocat a fost faptul că patriotismul și iubirea de neam există doar în enclavele din străinătate: Bucovina, valea Timocului sau chiar și Bulgaria.
Organizarea de această dată a fost mult mai bună. Probabil și din cauza faptului că am fost mai puțini oameni, iar instituțiile care au patronat întregul eveniment au fost de prim-rang. Cazarea de această dată a fost la... hotel. De data aceasta concurenții am fost scutiți de internatele sictirite și de cantinele unde mâncarea aproape întotdeauna este mai puțină decât trebuie. Desigur, după proba orală, obositoare, în luna mai am fost plimbați la promenadă printr-un București sufocant.
O altă notă de originalitate a constat în premiere. Aceasta s-a desfășurat într-un loc pitoresc, la Muzeul Satului, cuprinzând critici renumiți, precum Alex Ștefănescu sau L. Papadima. S-a evitat astfel deja clișeica ceremonie de la Casa de Cultură (a oricărui oraș), ci într-un loc mult mai discret, cu mâncare tradițională românească. Și drumul închide circular întregul traseu evolutiv, ca într-o sferă.
În fond, un drum, fie că este o călătorie de afaceri, o excursie sau un concurs, este o căutare. Mergi, deschizi ochii spre nou, și te minunezi chiar și când vezi banalul. Trebuie doar să știi să privești cu ochiul înspre acele detalii care dau frumusețe vieții.

cuvântul transmis pe căi ascunse,
ca lanțul bicicletei care se prelinge pe o roată dințată
învârte
și pornește o lume
în care tu, fiind copil, te ascundeai în
paie,
în meri sau
prin cotețul găinilor așteptai
să vină aroma,
miros
de timp pierdut.

și acum e vară
cu timp topit printre canale și
dezmățuri de vineri seară în care uiți de lună sau de lume
și acum e vară,
și îți amintești de cuvânt
de paie,
mâncând un măr și privești
cu silă la cotețul de găini.
miros
de timp aflat.

așa și eu,
stau ascuns în casa de fluturi, plină
cu tablouri ce mă privesc când eu
la rându-mi le privesc. și știu, îmi amintesc atunci, de parfumul de trandafiri,
de inima desenată pe burtă,
și care la rându-mi îmi zvâcnește în vene.
mulți, știi, vor râde. doar ai o inimă diformă desenată
pe burtă, la naiba.
mulți, știi, nu vor înțelege. doar și eu am aceeași parte
întoarsă ca un melc
în venele în care curge
un sânge
și miros
de timp pierdut ș-apoi aflat.

Portret de familie este un scurt metraj creat de Marian Crisan, castigator al premiului Palm d'Or 2008 pentru scurt metraje.
Marian Crisan transmite prin scurt metrajul "portret de familie" si un mesaj social: diferenta de mentalitate dintre tineri si cei mai in varsta.
Personajele principale ale scurt metrajului, sunt Alina si Mihai, doi tineri rebeli si teribilisti ce urmeaza sa se casatoreasca, dar urmeaza sa o faca intr-un mod cu totul si cu totul inedit, inlocuind obiceiurile traditionale, cu ce urmariti in scurt metrajul de mai jos:


Vezi mai multe din Cinema, movie trailers pe 220.ro